Drept fiscal. Raportat la art. 95 alin.2 din Legea nr. 207/2015, decizia de impunere trebuie să aibă la baza obligații fiscale.

Stabilirea intinderii creanţei izvorâtă din raporturi juridice contractuale se impune a fi făcută potrivit convenţiei părţilor. Decizia de impunere trebuie să aibă la bază obligaţii fiscale, doar in astfel de situaţii putând fi emisă. Stabilirea unei astfel de obligaţii de către Curtea de Conturi Olt nu este de natură a transforma natura obligaţiei contractuale intr-una fiscală şi care să justifice emiterea unei decizii de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice.

Prin sentinţa nr. 100/01.03.02022 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 21/104/2021*  a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâta COMUNA Y.

A fost anulată decizia de impunere nr. 628/13. 11. 2020 şi decizia nr. 3572/30. 12. 2020 emise de Primăria Y, jud. Olt .

A fost exonerată reclamanta de plata creanţei stabilită prin decizia de impunere nr. 628/13. 11. 2020.

Motive de recurs:

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

Dezvoltarea motivelor de recurs:

Recurenta pârâtă, a reiterat situaţie de fapt. Astfel, a arătat că, între aceasta şi intimata reclamantă s-a încheiat contractul de lucrări nr. 1890/05.07.2013 având ca obiect executarea de lucrări pentru obiectivul de investiții „Canalizare si staţie de epurare în sistem centralizat, in Comuna Y, județul Olt”. De asemenea că, în cursul lunii iulie 2019, reprezentanții Curții de Conturi, în urma misiunii de audit cu tema „Audit financiar asupra conturilor anuale de execuție bugetară”, au constatat că anumite componente ale stației de epurare nu se regăseau montate în cadrul instalației, stabilind un prejudiciu în valoare de 94.197,704 lei pentru efectuarea de cheltuieli fără contraprestație. Totodată că, potrivit Deciziei Camerei de Conturi Olt nr. 59/2019, ordonatorul de credite are obligația de a stabili întinderea prejudiciului produs ca urmare a efectuării de plăți pentru lucrări neexecutate și recuperarea acestuia, inclusiv a majorărilor calculate conform legii.

A mai arătat că, potrivit procesului verbal de montaj nr. 915 din 29.07.2019, acele componente ale stației de epurare au fost montate în data de 26.07.2019, de unde reiese că prejudiciul nu mai exista, dar conform art 731 din Legea nr. 500/2000 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi si penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata si până s-au recuperat sumele. De asemenea că, având in vedere prevederile art. 100 alin (1) și art. 183 alin (2) din Legea 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, cu modificările si completările ulterioare, Comuna Y a emis decizia de impunere nr. 628/13.11.2020, pentru a percepe majorările de întârziere calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata și până au fost montate echipamentele si utilajele, aferente obiectivului de investiții „Canalizare si stație de epurare în sistem centralizat în comuna Y județul Olt”, la care SC X SRL a depus contestația nr. 2420/04.12.2020 și respinsă de COMUNA Y prin decizia de soluționare a contestației nr. 3572/30.12.2020.

De asemenea că, în dosarul nr. 21/104/2021*, aflat pe rolul Tribunalul Olt - Secția a II- a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, instanța a reținut că deciziile de impunere fiscală trebuie să se raporteze la obligații fiscale întemeiate pe existența unei baze de impozitare sau rezultate în urma unui control fiscal, așa cum indică dispozițiile Codului Fiscal iar debitul principal, reprezentat de contravaloarea componentelor staţiei de epurare găsite lipsă de reprezentanții Curții de Conturi și montate de SC X SRL in timpul controlului, nu este o obligație fiscală, ci una contractuală.

Relativ la motivele de recurs a arătat că, prejudiciul în valoare de 94.197,704 lei a fost stabilit în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea 94/1992, republicată, privind organizarea si funcționarea Curții de Conturi, pentru componentele instalației de canalizare și epurare nemontate care se regăseau pe Lista cu cantități de lucrări pe categorii de lucrări aferentă situației de plată din luna iulie 2017, cu o valoare totală de 94.197,704 lei.

De asemenea că, prejudiciul stabilit nu reprezintă o obligație de natură contractuală, acesta nefiind stabilit în conformitate cu contractul de lucrări nr. 1890/05.70.2013, care la pct. 11 prevede sancțiunile pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor, ci a fost stabilit conform prevederilor art. 100 din Legea nr. 207/2015-Codul de Procedură Fiscală, cu modificările și completările ulterioare și art. 33 din Legea 94/1992, republicată.

Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 33  alin.3 din Legea nr. 94/1992, respectiv art.100 alin.1 şi 2 din Legea nr. 207/2015.

A arătat că, instanţa trebuia să ţină cont de prevederile art. 100 alin.1 din Legea nr. 207/2015, dar şi de Regulamentul privind organizarea şi desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum si valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014, conform căruia: întinderea prejudiciului, inclusiv a dobânzilor si a penalităților de întârziere se stabilește de conducerea entității verificate, și nu pe calea unui proces civil conform contractului de lucrări, drept pentru care a fost stabilit prejudiciu în valoare de 94.197,704 și majorări de întârziere in cuantum de 22.608 lei.

Totodată că, prejudiciul a fost recuperat în sensul că echipamentele au fost montate, conform procesului verbal de montaj nr. 915 din 29.07.2019, dar acest fapt nu înlătură și obligația de achitare a majorărilor de întârziere.

De asemenea că, majorările de întârziere calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata si până au fost montate echipamentele si utilajele, aferente obiectivului de investiții „Canalizare si stație de epurare în sistem centralizat in comuna Y, județul Olt, au fost stabilite prin decizia de impunere nr. 628/13.11.2020, în conformitate cu prevederile art. 73 ind.1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și în conformitate cu prevederile art. 183 alin (2) din Legea 207/2015, respectiv 1% din cuantumul obligațiilor fiscale  și nu în conformitate cu pct. 11.1 din contractul de lucrări nr. 1890/05.07.2013, care prevede că pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către executant, achizitorul este îndreptățit de a deduce din prețul contractului, ca penalități 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de unde reiese că obligația care rezultă din decizia de impunere are caracter fiscal şi nu este de natură contractuală.

Au fost invocate dispoziţiile Hotărârii nr. 155/2014 privind aprobarea Regulamentul privind organizarea si desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 183 alin (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Temeiul de drept: art. 488 alin.1 pct. 8 C.p.c.

Legal citată, intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

În fapt, a arătat, în esenţă, că, recurenta pârâtă a invocat incidența dispozițiilor Codului de procedura fiscala respectiv Legea 207/2015, art. 100 (1) şi art. 183 (2), însă aceste dispoziţii nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauza şi nu pot produce efecte, deoarece creanța pretinsa nu este una de natura fiscala ci de natura contractuală.

Intimata a susţinut că suma cuprinsă în decizia de impunere nr. 628/13.11.2020 emisă de recurenta pârâtă în valoare de 22.608 lei,  nu face parte din categoria creanțelor fiscale, respectiv taxe, impozite si contribuţii sociale, ci acestea rezulta din raporturi juridice contractuale, respectiv contractul de lucrări de proiectare si execuție nr. 1890/05.07.2013, ce a fost încheiat in baza OUG nr.34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziție publica si drept urmare recurenta pârâtă nu poate sa emită o decizie de impunere, nefiind o creanța de natura fiscală, ci una contractuală.

De asemenea că, fiind o creanța de natura contractuala, caracterul cert şi întinderea sa exacta trebuie stabilit,  in lipsa înțelegerii părţilor pe calea unui proces civil, iar concluziile cuprinse in raportul Curții de Conturi nu au caracter obligatoriu pentru SC X SRL.

Considerentele instanţei de recurs asupra recursului, in raport de  motivele de recurs invocate şi de disp. art. 488 alin.1 pct. 8 N.C.p.c:

Curtea, cu titlu de chestiune prealabilă reţine faptul că, în privinţa criticilor ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv a celor referitoare la stabilirea situaţiei de fapt  acestea excedează controlului instanţei de recurs. Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 alin.1 pct. 1-8 C.proc.civ., sub denumirea de motive de casare. De lege lata, o critică de netemeinicie a sentinţei nu poate fi formulată prin intermediul căii de atac a recursului, aceasta fiind o cale de atac extraordinară, care se poate exercita numai pentru motivele prevăzute de lege şi nedevolutivă, neavând loc o rejudecare a fondului pricinii în recurs.

Aşadar, susţinerile recurentei pârâte referitoare la situaţia de fapt şi la constatările Curţii de Conturi, urmare a misiunii de audit efectuate la UAT Comuna Y finalizate cu emiterea Deciziei Camerei de Conturi Olt nr. 59/2019 nu reprezintă critici de nelegalitate ale sentinţei. Prin acestea nu sunt formulate, in concret, critici privind modul de interpretare a dispoziţiilor materiale reţinute de către instanţa de fond şi care au fundamentate soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată. Curtea reţine că, recurenta pârâtă are obligaţia de a aduce critici punctuale hotărârii supuse controlului şi să arate in ce constau greşelile de judecată săvârşite de prima instanţă.

Contrar susţinerii recurentei reclamante, Curtea constată că, obligaţia care rezultă din decizia de impunere contestată nu are caracter fiscal, ci ea derivă din raporturile contractuale dintre părţi născute urmare a încheieri contractului de lucrări nr. 1890/05.07.2013. Faptul că, recurenta pârâtă a emis decizia de impunere contestată urmare a neregulilor stabilite de Curtea de Conturi Olt nu este de natură a schimba natura creanţei ce işi are izvorul in contractul sus menţionat.

În executarea obligaţiilor stabilite in sarcina recurentei pârâte de Curtea de Conturi Olt, aceasta a emis decizia de impunere pentru anul 2020 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice. Or, potrivit dispoziţiilor art. 95 alin.2 din Legea nr. 207/2015 Decizia de impunere se emite de organul fiscal ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii. În speţă, recurenta pârâtă a emis o decizie de impunere, deşi, creanţa nu este de natură fiscală.

Stabilirea intinderii creanţei izvorâtă din raporturi juridice contractuale se impune a fi făcută potrivit convenţiei părţilor.

În acord cu judecătorul fondului, Curtea, faţă de dispoziţiile legale sus menţionate, constată că, decizia de impunere trebuie să aibă la bază obligaţii fiscale, doar in astfel de situaţii putând fi emisă.

Invocarea de către recurenta pârâtă a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 207/2015, respectiv art. 33 din Legea nr. 94/1992, precum şi art. 73 ind. 1 din Legea nr. 500/2002, nu sunt de natură a conduce la concluzia că, pentru indeplinirea obligaţiei stabilită in sarcina sa de către Curtea de Conturi Olt, a emis corect decizia de impunere, câtă vreme obligaţia nu este de natură fiscală, ci derivă din contractul de lucrări nr. 1890/05.07.2013 incheiat intre părţi, aşadar din raporturi juridice contractuale. Stabilirea unei astfel de obligaţii in sarcina recurentei pârâte de către Curtea de Conturi Olt nu este de natură a transforma natura obligaţiei contractuale intr-una fiscală şi care să justifice emiterea unei decizii de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice.

Relativ la nivelul majorărilor de intârziere apreciat de recurenta reclamantă ca fiind de 1% faţă de disp. art. 183 alin.2 din Legea nr. 207/2015, Curtea constată că, actul contestat a fost anulat de instanţa de fond motivatul de faptul că, obligaţia stabilită în sarcina reclamantei nu este o obligaţie fiscală, ci una contractuală, situaţie in care nu se putea emite o decizie de impunere, fără a face verificări sub aspectul intinderii prejudiciului. Ca atare, aceste critici excedează litigiului dedus judecăţii.

In consecinţă, in temeiul disp. art. 496 alin.1 C.p.c., Curtea a respins recursul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare