Funcția publică. Funcţia de secretar al unității administrativ teritoriale reprezintă o funcţie faţă de care operează interdicţia prevăzută de art 25 alin 2 teza 1 din Legea nr 176/2010.

Art. 25 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 176/2010 instituie reguli generale cu privire la interdicţia ocupării tuturor categoriilor de funcţii şi demnităţi publice enumerate în art. 1 din aceeaşi lege, art. 25 alin. (2) teza a doua nu face altceva decât să introducă reguli specifice pentru categoria funcţiilor eligibile. Interdicţia ocupării functiei de secretar rezultă din art 25 alin 2 teza 1, care vizează toate funcţiile şi demnităţile publice enumerate în art. 1 din aceeaşi lege. Nu este încălcată  regula interpretării restrictive, dispoziţiile art 25 alin 1 teza 1 prevăzând expres situaţia tuturor funcţiilor şi demnităţilor publice enumerate în art. 1 din aceeaşi lege.

Dosar 7793/63/2021

Decizia 1367 din 05.07.2022

Prin sentinţa nr. 274/03.03.2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 7793/63/2021 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Y, prin Primar şi Primarul Municipiului Y

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul X în temeiul art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, art. 20 pct. 1 din Legea 554/2004.

A apreciat că instanța de fond a aplicat în mod vădit, greșit, prevederile art. 25 alin. 2 teza 2 din Legea 176/2010 dând o interpretare proprie textului de lege menționat, încălcând astfel decizia 418/2014 a CCR, care a stat la baza pronunțării decizie 14/2019 a ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1, pct. 8 CPC .

Susţine că instanța de fond a facut  dovada necunoașterii sensului unor termeni sau noțiuni elementare precum cea de „funcție eligibilă” (def eligibil - Care întrunește toate condițiile spre a putea fi ales (într-o funcție politică sau) într-un organ reprezentativ. 3 (Înv; d. funcții sau forme de organizare politică și socială) Care poate fi obținut prin alegere.).

Astfel, cu toate că citează din decizia 418/2014 a CCR, prin care s-a statut modul în care trebuie interpretate și aplicate prevederile art. 25 alin. 2, teza 2, pct. 41 fiind mai mult decât lămuritor. Curtea statuând ca: „41. Pe cale de consecință, pentru a integra prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua în litera și spiritul Legii nr. 176/2010, astfel încât acestea să corespundă voinței reale avute de legiuitor la momentul adoptării lor, conținutul acestora trebuie interpretat în sensul că odată constatată definitiv existenta unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcție eligibilă, prevăzută de art. 1 din lege, pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. Curtea menționează că, în litera și spiritul legii, poate subzista doar interpretarea potrivit căreia o persoană care a ocupat, spre exemplu, funcția de consilier local sau județean și cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau încălcarea regimului privind conflictul de interese nu mai poate ocupa, pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, nicio altă funcție eligibilă (spre exemplu, senator, deputat, primar, consilier local etc.)” deoarece „pentru a fi în acord cu Legea fundamentală și pentru a corespunde voinței reale a legiuitorului, sintagma „aceeași funcție” din cuprinsul art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 nu poate primi nicio altă semnificație decât aceea că noțiunea „aceeași” din cuprinsul său se referă la oricare dintre funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din Legea nr, 176/2010”, prin interpretarea proprie dată, instanța de fond în mod eronat consideră că toate funcțiile enumerate la art. 1 sunt funcții eligibile, inclusiv funcția de secretar general al UAT care, de fapt, face parte din categoria funcționarilor publici.

Acest fapt, denotă că instanța de fond nu face distincția între funcțiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 1 76/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, chiar dacă această distincție este făcută de legiuitor așa cum rezultă din denumirea legii în sine, dar și din alin. 3 al art. 25 care arată că starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective.

Prin urmare, instanța de fond în mod greșit a considerat toate funcțiile enumerate la art. l din Legea 176/2010 ca funcții eligibile. Accederea în funcțiile enumerate având procedurii diferite pentru fiecare categorie, de exemplu: aleșii locali  (consilieri locali și județeni, primar, viceprimar), senatorii, deputății, președintele tării, sunt funcții eligibile de demnitate publică și se ocupă în urma procesului electoral, fiind investiții în funcții în urma scrutinului; prefecții, subprefecții, secretarii de stat, membrii guvernului, sunt funcţii de demnitate publică, ocupate prin numire, iar persoanele cu funcții de conducere și de control, precum și funcționarii publici, inclusiv cei cu statut special, care își desfășoară activitatea în cadrul tuturor autorităților publice centrale ori locale sau, după caz, în cadrul tuturor instituțiilor publice, persoanele cu funcții de conducere și de control din cadrul unităților sistemului de învățământ de stat și unităților de stat din sistemul de sănătate publică sunt funcții publice ocupate prin diferite forme de concurs organizate după proceduri specifice funcționarilor publici.

În același sens s-a pronunțat într-o speță identică si Tribunalul Neamț care a reținut prin sentința 704/2018, că: fiecare demnitate, funcție sau activitate are reglementări distincte cu sancțiuni distincte.

Demnitarii pot fi sancționați potrivit reglementărilor aplicabile demnitarilor, funcționarii publici pot fi sancționați potrivit reglementărilor specifice funcționarilor publici, etc. Demnitarilor nu le pot fi aplicate sancțiuni specifice funcționarilor publici, funcționarilor publici nu le pot fi aplicabile sancțiuni specifice demnitarilor.

Or, în cauză, autoritatea publică pârâtă aplică unui funcționar public o sancțiune aplicabilă unei persoane care anterior a ocupat o funcție eligibilă.

Reclamanta, în calitate de funcționar public poate fi sancționată doar pentru faptele comise în calitate de funcționar public.

Nu se reține lipsa capacității de exercițiu a reclamantei în ce privește dreptul acesteia de a fi funcționar public. Reclamanta, în urma raportului de evaluare întocmit de A.N.I. a fost decăzută din dreptul de a ocupa o funcție eligibilă (cea de consilier local - „aceeași funcție”, așa cum prevede textul legal incident), nu a fost decăzută din dreptul de a deveni funcţionar public. Funcţia obţinută prin concurs de reclamantă, nu este o funcţie eligibilă”.

Soluție a fost menținută de Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 473/2019 în urma aplicării deciziei 14/2019 a ICCJ.

Relevante sunt și argumentele expuse în Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 2.07.2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 , la care face trimitere Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia anterior menționată și în care relevă paragrafele 14 și 15, (care se regăsesc și în Decizia Curții Constituționale nr. 418 din 3.07.2014 - paragrafele 23 și 24):

Relevă şi considerentele Deciziei nr. 14/25.03.2019 pronunţată de ICCJ, respectiv paragrafele 62-67.

Apreciază că decizia 14/2019 a ICCJ a fost interpretată și aplicată în mod greșit și arbitrar de instanța de fond, ci nu de recurent care nu a făcut altceva decât să redea conținutul acesteia.

Așadar, funcția obținută prin concurs de recurent nu este o funcție eligibilă, pentru a fi aplicabile în speța prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 .

Faptul ca instanța de fond a interpretat si aplicat greșit prevederile art. art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 rezultă tară dubiu și din considerentele ICCJ din decizia 14/2019 pct. 57 care statuează explicit că: „Totodată, se reține că nu se conturează riscul apariției unor dezlegări diferite în practică, din moment ce punctele de vedere teoretice comunicate de instanțe cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării converg către o singură interpretare a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, anume aceea ca pentru o persoană care ocupă o funcție eligibilă și față de care s-a constatat în legătură cu această funcție existența conflictului de interese se aplică doar decăderea prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea 176/2010, respectiv decăderea din dreptul de a accede la o funcție electivă.”

Având în vedere cele arătate mai sus, și raționamentul instanței de fond privind legalitatea motivării actului administrativ este greșit, deoarece prevederile art. 520 alin. 1 lit. b din OUG 57/2019 care stă la baza emiterii dispoziției 725/2021, nu este incident în cauză acesta referindu-se la funcția publica de funcționar public care așa cum a arătat nu este o funcție eligibilă, pe de o parte, iar pe de alta parte, acesta se refera la ivirea stării de incompatibilitate după data ocupării funcției de funcționar public funcție publica cere se ocupa prin concurs.

Prin urmare, regimul juridic al incompatibilitatilor in calitate de consilier local, respectiv viceprimar, nu conduce la pierderea dreptului de a mai fi funcționar public sau de a mai ocupa o funcție publica, aceste aspecte fiind prinse şi în Referatul nr. 20452/30.09.2021 întocmit de compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei Y.

Concluzionând, nu exista incompatibilitate si implicit o încălcare a interdicției impusa de dispozițiile art. 25 alin. 2 din Legea 176/2010, prin faptul că reclamantul a devenit funcționar public şi a ocupat funcția publica prin concurs, aceasta nefiind o funcție eligibilă ca cea de consilier local, respectiv viceprimar ales din rândul consilierilor locali, ocupata la momentul constatării stării de incompatibilitate .

Un alt motiv de recurs, este cel prevăzut de art. 488 alin. 8 CPC în ceea ce privește încălcarea si aplicarea greșita de către instanța a textelor de lege invocate de recurent în susținerea excepției privind lipsa motivării dispozițiilor contestate, respectiv art. 21 si 31 din Constituția României, art. 17 din Codul bunei administrații adoptata prin Recomandarea CM 2007-7 a Comitetului de Miniștrii din statele membre ale Consiliului de Miniștrii, Decizia nr. 1442 din 6 martie 2020 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dispozițiile art. 41 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene precum si dispozițiile art. 1 alineat 6 din Legea nr. 554/2004 , art. 533 si 535 din OUG 57/2019 .

Astfel, instanța a reţinut în considerentele hotărârii contestate că în actul contestat nu trebuie indicate motivele pentru care s-a constatat starea de incompatibilitate, aceste argumente fiind analizate prin Raportul de evaluare ANI .

Ori, aceste considerente ale instanței sunt greșite si lipsite de logică, deoarece prin raportul ANI s-a stabilit starea de incompatibilitate a reclamantului într-o funcţie eligibilă de consilier local, ci nu pentru funcția dc secretar general al UAT deținută de reclamant în calitate de funcționar public.

Pe de alta parte, dispozițiile art. 31 din Constituția României consacră dreptul la informație, care implică și obligativitatea motivării actelor administrative individuale, motivarea, ca principiu al procedurii administrative, fiind o condiție de fond a actului administrativ. Astfel, motivarea a devenit un adevărat principiu al procedurii de emitere a actelor administrative, o motivare greșită sau insuficientă fiind echivalentă cu lipsa motivării, atrăgând nevalabilitatea actului emis în astfel de condiții. Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva conduitei arbitrare a autorităților publice, menită să asigure posibilitatea de verificare a limitelor exercitării puterii lor discreționare. În acest sens dispozițiile art. 31 al. 2 din Constituție prevăd în mod expres că autoritățile publice în limitele ce le revin au obligația să asigure o informare corespunzătoare a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată numai la considerentele legate de competenţa emitentului, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care, pe de o parte să permită destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În jurisprudenţa comunitară s-a reţinut în mod constant faptul că amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis şi de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită fiind echivalentă cu lipsa motivării. Simpla trimitere la prevederile legale, tară nicio referire la existenţa şi natura juridică a situaţiei temeinic justificate, nu acoperă cerinţa motivării actului administrativ, pentru că nu permite verificarea limitei de demarcaţie între puterea discreţionară şi arbitrariu. Motivarea actului administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune mai ales în cazul actelor administrative care suprimă sau limitează exercitarea unor drepturi subiective. Ea trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care să permită verificarea temeiurilor şi efectelor deciziei administrative, precum şi a proporţionalităţii măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă şi cu interesul public pe care este chemat să îl ocrotească. Principiul formalismului reprezintă o dominantă a dreptului public, întrucât este un drept al constrângerilor, raporturile juridice fiind unele de subordonare, astfel încât, limitele în care acţionează autorităţile administrative trebuie să iasă cu evidenţă din conţinutul actului administrativ. De altfel, unul dintre principiile administraţiei publice îl reprezintă principiul consacrat în art. 17 din Codul bunei administraţii adoptata prin Recomandarea CM 2007- 7 a Comitetului de Miniştrii din statele membre ale Consiliului de Miniştrii, care consacră principiul că actele administrative individuale trebuie sa fie motivate într-o maniera corespunzătoare cu indicarea motivelor de fapt si de drept pentru care a fost adoptat actul administrativ respectiv. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut o apreciere constată în jurispudenţa sa în această privinţă, statuând că motivarea unui act administrativ urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său. Deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia, şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 41 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care statuează că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ceea ce priveşte problemele sale de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. Acest drept include în principal: dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri individuale care ar putea să-i aducă atingere; dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial; obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile. De asemenea, liberul acces la justiţie, ca drept consacrat de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, impune inclusiv cerinţa ca pentru realizarea efectivă a controlului de legalitate a unei măsuri administrative să fie cunoscute motivele care au generat adoptarea măsurii.

În concret, raportându-se la dispoziţiile contestate, se poate observa faptul că acestea conţin doar trimiteri cu privire la competenţa emitentului actului, la temeiurile de drept ale măsurii dispuse fără nicio altă argumentare care să permită înţelegerea clară a raţionamentului si a temeiului care au justificat măsura dispusă prin actele administrative contestate. De altfel, motivarea invocată în răspunsul la plângerea prealabilă potrivit cu care, motivele pentru care s-a dispus destituirea din funcţie sunt cunoscute reclamantului întrucât a purtat discuţii cu cei din Primărie, atestă faptul că emitentul actului recunoate implicit ca în conţinutul dispoziţiilor de destiuire nu se regăsesc elemente suficiente care să motiveze măsura destituirii adoptată faţă de reclamant.

Mai mult, dispoziţia nr. 725/14.10.2021 nu conţine menţiuni cu privire la termenul de contestare şi instanţa competentă şi nici termenul pentru predarea lucrărilor de către funcţionarul destituit, acest element fiind semnalat chiar de către compartimentul de specialitate prin raportul nr. 21972/20.10.2021, raport în care se menţionează în mod expres faptul că dispoziţia nr. 725/2021 nu respectă condiţiile impuse de lege.

Aşadar, argumentele relative la obligativitatea motivării actului administrativ nu au un rol formal sau formalist, întrucât nemotivarea actului administrativ constituie o formă a exercitării atribuţiilor legale cu exces de putere, conduită ce trebuie sancţionată prin desfiinţarea actelor emise în acestfel de condiţii.

Pe de alta parte , a arătat ca, emitentul actului a încălcat dispoziţiile art. 1 alineat 6 din Legea nr. 554/2004, conform cărora autoritatea emitentă a actului administrativ nelegal poate reveni asupra acestuia în măsura în care acesta nu a intrat în circuitul civil. Ori , Dispoziţia nr. 725/14.10.2021 a intrat în circuitul civil la data de 15.10.2021, dată de la care şi-a produs efectele juridice, reclamantului încetându-i raportul de serviciu prin efectul destituirii, măsură dispusă prin dispoziţia anterior menţionată. Concomitent cu emiterea şi punerea în executare a dispoziţiei nr. 734/2021 a fost întocmit de către Serviciul de specialitate raportul 21972/20.10.2021 în care se precizează faptul că dispoziţia nr. 725/2021 a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale, respectiv aceasta nu conţine termenul de predare a lucrărilor şi bunurilor folosite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale şi nici termenul de contestare şi instanţa competentă. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţia nr. 725/2021, chiar emitentul actului recunoaşte faptul că sunt elemente de nelegalitate ale acestuia, iar dispoziţia nr. 734/2021 de completare a dispoziţiei nr. 725/2021 este nulă, întrucât a fost emisă după ce actul administrativ iniţial îşi produsese deja efectele juridice, intrând în circuitul juridic. în materia actelor administrative, nulitatea nu poate fi confirmată sau acoperită prin acte administrative ulterioare, astfel încât reclamantul a considerat că se impune să se constate nulitatea dispoziţiilor contestate şi repunerea acestuia în situaţia anterioară emiterii dispoziţiilor.

Astfel, s-a apreciat că instanţa de fond în mod eronat consideră că dispoziţia 725/14.10.2021 de destituire a reclamantului, îndeplineşte condiţiile impuse de lege prin faptul că este completată ulterior prin dispoziţia 734/20.10.2021, deoarece, data luării la cunoştiinţă de către reclamant despre conţinutul dispoziţiei 725/2021 este şi data la care actul administrativ de destituire şi-a produs efectele intrând în circuitul civil, fără să conţină elementele enumerate expres de art. 533 din OUG 57/2019 , sancţiunea prevăzută pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 533 fiind nulitatea de drept, potrivit art. 535 din OUG 57/2019, această nulitate neputând fi acoperită ulterior.

A admite că un act administrativ care a intrat în circuitul civil şi care a produs efecte mai poate fi completat ulterior prin alt act administrativ care să prevadă alte obligaţii în sarcina destinatarului este absurd. O astfel de interepretare constituie o încălcare a principiului securităţii jujridice „care este o componentă de bază a legalităţii actelor administartive şi unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului” (deciziile Curţii de Justuţie Europene în cauzele 24/69,57/69, 61/79).

Procedura corectă în cazul reclamantului era revocarea dispoziţiei 725/2021 în baza art. 533 şi emiterea unei noi dispoziţii care sa respecte prevederile lege.

Un alt motiv de recurs , este cel prevăzut de acelaşi art. 488 alin. 1 , pct 8 , CPC, respectiv cand hotărârea a fost data cu încalcarea si aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 421 alin 2 din O.U.G nr. 57/2019 privind Codul Administrativ. Ori, Dispoziţia nr. 725/14.10.2021 a fost adoptată si comunicata într-o perioadă în care reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă, raportul de serviciu fiind suspendat de drept, astfel că nu putea fi emis niciun fel de act de natură a aduce modificări raportului de serviciu, potrivit textului de lege mai sus invocate, astfel încât măsura destituirii dispusă prin dispoziţia nr. 725/14.10.2021 este vădit nelegală

Motivarea instanţei cum că efectele dispoziţiei 725/14.10.2021 s-au produs începând cu data de 15.10.2021 când reclamantul nu mai era în concediu medical sunt greşite, deoarece relevanţă în cauza are faptul că la data la care a fost emis actul administrativ 14.10.2021, reclamantul era în concediu medical contrar a ceea ce prevede legea ca nu pot fi modificate raporturile de serviciu in perioada concediilor medicale .

Un ultim motiv de recurs , intemeiat pe aceleaşi dispoziţii prevăzute de art. 488 alin. 1 , pct. 8 , CPC , vizează încălcarea principiului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, în sensul că hotărârea instanţei se impune a fi una predictibila in spete similare. Astfel, hotărârea recurata încalcă şi art. 6.1 CE DO prin faptul ca în ciuda practicii conturate în urma deciziei 14/2019 a ICCJ concretizata în decizia 473/2019 a Curţii de Apel Bacău, instanţa de fond a pronunţat într-o speţă similara, o sentinţa diametral opusa. Aceste susţineri sunt sprijinite si de Hotărârea din 06.12.2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României) prin care a fost constatata incalcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea pronunţata in cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Roman pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii si diametral opuse. Hotărâre publicata în M. O 616/2008 .

La data de 05.05.2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul MUNICIPIUL Y PRIN PRIMAR ŞI PRIMARUL MUNICIPIULUI Y prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei nr. 274/03.03.2022 pronunţată de Tribunalul Dolj ca temeinică şi legală, pentru următoarele motive:

Privitor la primul motiv de recurs invocat de recurent, respectiv aplicarea greșita a prevederilor art. 25 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, s-a învederat că prin Raportul de evaluare nr. 11821/G/II 18.03.2016 prin care s-a constatat încălcarea regimului juridic al incompatibilităților de către reclamant, rămas definitiv si irevocabil prin Decizia nr. 6438/12.12.2019 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție la punctul IV.CONCLUZII al treilea paragraf se menționează ca “alin.2 Persoana eliberata sau destituita din funcție potrivit prevederilor alin. l sau fata de care s-a constatat existenta conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publica ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioada de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publica respectiva sau a încetării de drept a mandatului.”

S-a apreciat că prin rămânerea definitivă a raportului, reclamantul are interdicție de a ocupa o funcție sau o demnitate publica ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, aspect ce a fost tranșat definitiv prin Decizia nr. 6438/12.12.2019 a ICCJ, care a menținut ca legal Raportul de evaluare nr. H821/G/II din data de 18.03.2016, prin care reclamantul este destituit din funcția de consilier local şi i se stabilește interdicția de a ocupa funcție publica sau de demnitate publica pe o perioada de trei ani. Aceste apărari puteau fi invocate în cauza anterioară, până la ramanerea definitiva a Raportului.

Astfel, interdicția fiind stabilita prin Raportul de evaluare ramas definitiv, reclamantul nu poate în cauza de faţă să facă apărări în privința acestui aspect si anume daca interdicția se aplica doar funcțiilor eligibile sau si funcțiilor publice, acest aspect fiind tranșat definitiv prin Decizia ICCJ care a menținut în totalitate Raportul de evaluare.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul -reclamant, respectiv lipsa motivării dispozițiilor contestate, s-a apreciat că instanța în mod legal a apreciat ca Raportul de evaluare nr. 11821/19/8.03.2016 a fost menționat in actele contestate, singurul motiv la destituirii fiind decăderea reclamantului din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publica ce face obiectul prevederilor acestei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioada de 3 ani.

Prin actele administrative emise, instituția răspunde solicitării Agenției Naționale de Integritate care prin adresa nr. 41778/G/II din data de 03.09.2021 i-a informat că reclamantul ocupa funcția publica de secretar general al UAT Y in perioada de interdicție, perioada menționata de ANI ca fiind: 03.03.2020-03.03.2023 si in consecința solicita emiterea actului administrativ de destituire si înaintarea acestuia către Agenție.

Faţă de apărările recurentului-reclamant privind nemotivarea actelor administrative contestate, s-a învederat că prin Decizia nr. 1442/2020, chiar instanța de control judiciar apreciază ca amploarea motivării depinde de natura actului adoptat, motivarea făcând obiectul aprecierii in concrete, după natura actului si contextual adoptării sale, prin prisma obiectivului sau, care este prezentata într-un mod clar si neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Astfel, ambele acte administrative contestate sunt motivate, atât în preambulul acestora cât şi în corpul lor menţionându-se că eliberarea este dispusa pentru nerespectarea interdicției prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor si demnităților publice, pentru modificarea si completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenției Naționale de Integritate, precum si pentru modificarea si completarea altor acte normative, cu modificările si completările ulterioare şi ca urmare a înregistrării adresei Agenției Naționale de Integritate nr. 41778/G/II/03.09.2021.

Așadar, instituția prin adoptarea actelor prezintă într-un mod clar si fără echivoc raționamentul care a condus la adoptarea actelor administrative contestate.

Totodată, s-a invederat că actele administrative contestate sunt motivate si in drept, fiind invocate in acest sens prevederile Legii nr. 176/2010, cu modificările si completările ulterioare, prevederile Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr.57/2019 privind Codul Administrativ, cu modificările si completările ulterioare si prevederile Legii nr,554/2004 -Legea contenciosului administrativ, cu modificările si completările ulterioare.

Tot instanța de control judiciar, in cuprinsul aceleași Decizii stabilește ca motivarea urmăreşte o dubla finalitate îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparenta in profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice daca actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței sa realizeze controlul jurisdicţional, deci in cele din urma permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

S-a apreciat că actele administrative sunt motivate, fiind îndeplinita funcția de transparenta în beneficiul reclamantului, care putea sa verifice daca actul e întemeiat sau nu si, de asemenea, permite instanței sa realizeze controlul jurisdicţional, permițând reconstituirea raționamentului efectuat de instituțiile parate pentru a ajunge la adoptarea actelor administrative contestate.

Astfel, prin dispozițiile emise şi-au îndeplinit obligația de a motiva in fapt si in drept actele contestate. Au indicat care este situația in fapt si au precizat temeiurile de drept care au stat la baza întocmirii actelor administrative. În consecința, s-a apreciat ca fiind nefondat acest motiv de recurs invocate,

Faţă de apărările recurentului-reclamant în care se menționează ca „nulitatea nu poate fi acoperita ulterior“, s-a făcut precizarea că şi în dreptul civil si in dreptul administrativ confirmarea actelor lovite de nulitate este admisă, actul administrativ, ca orice act juridic nu trebuie conceput ca un act definitiv, fix, imuabil, acesta putând fi modificat sau completat.

Modificarea constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor prevederi ale actului administrativ și în redarea lor într-o noua formulare. Modificarea poate consta și într-o completare a unor dispoziții ale actului. Modificarea actului administrativ poate fi făcută, în principal, de către autoritatea care a emis/adoptat actul, dar și de organul sau autoritatea ierarhic superioara acestuia. Modificarea vizează fie îndeplinirea condițiilor de legalitate, fie a condițiilor de oportunitate.

În jurisprudență se face distincție între modificarea actelor administrative normative și a celor individuale. Astfel, modificarea actelor administrative individuale se poate face numai de către autoritatea administrativă care a emis actul, printr-un act administrativ similar.

Codul administrativ cuprinde dispoziții referitoare la conținutul actului administrativ prin care se dispune încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, dispoziţii prevăzute la art. 533 și care au fost respectate la emiterea actelor administrative.

Astfel, Dispoziția nr. 734/20.10.2021 nu face altceva decât sa completeze Dispoziția nr. 725/14.10.2021, nemodificând în niciun fel fondul actului administrativ, completând doar aspecte referitoare la termenul de predare a lucrărilor si termenul si instanța competenta la care reclamantul ar introduce plângerea împotriva actului administrativ. În niciun caz nu s-a modificat esența primului act si nici dispozițiile cuprinse in acesta. Totuși, daca s-ar aprecia ca mențiunile din dispoziția de completare i-au adus prejudicii recurentului, acesta nu a prezentat minime elemente care sa justifice vreo vătămare ce i s-ar fi cauzat urmare a lipsei mențiunilor privind termenul de predare a lucrărilor sau instanţa unde se atacă-

S-a învederat instanței ca recurentul-reclamant nici până în prezent nu s-a prezentat să-si predea lucrările.

Faţă de motivul de recurs privind comunicarea si adoptarea Dispoziției nr. 725/14.10.2021, într-o perioada in care reclamantul se afla in incapacitate temporara de munca, raportul de serviciu fiind suspendat de drept, s-a învederat  ca art. 1 al dispoziției menționează ca începând cu data de 15.10.2021 este destituit din funcție, data la care raportul de serviciu nu era suspendat. Chiar şi în raportul nr.21528/14.10.2021 menționat in preambulul dispoziției contestate se menționează punctual ca: “destituirea va produce efecte începând cu data de 15.10.2021 având în vedere că in perioada 01.10.2021 - 14.10.2021 domnul X  figurează in concediu medical”. Astfel si acest motiv de recurs apare ca nefondat.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate, indiferent ca sunt de natura morală sau materială se acordă atunci când se dovedește ca exista o fapta ilicita a persoanei obligate să repare prejudiciul, vinovăția acestei persoane si existenta prejudiciului. Niciuna dintre aceste condiții nu se regăsesc a fi întrunite in cauza, dimpotrivă, daca contestatorul consideră că a suferit un prejudiciu, vinovatul nu poate fi o alta persoana decât contestatorul in persoana, acesta cauzandu-si singur prejudiciul, ocupând o funcție deși știa ca are interdicție de a ocupa funcție publica sau de demnitate publica pe o perioada de 3 ani.

Analizând criticile formulate, în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art 488 alin 1 pct 8 C.pr.civ., invocate de recurent, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art 25 alin 2 din Legea nr 176/2010, recurentul apreciind că a fost încălcată Decizia nr 418/2014 pronunţată de CCR raportându-se şi la Decizia ICCJ nr 14/2019 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în esenţă, arătând că doar o altă funcţie eligilă ar fi vizată de normele indicate şi nu funcţia de secretar.

Potrivit art 25 alin  (2) din Legea nr 176/2010, persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.

Acest text de lege nu confirmă interpretarea dată de recurent, funcţia de secretar reprezentând o funcţie faţă de care operează interdicţia prevăzută de art 25 alin 2 teza 1, astfel încât în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond legalitatea încetării raportului de serviciu cu privire la această funcţie.

Astfel, în timp ce art. 25 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 176/2010 instituie reguli generale cu privire la interdicţia ocupării tuturor categoriilor de funcţii şi demnităţi publice enumerate în art. 1 din aceeaşi lege, art. 25 alin. (2) teza a doua nu face altceva decât să introducă reguli specifice pentru categoria funcţiilor eligibile.

În consecinţă, criticile recurentei raportate la Decizia CCR nr 418/2014 nu sunt fondate. Astfel, prin această hotărâre s-a statuat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în măsura în care sintagma "aceeaşi funcţie" se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege. S-a reţinut  că pentru a corespunde exigenţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010, în partea referitoare la "aceeaşi funcţie", trebuie interpretate în sensul voinţei legiuitorului de asigurare a integrităţii în exercitarea funcţiilor publice, inclusiv prin stabilirea unor interdicţii şi aplicarea unor sancţiuni în cazul persoanelor cu privire la care s-a constatat încălcarea regimului incompatibilităţilor sau conflictului de interese. Astfel, plecând de la premisa că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona persoanele cu privire la care s-a constatat încălcarea regimului juridic privind incompatibilităţile sau conflictul de interese, fără a face vreo diferenţă între tipul funcţiilor elective deţinute, Curtea a constatat că atribuirea pentru sintagma "aceeaşi funcţie" a înţelesului unic de funcţia care a generat starea de incompatibilitate sau conflict de interese este de natură să lipsească de eficacitate norma juridică respectivă, contrar spiritului Legii nr. 176/2010 Totodată s-a apreciat că, în interpretarea potrivit căreia o persoană cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau conflictul de interese poate ocupa o altă funcţie eligibilă decât cea care a generat starea de incompatibilitate sau conflictul de interese, textul legal este în mod vădit contrar semnificaţiei avute în vedere de legiuitor, care, prin Legea nr. 176/2010, a urmărit asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea tuturor funcţiilor şi demnităţilor publice şi al cărei scop este acela de a sancţiona persoana în cauză prin stabilirea interdicţiei de a mai ocupa oricare dintre funcţiile eligibile.

Aşadar, interpretarea Curţii Constituţionale vizează ipoteza tezei a doua a art 25 alin 2 din Legea nr 176/2010. Or, în cauză interdicţia vizându-l pe reclamant este cea prevăzută de art 25 alin 2 teza 1, care vizează toate funcţiile şi demnităţile publice enumerate în art. 1 din aceeaşi lege.  Contrar susţinerii recurentului, instanţa de fond nu a reţinut că funcţia de secretar este funcţie  eligibilă, ci a reţinut incidenţa tezei 1 art 25 alin 2  raportat la art 1 pct 31 din Legea nr 176/2010.

Nici decizia nr 14 /25 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este de natură să conducă la altă concluzie. Astfel, prin această decizie s- a respins ca  inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 654/103/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o persoană care a ocupat o funcţie eligibilă şi faţă de care s-a constatat, în legătură cu această funcţie, existenţa conflictului de interese, se aplică decăderea din dreptul de a exercita o funcţie publică (respectiv din dreptul de a accede la poziţia de funcţionar public) potrivit art. 25 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 176/2010 sau i se aplică doar decăderea prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 (respectiv din dreptul de a accede la o funcţie electivă).

S-a reţinut în considerente că instanţa constituţională a statuat că este vorba despre reguli specifice instituite de dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 cu privire la interdicţiile în ocuparea funcţiilor eligibile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciind că, prin prisma acestei statuări şi a regulilor prevăzute de art. 25 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 176/2010, interpretarea normei legale în discuţie nu prezintă un grad ridicat de dificultate, de natură să contureze orientări jurisprudenţiale divergente. S-a mai reţinut că  prezintă relevanţă în cauză şi regula de interpretare a legii civile, conform căreia nu pot fi interpretate extensiv normele juridice care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile. S-a concluzionat că instanţa de trimitere are la dispoziţie reguli de interpretare a actelor normative, consacrate doctrinar şi jurisprudenţial, pe baza cărora să poată stabili sensul voinţei legiuitorului exprimate în dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, pentru a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, nefiind create premisele apariţiei unei practici neunitare care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În cauză nu este încălcată nici  regula interpretării restrictive aşa cum reţine recurentul, dispoziţiile art 25 alin 1 teza 1 prevăzând expres situaţia tuturor funcţiilor şi demnităţilor publice enumerate în art. 1 din aceeaşi lege.

Nici invocarea jurisprudenţei, respectiv o sentinţă definitivă pronunţată de Tribunalul Neamţ, nu este de natură să conducă la altă concluzie întrucât în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, ci doar legea, corect interpretată şi aplicată de către instanţa de fond, după cum s-a arătat mai sus.

Nici critica privind încălcarea art 520 alin 2 lit b din OUG nr 57/2019 întrucât funcţia de secretar nu este eligibilă nu este fondată, recurentul aflându-se în ipoteza incompatibilităţii prevăzute de această normă după cum s-a arătat anterior cu referire la  art art 25 alin 1 teza 1 din Legea nr 176/2010. Susţinerea recurentului conform căreia nu este incidentă această normă, întrucât se referă la situaţia în care starea de incompatibilitate s-a ivit după data ocupării funcţiei de funcţionar public nu este fondată. Astfel dispoziţia legală are în vedere existenţa stării de incompatibilitate, situaţia ivirii ulterioare vizând doar termenul de 15 zile. Nu se poate deduce din această normă concluzia învederată de recurent conform căreia în cazul în care incompatibilitatea era anterioară, acesteia nu i-ar mai fi aplicabilă sancţiunea prevăzută de art 520 din Codul Administrativ.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile privind nemotivarea actului administrativ. Astfel, în dispoziţia nr 725/14.10.2021 sunt indicate înscrisurile avute în vedere la emiterea actului,  motivele de fapt şi de drept, respectiv nerespectarea interdicţiei prevăzute de art 25 din Legea nr 176/2010, art 242 alin 5 coroborat cu art 520 alin 1 lit b din OUG 57/2019,  adresa ANI nr 41778/G/II/03.09.2021, Raportul  nr 21528/14.10.2020. De asemenea, Curtea are în vedere că această decizie a fost completată prin Dispoziţia nr 734/20.10.202, cu modalitatea şi termenul de contestare, şi cu îndatorirea de a preda lucrurile şi bunurile, nefiind vorba de o revocare ci doar de o completare, după cum în mod corect a stabilit instanţa de fond. De altfel, recurentul nu a suferit nicio vătămare, acesta exercitând în termen toate căile de atac prevăzute de lege şi nu a relevat vătămări nici cu privire la aspecte privind îndatorirea de a preda lucrări şi bunuri.

 În mod corect a reţinut instanţa de fond şi respectarea art 421 din OUG nr 57/2019. Într-adevăr, potrivit acestei norme,  în perioada concediilor medicale, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 512 alin. (4) şi (5). Însă, din interpretarea literală a acestei dispoziţii legale, rezultă doar interdicţia încetării raportului de serviciu în perioada concediului medical, nu şi adoptarea sau comunicarea deciziei de încetare aşa cum susţine recurentul. Or, încetarea raportului de serviciu  a intervenit la 15.10.2021, aşadar ulterior perioadei concediului medical, care s-a terminat la 14.10.2021.

Din considerentele expuse şi în raport de dispoziţiile art.496 cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefundat.

Domenii speta

Spete similare