Cheltuieli de judecata solicitate de partea care a câștigat pot fi cerute oricând in cursul procesului, inclusiv în faza dezbaterilor sau acestea trebuie solicitate prin cererea de chemare în judecata sau în condițiile art. 204 Cpc.

Prin sentința nr. 556 de la 24 Septembrie 2020, TRIBUNALUL O. a admis în parte cererea formulată de reclamantul CT, în contradictoriu cu pârâta S.C. T. S.A., cu sediul în, având ca obiect obligație de a face recunoaștere grupa I de muncă .

A obligat pârâta să recunoască reclamantului încadrarea activității desfășurate în perioada 01.08.1988 – 26.05.1995, în grupa I de muncă, 85%.

A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a desfășurat activitate în cadrul pârâtei T. SA în perioada 01.07.1972-26.05.1995, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă.

Pârâta a  eliberat reclamantului adeverința nr. 2985/16.10.2019, fila 8 dosar, din care rezultă că perioada lucrată în meseria de laminorist 01.07.1972 - 23.06.1975 şi 10.12.1976 - 01.08.1988 se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100%, conform Ordinului nr. 50/1990,  anexa 1, pct. 21.

Însă, nemulțumirea reclamantului vizează faptul că nu i s-a recunoscut în grupa I de muncă şi perioada 01.08.1988-26.05.1995, lucrată în meseria de lăcătuș, pentru care în carnetul de muncă s-a consemnat că se încadrează în grupa I de muncă în procent de 85% şi în grupa II de muncă în procent de 15%.

Instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor Ordinului 50/1990, încadrarea activității prestate de salariați în grupele de muncă reglementate anterior anului 2001 şi eliberarea de adeverințe în acest sens constituie atributul angajatorilor.

Astfel, conform punctului 6 din Ordinul 50/1990: „Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.)”

De asemenea, conform prevederilor art. 15 alin. 1 din Ordinul nr.50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă, conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.

Totodată, la art. 279 alin.1 din Codul muncii republicat, se prevede că vechimea în muncă stabilită până la data de 31.12.2010 se probează cu carnetul de muncă.

Referitor la adeverințele emise de către angajatori, prin care se atestă încadrarea în grupa I şi/sau II de muncă, instanța a reținut:

Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. 4 din Legea nr.263/2010:

„(4) Adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situația în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.”

Potrivit prevederilor art. 126 alin.1 din H.G. 257/2011 :

„(1) Adeverințele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I și/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidențele angajatorilor sau ale deținătorilor legali de arhive.”

În speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea şi înscrierea în beneficiul său, a grupei I de muncă, în procent de 100%, pentru perioada 01.08.1988-26.05.1995.

Prin adeverința nr.2085/16.10.2019, se atestă încadrarea activității desfășurate în meseria de laminator la cald, lăcătuș, în perioada 01.071972-23.06.1975, 10.12.1976-01.08.1988, în grupa I de muncă, în procent de 100%.

Instanța a constatat că până la data de 01.04.2001 se prevedea încadrarea activității în grupe de muncă în următoarea legislație: Ordinul nr. 50/1990, pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării - pentru perioada lucrată între 18.03.1969 - 01.03.1990; Ordinul nr. 125/1990, pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionarii - pentru perioada lucrată între 01.03.1990 - 01.04.2001; H.G. nr. 559/1990 şi Ordinul nr. 969/1990, aplicabile persoanelor care lucrează în industria chimică şi petrochimică.

Astfel, la pct.13 din Ordinul 50/1990 s-a prevăzut că perioada lucrată după data de 18.03.1969 până în prezent (1990) şi în continuare se încadrează în grupele I şi II de muncă în conformitate cu prevederile prezentului ordin ce înlocuiește ordinele nr. 59/1969, 105/1976 şi 210/1977 ale ministrului muncii și ministrului sănătății, care își încetează aplicabilitatea.

Încadrarea în grupele I și II de muncă se face proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiția ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puțin 50%, iar, pentru grupa II, cel puțin 70% din programul de lucru, pct.7 din Ordin.

Perioada de timp în care o persoană are sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilește prin dispoziția conducerii unității sau prin prevederile legale care reglementează atribuțiile de serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcția îndeplinită.

Dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă şi activitățile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă, conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, conform pct.15 din Ordinul 50/1990.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 158 al. 3 ind.1 din Legea 263/2010, dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă.

La alin.3 ind.2 al aceluiași articol se prevede că în situația în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet, dovada acestora se poate face cu adeverințe eliberate de către angajatori sau deținătorii legali de arhive.

Prin urmare, dovada desfășurării activității în grupă de muncă se face în principal cu carnetul de muncă.

Or, în  carnetul de muncă al reclamantului se regăsesc următoarele mențiuni:

- la poziția 47 este menționat: de la data de 01.08.1988 până la 26.06.1995 a lucrat la locul de muncă prevăzut la pct.21 anexa 1 Ord.50/1990, în total 5 ani, 9 luni  și 16 zile cu 85 % și pct.21 anexa 2 Ord.50/90 în total 1 an și 9 zile cu 15%.

Se observă că acolo unde legislația permitea și erau îndeplinite și condițiile prevăzute de lege societatea a făcut mențiunile în carnetele de muncă ale salariaților/foștilor salariați, dovadă fiind cele prezentate anterior.

Astfel, activitățile desfășurate de reclamant au fost recunoscute în grupa I de muncă de fostul angajator în procent de 85%.

Având în vedere funcțiile și locurile de muncă în care a activat reclamantul (laminator și lăcătuș), pârâta a precizat că în baza prevederilor Ordinului nr. 50/1990, anexa 1, pct.21,  personalul care desfășoară activitatea în legătură cu „Încălzirea metalului în vederea laminării, laminarea, tăierea, presarea și refularea la cald, inclusiv ajustajul, finisarea şi sortarea la cald” a fost nominalizat în grupă de muncă potrivit deciziei nr.78/24.05.1990, aflată la dosar.

Astfel, intră în categoria personalului care se circumscrie dispozițiilor mai sus menționate cei care au lucrat ca: laminator, timp de lucru 100%, iar ca lăcătuș, s-a recunoscut ca timp de lucru în aceste condiții 85%.

După cum s-a arătat anterior, nominalizarea personalului în grupa de muncă este atributul angajatorului, iar astfel cum a reținut ÎCCJ prin decizia 9/2016 pronunțată de completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la încadrarea în grupa I și a II-a de muncă a activității desfășurate anterior datei de 1 aprilie 2001, instanța nu se poate substitui angajatorului și să constate că activitatea desfășurată în condiții de grupa I de muncă s-a desfășurat pe întreaga durată a timpului de lucru, 100% și nu 85 % cât s-a recunoscut de către angajator, în lipsa unor înscrisuri preexistente care să certifice condițiile efective de muncă și proporția de timp lucrată. Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă are caracterul unui act de organizare internă a unității, prin comisia desemnată a analiza în concret condițiile de muncă pentru fiecare salariat, iar în carnetul de muncă rezultă că s-a recunoscut că doar 85% din timpul de lucru s-a desfășurat  activitatea în condiții de grupa I în perioada 01.08.1988 – 26.05.1995, sens în care va fi respinsă solicitarea de se acorda un procent de 100%.

Pentru aceste considerente a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să recunoască reclamantului încadrarea activității desfășurate în perioada 01.08.1988 – 26.05.1995, în grupa I de muncă, 85%.

În ceea ce privește pretențiile reclamantului referitoare la înscrierea în beneficiul reclamantului a perioadei lucrate în grupa I de muncă, 01.08.1988-26.05.1995, instanța a considerat-o ca neîntemeiată întrucât în carnetul de muncă au fost făcute mențiuni cu privire la aceasta.

A fost respinsă și solicitarea de a se recunoaște beneficiul reclamantului la condiții speciale de muncă pe perioada recunoscută în grupa I de muncă pentru cele ce urmează:

După data de 01.04.2001, prin intrarea în vigoare a Legii 19/2000, au fost abrogate dispozițiile Ordinului 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, a activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă, precum și Ordinele nr.100/1990 și 125/1990, care au completat Ordinul 50/1990.

Potrivit art.20 din Legea 19/2000 (ce a intrat în vigoare la 01.04.2001) - (1) locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din:

a) unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel puțin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;

b) activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații;

c) aviația civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa nr. 1;

d) activitatea artistică desfășurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 2.

(2) Alte locuri de muncă în condiții speciale decât cele prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite numai prin lege.

Prin Hotărârea 1025 din 28 august 2003, privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, au fost reglementate la art.2 criteriile pentru încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale și la art. 3 metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale, în temeiul art.20 alin.3 din Legea 19/2000. Potrivit acestui act normativ au fost definiți termenii „loc de muncă, persoane încadrate în locuri de muncă în condiții speciale, expertiza tehnică a locurilor de muncă în vederea încadrării în condiții speciale”, fiind totodată prevăzute criteriile pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, metodologia de încadrare în aceste condiții.

Criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale sunt următoarele:

 a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001;

 b) desfășurarea activității în condiții speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a);

c) existenta la locurile de muncă în condiții speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturați, în condițiile în care s-au luat măsurile tehnice și organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislația de protecție a muncii în vigoare;

d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securității și sănătății în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale și înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani;

e) efecte asupra capacității de muncă și stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacității de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani.

(2) Încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se va realiza în condițiile îndeplinirii tuturor criteriilor menționate la alin. (1).

Astfel, pentru a fi realizată încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale trebuiau îndeplinite criterii precum, prezenta în mediul de muncă a noxelor profesionale fizice, precum şi a noxelor chimice sau biologice care nu respectă limitele admise prevăzute în normele generale de protecția muncii.

Pentru a se realiza încadrarea locurilor de muncă  în condiții speciale, angajatorul avea obligația să nominalizeze aceste locuri de muncă, să stabilească criteriile aplicabile pentru această încadrare, să solicite expertizarea locurilor de muncă din punct de vedere al protecției muncii, să solicite efectuarea determinărilor de noxe profesionale, să solicite instituțiilor abilitate de Ministerul Sănătății a listei cuprinzând bolile profesionale înregistrate sau a listei cuprinzând efectuarea controlului medical, toate acestea făcându-se împreună cu sindicatele reprezentative sau după caz, cu reprezentanții salariaților.

De asemenea, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale este necesar obținerea avizului din partea comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale, constituită potrivit art.5 alin.1 din HG 1025/2003. Art.5 alin.3 menționează și documentele ce trebuie depuse de angajator pentru acordarea acestui aviz, iar în urma analizării dosarului pentru acordarea avizelor, comisia constituită în cadrul MMSSF acordă potrivit art.6 alin.1 avizul sau respinge motivat solicitarea de emitere a acestuia.

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că numai locurile de muncă pentru care s-a obținut aviz favorabil pot fi încadrate în condiții speciale. Nu pot fi încadrare în aceste condiții şi alte locuri de muncă pentru care nu a fost declanșată de către angajator procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale potrivit art.3 din HG 1025/2003, sau locurile de muncă pentru care s-a declanșat procedura, dar nu a fost obținut avizul întrucât în cazul în care nu a fost declanșată procedura, sindicatele reprezentative sau reprezentanții salariaților în cadrul comitetelor de securitate și sănătate în muncă ori responsabilul cu protecția muncii, puteau, potrivit art.3 alin.3 din același act normativ, să sesizeze inspectoratul teritorial de muncă care era obligat să dispună verificarea locurilor de muncă potrivit alin.1 lit. c.

Pentru locurile de muncă pentru care a fost declanșată procedura, dar nu s-a obținut aviz, art.13 alin.1 prevede posibilitatea formulării de către angajator sau sindicate, a unei plângeri în termen de 15 zile de la comunicare la MMSSF care împreună cu Ministerul Sănătății o va soluționa în termen de 30 zile printr-o decizie care la rândul său poate fi contestată la instanță (art.13 alin.3 din HG 1025/2003).

Aceeași interpretare rezultă şi din dispozițiile Legii 226/2006 care menționează la art.1 că sunt încadrare în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa 1 și care sunt unitățile care au obținut aviz pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în aceste condiții conform HG 1025/2003.

Reclamantul nu a învestit instanța cu verificarea acestor aspecte, ci solicită doar recunoașterea încadrării în condiții speciale, prin efectul legii.

Împrejurarea că anterior reclamantul a desfășurat activitate într-un loc de muncă ce a fost încadrat în grupa I de muncă, condiție necesară pentru declanșarea procedurii în vederea obținerii avizului prevăzut de art.6 din HG 1025/2003, așa cum rezultă din analiza criteriilor pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale menționate la art.2 alin.1 din acest act normativ, nu conduce la concluzia că în speță sunt îndeplinite toate condițiile pentru încadrarea locului de muncă în condiții speciale.

Este adevărat că societatea angajatoare a obținut avizul pentru încadrarea anumitor activități în condiții speciale, figurând în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, situație în care dacă activitatea reclamantului se regăsește printre locurile de muncă pentru care s-a obținut acest aviz, va putea beneficia la momentul pensionării de asimilarea activității desfășurate în grupa I de muncă cu activitate desfășurată în condiții speciale, ca efect al dispozițiilor din Legea pensiilor.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C.pr.civ. coroborat cu art. 451 C.pr.civ., instanța a admis cererea şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 800 lei, reprezentând onorariu avocațial, onorariu ce a fost redus de instanță, conform art. 453 alin.2 Cpc în raport de admiterea în parte a cererii.

Opinia asistenților judiciari a fost conformă cu hotărârea și considerentele prezente.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. T. S.A., criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului a invocat următoarele:

La data de 24 Septembrie 2020 prima instanță de fond a hotărât, prin dispozitivul Sentinței, admiterea în parte a acțiunii, cu obligarea S.C. T. S.A. ”să recunoască reclamantului încadrarea activității desfășurate în perioada 01.08.1988 — 26.05.1995, în grupa I de muncă, 85% timp lucrat.” Totodată, prima instanță a hotărât și obligarea T. la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Singurele referiri la cheltuielile de judecată din cuprinsul Sentinței sunt: ”solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat și depune chitanța nr.465/09,07,2020 — referire făcută în partea introductivă a Sentinței, și cea din dispozitiv: ”în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C.pr.civ. coroborat cu art. 451 C.pr.civ. instanța urmează să o admită și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. în cuantum de 800 lei, reprezentând onorariu avocațial, onorariu ce a fost redus de instanță conform art. 453 alin. 2 Cpc în raport de admiterea în parte a cererii”.

Apelanta consideră că pretențiile au fost admise nelegal, în lipsa unui capăt de cerere având ca obiect aceste pretenții.

Așa cum s-a arătat mai sus, cererea introductivă de instanță nu a cuprins un capăt de cerere având ca obiect obligarea T. la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit prevederilor art. 194 Cod Procedură Civilă, cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea Iui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Totodată, art. 198 Cod Procedură Civilă permite cumulul de cereri: ”prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiași persoane”.

Apelanta invocă dispozițiile art. 204 Cod Procedura Civilă, conform căruia ”reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat urmând a fi cercetată de reclamant ta dosarul cauzei.

Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților. ”

În acest context legal, având în vedere situația de fapt dată, respectiv aspectul că au fost admise pretenții iterate direct în faza dezbaterilor, în condițiile în care intimatul reclamant era decăzut din dreptul de a-și modifica cererea, în sensul completării acesteia cu un nou capăt de cerere, în temeiul art. 204 alin. (l) Cod Procedură Civilă, nefiind, totodată în niciuna dintre situațiile de excepție reglementate la art. 204 alin. (2) Cod Procedură Civilă. Este evident că a fost o pronunțare plus petita, instanța acordând mai mult decât s-a cerut în condiții legale.

Practica judiciară este unanimă în a considera că nu poate fi admisă acordarea cheltuielilor de judecată care nu au solicitate în condiții procedurale, fie prin cererea de chemare în judecată, sub forma unui capăt de cerere accesoriu — art. 30 alin. (3) Cod Procedură Civilă — fie sub forma unei cereri adiționale art. 30 alin. (5) Cod Procedură Civilă. Este drept că în privința dovezii acestor cheltuieli prevederile art. 452 Cod Procedură Civilă instituie o regulă derogatorie de la dreptul comun, constând în faptul că existența și întinderea cheltuielilor de judecată poate fi dovedită până cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Însă, așa după cum s-a subliniat și în doctrină, această derogare privește strict dovada cheltuielilor de judecată, si nu trebuie extinsă în ceea ce privește condițiile procedurale în care acestea trebuie solicitate, care rămân supuse regulilor de drept comun, așa cum au fost indicate în cele ce preced.

Apelanta consideră că pretențiile au fost admise cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Având în vedere condițiile în care au fost admise pretențiile având ca obiect cheltuieli de judecată, pretenții care au fost iterate după terminarea cercetării procesului, direct la dezbaterea fondului, a fost încălcat principiul legalității, cu care ”procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii” — art. 7 Cod Procedură Civilă. În ipoteza în care nu a fost respectat cadrul procesual stabilit legat de dreptul de dispoziție at părților. Astfel, conform art. 9 alin. (2) Cod Procedură Civilă ”obiectul și limitelor procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”. Pornind de la faptul că a fost iterată o cerere în afara cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată — nemodificată în cursul procesului — și a intervenit un petit susținut oral direct în faza dezbaterii fondului, fără ca acest petit să fie supus discuției contradictorii a părților, rezultă că a fost încălcat și principiul contradictorialității, precum și principiul dreptului la apărare, ca de exemplu dreptul de a dovedi un caz de exonerare sau de a cere cenzurarea cheltuielilor și cel al egalității părților.

În concluzie, pe baza motivelor dezvoltate mai sus, se solicită admiterea apelului, urmat de schimbarea în parte a sentinței, respingând pretențiile privind acordarea cheltuielilor de judecată, cu obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată pe care le vom face în prezenta cale de atac,

În probațiune, solicită administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și a oricărui alt mijloc de probă ce s-ar dovedi pertinent și util în cursul cercetării judecătorești.

În drept, apelantul invocă pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod Procedură Civilă, precum și pe celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii de apel sau incidente în speță.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată:

Prin sentința civilă nr. 556/24.09.2020, pronunțată de Tribunalul O., a  fost  admisă cererea intimatului reclamant CT și obligata apelanta pârâtă să recunoască reclamantului încadrarea activității desfășurate în perioada 01.08.1988 – 26.05.1995, în grupa I de muncă, 85%, fiind obligata la plata sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată către intimatul reclamat.

Apelanta critică soluția instanței de fond sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, considerând că solicitare acestora direct în faza dezbaterilor nu mai era posibila pentru că era decăzut din dreptul de a-și modifica cererea, art. 204 Cpc interzice orice modificare a cererii introductive după primul termen la care reclamatul este legal citat,  în acest sens fiind şi  practica judiciara care este unanima în a considera că aceste cheltuieli nu pot fi cerute  sub  forma unui capăt de cerere accesoriu - art. 30 alin. (3) Cpc sau unei cereri adiționale - art. 30 alin. (5) Cpc.

Potrivit art. 30 Cpc – „ (1)Oricine are o pretenții împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.

(2) Cererile în justiție sunt principale, accesorii, adiționale și incidentale.

(3) Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii.

(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

(5) Constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare.

(6) Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare”.

Pentru a rezolva problema de drept asupra căreia Curtea este chemată să se pronunțe, trebuie mai întâi lămurită natura juridică de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul de a se stabili dacă aceasta are un caracter principal sau accesoriu.

Potrivit dispozițiilor legale precitate, în funcție de calea procedurală aleasă de parte, cererile în justiție se împart în: cereri principale, cereri accesorii, cereri adiționale și cereri incidentale, textul instituind un criteriu procedural de clasificare a cererilor.

Cererea principală este aceea prin care se declanșează procedura judiciară, iar cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

În mod constant, printre cererile accesorii, sunt enumerate cererile prin care sunt solicitate cheltuielile de judecată, astfel că, pentru a califica o cerere drept accesorie, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiași litigiu cu cererea principală de a cărei soluționare depinde.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă "cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), (...), precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

În consecință, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței. Așa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Acordarea cheltuielilor de judecată”. Conform acestui text: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Prin Decizia nr. 34/16.11.2015  instanța suprema a concluzionat ca natura juridică a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, atunci când acestea sunt solicitate în cadrul procesului principal, nu este contestată nici în jurisprudență, nici în doctrină, aceasta având caracterul unei cereri accesorii.

Art. 204 Cpc prevede că: „(1)Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:

1. se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii;

2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii;

3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4. se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților”.

Astfel, art. 204 Cpc reglementează regimul juridic al cererii adiționale, cerere ce este definită de art. 30 alin. 5 Cpc și reprezintă „cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare”.

Având in vedere distincția făcută de legiuitor între cererea accesorie și cererea adițional, precum si faptul ca art. 204 Cpc privește numai cererea adițională, critica apelatei că au fost încălcate dispozițiile imperative este nefondată.

Nu este fondata critica privind acordarea unor pretenții necerute -plus petita din moment ce în încheierea de ședință de la termenul din 24 septembrie 2020 s-a reținut că intimata reclamata a solicitat cheltuieli de judecata făcute cu acest litigiu, respectiv onorariul de avocat.

De asemenea este nefondata alegația apelantei in sensul ca „practica judiciară este unanimă” în a considera că nu poate fi acordate cheltuielile de judecată care nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecata, practica judiciara si doctrină fiind unanime în a accepta formularea acestei cereri accesorii și în etapa dezbaterilor potrivit art. 389 si urm. Cpc.

De asemenea, trebuie precizat ca potrivit art. 453 alin. 1 Cpc „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Instanțele în baza rolului lor activ al judecătorului, pot pune în discuția părților, din oficiu, chestiunea cheltuielilor de judecată, dar nu pot hotărî asupra lor în lipsa cererii părții îndreptățite.

Plenul Tribunalului Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 11/1959, decizie ce este de actualitate și în prezent, a stabilit că:

„Cheltuielile de judecată nu se pot acorda de instanța din oficiu.

Pentru a se evita situațiile în care partea câștigătoare nu solicită cheltuieli de judecată din simpla omisiune, instanțele trebuie să facă uz de rol activ, astfel ca înainte de închiderea dezbaterilor, judecători vor lamurii părțile asupra dreptului pe cale-l au de a solicita plata cheltuielilor de judecată”

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 7 Cpc - principiul legalității, art. 9 alin. 2 Cpc - dreptul de dispoziție al părților, prin formularea unei cereri în afara cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată este nefondata fata de argumente prezentate anterior, principiile contradictorialității, dreptului la apărare si egalității fiind  respectate din moment ce cererile intimatului reclamant au fost discutate în ședința publica, iar faptul ca apelanta nu a fost prezenta la dezbateri nu a avut drept consecința încălcarea drepturilor acesteia din moment ce art. 10 Cpp stabilește ca „părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia”.

Văzând dispozițiile art. 480 C.pr.civ, Curtea urmează să respingă apelul și să mențină  sentința instanței de fond ca fiind temeinica si legala.

Domenii speta

Spete similare