Contestatie privind durata procesului- art 488/1 Cod procedura penala

Decizie 3 din 03.03.2022


Prin Hotărârea Curţii – Marea Cameră – din 22.02.2022 pronunţată în cauza C-430/21 , CJUE a stabilit că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat o ca fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației dreptului Uniunii.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.

Având în vedere că s-a constatat neîndeplinirea cerinţelor indicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene,  judecătorul de drepturi şi libertăţi  a retinut  că în conformitate cu hotărârea din 18.05.2021 a CJUE, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928, se opun unei reglementări naționale care prevede înființarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.

Dispoziţiile naţionale referitoare la Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţiei prev. de art. 88 ind. 1 şi urm. din Legea 304/2004 sunt contrare dreptului european, astfel că judecătorul este obligat să le înlăture de la aplicare.

Ministerul Public a fost reprezentat de procuror …….

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova

Pe rol  se află judecarea cauzei penale privind contestaţia formulată de petentul  …….,  având ca obiect contestaţie durată proces (art.488 ind. 2  NCPP).

La apelul nominal făcut în şedinţa din camera de consiliu a fost prezent apărătorul desemnat din oficiu, avocat ……, lipsind petentul ……..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, judecătorul de drepturi şi libertăţi declară deschise dezbaterile judiciare.

Avocat ……. solicită, conform dispoziţiilor prev. de art. 488/6 Cpp admiterea contestaţiei formulată de petentul ……… şi stabilirea unui termen pentru ca procurorul să soluţioneze cauza.

Arată că petentul a formulat mai multe cereri  pentru a cunoaşte numărul de dosar atribuit plângerii formulate şi stadiul cercetărilor din dosar, însă nu a primit niciun răspuns, motiv pentru care a formulat prezenta contestaţie.

Reprezentantul parchetului solicită admiterea contestației formulată în cauză, susţinând că, de la momentul formulării plângerii, organele de urmărire penală nu au făcut deligențe în vedere soluționării cu celeritate a cauzei, în condițiile în care, ulterior formulării acestei plângeri şi începerii urmăririi penale in rem nu s-au efectuat acte de urmărire penală, parchetul limitându-se la a ataşa la dosar înscrisuri, astfel apreciază că este întemeiată contestația formulată de petent.

În ceea ce privește aspectul pus în discuție referitor la sesizarea CJUE raportat la modalitatea în care organele de urmărire penală au evaluat motivele care au determinat durata soluționării cauzei, referitor la comportamentul autorităților, apreciază că, raportat la Hotărârea pronunțată în data de 22.02.2022, judecătorul național a analizat cu preponderență dreptul comunitar cu privire la îndeplinirea cerințelor, făcând trimitere la elementele din prezenta cauză.

Apreciază că aceste elemente depind de modalitatea înființării și funcționării ulterioare a Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, însă în raport de elementele existente în prezenta cauză nu se poate concluziona că aceasta nu ar avea capacitatea de a soluționa, prin prisma numărului de procurori sau a complexității dosarelor penale, pentru a îndeplini cerințele unui organ de cercetare în conformitate cu cerințele statuate prin decizia anterioară a CJUE din 18.05.2021.

Solicită să se aprecieze că, în ceea ce privește acest element al comportamentului autorităților ce vizează diligențele pe care trebuie să le depună acest organism în soluționarea cauzei, nu au fost depuse suficiente demersuri pentru soluționarea cauzei, astfel solicită admiterea contestației și trimiterea cauzei la Secția pentru Investigarea  Infracțiunilor din Justiție în vederea continuării cercetărilor.

 Dezbaterile fiind încheiate;

JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

La data de 10.06.2021, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, sub nr. ………., contestaţia privind durata procesului penal formulată de contestatorul petent …… cu privire la durata de soluţionare a dosarului de urmărire penală nr. ……. al Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie.

În esenţă, contestatorul petent a solicitat admiterea contestaţiei şi stabilirea termenului în care procurorul de caz să soluţioneze dosarul.

Contestatorul petent a arătat că la data de 01.04.2020, în temeiul art. 289 alin. 7 C.p.p., soţia sa, …….., a formulat plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a trei persoane având calitatea de martori protejaţi în dosarul nr. ………., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 C.p.

De asemenea, a formulat plângere penală împotriva lui …… – medic primar legist în cadrul Institutului de Medicină Legală …….., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi abuz în serviciu, prev de art. 273 şi 297 C.p.

 Prin aceeaşi plângere, a formulat acuzaţii la adresa a trei magistraţi, respectiv a procurorului ………., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă prev. de art. 283 C.p. şi abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p., şi a judecătorilor ……. şi ………, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p.

Competenţa Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie a fost determinată de plângerea penală ce vizează magistratul procuror şi magistraţii judecători.

Cu privire la procuror, în esenţă, s-a menţionat că ar fi efectuat deficitar urmărire penală, cu încălcarea dreptului la apărare al petentului şi ar fi dispus trimiterea în judecată pe baza unor declaraţii mincinoase date de martori.

Referitor la judecători, s-a menţionat că, în cursul judecării căii de atac a apelului, ar fi încălcat decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, întrucât nu au pus în discuţie şi nu s-au pronunţat pe o cerere de schimbare a încadrării juridice, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.

Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie sub nr. …..

Prin ordonanţa din data de 14.04.2020, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – SIIJ a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, represiune nedreaptă şi abuz în serviciu, prev de art. 273, 283 şi 297 C.p.

Urmare a adresei judecătorului de drepturi şi libertăţi, Parchetul de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie a înaintat, după a treia solicitare, dosarul de urmărire penală nr. ……..

Prin încheierea din 29 iunie 2021, în baza art. 19 alin. 3 lit. b TUE rap. la art. 267 TFUE judecătorul naţional a sesizat  Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare (în procedură de urgenţă) cu privire la următoarele întrebări:

1.Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin. 1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 148 alin.(2) din Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 390/2021, conform căreia instanțele naționale nu au abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatate ca fiind constituțională printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept ale Uniunii Europene?

2.Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 99 lit. ș din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care permite inițierea unei proceduri disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale, în condițiile în care judecătorul este chemat să stabilească prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în raport de considerentele unei decizii a Curții Constituționale, dispoziție națională ce îi înlătură judecătorului posibilitatea de a aplica hotărârea CJUE pe care o consideră prioritară?

3.Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art.2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unor practici judiciare naționale care interzic judecătorului, cu consecința antrenării răspunderii disciplinare, să facă aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în proceduri penale precum contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, reglementată de art. 488 ind.1 din Codul de procedură penală din România?

Motivele sesizării se regăsesc în încheierea menţionată mai sus.

Prin Hotărârea Curţii – Marea Cameră – din 22.02.2022 pronunţată în cauza C-430/21 , CJUE a stabilit că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat o ca fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației dreptului Uniunii.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.

Petentul, legal citat, nu s-a prezentat la dezbateri.

Având în vedere că apărătorul ales a informat instanţa că nu îl mai reprezintă, în baza art. 93 alin. 5 C.p.p., judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus ca asistenţa juridică să fie asigurată din oficiu.

Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine următoarele:

La data de 01.04.2020, în temeiul art. 289 alin. 7 C.p.p., soţia contestatorului ……, …….., a formulat plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a trei persoane având calitatea de martori protejaţi în dosarul nr. ………, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 C.p.

De asemenea, a formulat plângere penală împotriva lui …….. – medic primar legist în cadrul Institutului de Medicină Legală …….., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi abuz în serviciu, prev de art. 273 şi 297 C.p.

 Prin aceeaşi plângere, a formulat acuzaţii la adresa a trei magistraţi, respectiv a procurorului ……, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă prev. de art. 283 C.p. şi abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p., şi a judecătorilor ……. şi ……., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p.

Competenţa Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie a fost determinată de plângerea penală ce vizează magistratul procuror şi magistraţii judecători.

Cu privire la procuror, în esenţă, s-a menţionat că ar fi efectuat deficitar urmărire penală, cu încălcarea dreptului la apărare al petentului şi ar fi dispus trimiterea în judecată pe baza unor declaraţii mincinoase date de martori.

Referitor la judecători, s-a menţionat că, în cursul judecării căii de atac a apelului, ar fi încălcat decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, întrucât nu au pus în discuţie şi nu s-au pronunţat pe o cerere de schimbare a încadrării juridice, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.

Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie sub nr…...

Prin ordonanţa din data de 14.04.2020, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – SIIJ a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, represiune nedreaptă şi abuz în serviciu, prev de art. 273, 283 şi 297 C.p.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că dosarul nr. …… înaintat de SIIJ are 90 file, în majoritate reprezentând plângerea penală, solicitările formulate de contestatorul petent, prin intermediul avocatului ales, de a-i fi comunicat numărul de dosar, de a fi înştiinţat despre efectuarea oricărui act de urmărire penală, de consultare şi fotocopiere a dosarului, solicitări ce au rămas fără răspuns, având ataşată rezoluţie „La dosar”, rechizitoriul întocmit de procurorul ……, o adresă datată 10.06.2021 prin care s-a solicitat Curţii de Apel Craiova comunicarea deciziei penale nr. 1427/2019, pronunţată de judecătorii vizaţi de plângere, două fişe de identificare privind persoana vătămată şi soţia acestuia, fişa de cazier judiciar a persoanei vătămate ……… şi un extras din sistemul Ecris cu privire la dosarul nr. ……….

La filele 65-70, sunt ataşate înscrisuri ce vizează alte dosare ale Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, străine de prezenta cauză, respectiv înscrisuri din dosarele nr. ……. şi ……..

Conform disp. art. 4885 alin. 2 din Cpp, judecătorul de drepturi şi libertăţi, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele elemente: natura şi obiectul cauzei; complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; elementele de extraneitate ale cauzei; faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului; comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate; intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.

În raport de elementele menţionate în textul de lege anterior citat şi de conţinutul dosarului de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că faza de urmărire penală a depăşit o durată rezonabilă motiv pentru care se va admite contestaţia.

În ceea ce privește incidența în cauză a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 18.05.2021, şi având în vedere Hotărârea pronunţată la data de 22.02.2022, în temeiul art. 19 alin. 1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, judecătorul de drepturi şi libertăţi va înlătura de la aplicare decizia nr. 390/2021 a Curţii Constituţionale a României (decizie prin care art. 148 alin. (2) din Constituția României a fost interpretat în sensul că instanțele naționale nu au abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatate ca fiind constituțională printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept ale Uniunii Europene) şi va reţine că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie nu este justificată de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei şi nu este  însoţită de garanţii specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secţie să fie folosită ca instrument de control politic al activităţii respectivilor judecători şi procurori susceptibil să aducă atingere independenţei acestora şi, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competenţă poate fi exercitată în privinţa acestora din urmă cu respectarea deplină a cerinţelor care decurg din articolele 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Pentru a dispune în acest sens, în baza Hotărârii CJUE – Marea Cameră - din data de 22.02.2022, judecătorul reţine că în jurisprudența sa constantă referitoare la Tratatul CEE, CJUE a statuat că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor și care este obligatorie pentru instanțele lor. Statele membre și au limitat, în favoarea acestei noi ordini juridice dotate cu instituții proprii și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții lor, în domeniile definite de tratate, drepturile lor suverane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 23, Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, EU:C:1964:66, p. 1158 și 1159, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 245).

Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie repus în discuție. În plus, Curtea a subliniat că forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, în caz contrar existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 246).

Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona (JO 2012, C 326, p. 346), că, „în conformitate cu jurisprudența constantă a [Curții], tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de [această jurisprudență]” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 248).

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea a confirmat în mod constant jurisprudența anterioară referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii, principiu care impune tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin diferitelor norme ale Uniunii, dreptul statelor membre neputând aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 250, precum și jurisprudența citată).

Din această jurisprudență rezultă că, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Într adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără în special ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru (Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 3, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 251).

Astfel, având în vedere că Curtea deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Republica Moldova, C 741/19, EU:C:2021:655, punctul 45), ei îi revine, în exercitarea acestei competențe, sarcina de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept, astfel încât această întindere nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii reținută de o instanță națională care nu corespunde interpretării Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 254).

Principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 24, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C 573/17, EU:C:2019:530, punctele 61 și 62, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 252).

Respectarea acestei obligații de a aplica integral orice dispoziție de drept al Uniunii care are efect direct trebuie considerată ca fiind indispensabilă pentru a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, astfel cum impune articolul 19 alineatul (1) TUE.

Respectarea obligației menționate este necesară și pentru a se asigura respectarea egalității statelor membre în raport cu tratatele, care exclude posibilitatea ca o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia, să prevaleze împotriva ordinii juridice a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 249), și constituie o expresie a principiului cooperării loiale enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, care impune să fie lăsată neaplicată orice dispoziție eventual contrară a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei dreptului Uniunii care are efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C 409/06, EU:C:2010:503, punctul 55, și Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C 308/19, EU:C:2021:47, punctul 31).

În speță, pentru a se pronunța cu privire la prezenta cauză, judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să analizeze compatibilitatea legislației naționale prin care a fost înființată SIIJ cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu obiectivele de referință specifice în materie de reformă a sistemului judiciar și de luptă împotriva corupției enunțate în anexa la Decizia 2006/928.

În aceste condiții, trebuie amintit, pe de o parte, că CJUE a avut deja ocazia să statueze că o astfel de legislație națională intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și că ea trebuie, în consecință, să respecte cerințele care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolul 2 și din articolul 19 alineatul (1) TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul judecătorilor din România” și alții, C 83/19, C 127/19, C 195/19, C 291/19, C 355/19 și C 397/19, EU:C:2021:393, punctele 183 și 184).

Pe de altă parte, atât articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și obiectivele menționate în Decizia 2006/928  sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul judecătorilor din România” și alții, C 83/19, C 127/19, C 195/19, C 291/19, C 355/19 și C 397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 și 250, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 253).

Astfel cum s-a reţinut în Hotărârea din 22.02.2022, disp. art. 4 alineatul (2) TUE, nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte constituțională a unui stat membru ca, ignorând obligațiile care decurg printre altele din articolul 4 alineatele (2) și (3), precum și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și care îi incumbă acesteia, să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii, pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în cauză, astfel cum este definită de curtea constituțională națională.

Dacă o curte constituțională a unui stat membru consideră că o dispoziție de drept derivat al Uniunii, astfel cum a fost interpretată de Curte, încalcă obligația de a respecta identitatea națională a acestui stat membru, acea curte constituțională trebuie să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE pentru aprecierea validității acestei dispoziții în lumina articolului 4 alineatul (2) TUE, Curtea fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 1987, Foto Frost, 314/85, EU:C:1987:452, punctul 20, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C 583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 96).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, curtea constituțională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, inclusiv a articolului 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunțat o hotărâre care depășește sfera sa de competență și, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte.

În această privință, trebuie subliniat că procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, care constituie cheia de boltă a sistemului jurisdicțional stabilit de tratate, instituie un dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele statelor membre, având drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 176, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C 561/19, EU:C:2021:799, punctul 27].

O hotărâre pronunțată în cadrul acestei proceduri este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 februarie 1977, Benedetti, 52/76, EU:C:1977:16, punctul 26, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2018, Weiss și alții, C 493/17, EU:C:2018:1000, punctul 19).

Instanța națională care a exercitat posibilitatea conferită de articolul 267 al doilea paragraf TFUE trebuie, așadar, dacă este cazul, să înlăture aprecierile unei instanțe naționale superioare dacă consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, lăsând, eventual, neaplicată norma națională care o obligă să se conformeze deciziilor acestei instanțe superioare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C 173/09, EU:C:2010:581, punctele 30 și 31).

Din jurisprudența Curții rezultă că această soluție se aplică și atunci când o instanță de drept comun este ținută, în temeiul unei norme naționale de procedură, de o decizie a unei curți constituționale naționale pe care o consideră contrară dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C 416/10, EU:C:2013:8, punctul 71).

În plus, din moment ce interpretarea pe care Curtea o dă unei norme de drept al Uniunii în exercitarea competenței pe care i o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează, atunci când este necesar, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme așa cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul intrării sale în vigoare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, EU:C:1980:100, punctul 16, și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, État belge (Cursuri de pregătire a piloților), C 413/20, EU:C:2021:938, punctul 53], se impune să se considere că o instanță de drept comun este ținută, în vederea asigurării deplinei eficacități a normelor de drept al Uniunii, să înlăture, într un litigiu cu care este sesizată, aprecierile unei curți constituționale naționale care refuză să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte, chiar și atunci când această hotărâre nu rezultă dintr o cerere de decizie preliminară introdusă, în legătură cu acest litigiu, de această instanță de drept comun.

Având în vedere cele mai sus expuse, judecătorul de drepturi şi libertăţi va înlătura de la aplicare decizia nr. 390/2021 a Curţii Constituţionale a României, decizie prin care art. 148 alin. (2) din Constituția României a fost interpretat în sensul că instanțele naționale nu au abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatate ca fiind constituțională printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept ale Uniunii Europene.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că legea naţională ce intră în conflict cu art. 2 și art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE şi Decizia 2006/928 este Legea 304/2004 -  dispoziţiile art. 88 ind. 1 şi urm.  - motiv pentru care judecătorul de drepturi şi libertăţi este obligat să aplice cu prioritate dreptului Uniunii Europene şi să lase neaplicată legea naţională contrară.

În conformitate cu disp. art. 2 și art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE şi Decizia 2006/928, astfel cum au fost interpretate prin Hotărârea din 18.05.2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere efectul hotărârii CJUE, judecătorul reţine că este abilitat să analizeze dacă înfiinţarea secţiei specializate ce are în competența exclusivă ancheta penală privind infracțiunile săvârșite de judecători și de procurori este justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și dacă este însoțită de garanții specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Se poate observa că standardul de independenţă al judecătorilor stabilit de dreptul european, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea din 18.05.2021 a CJUE, este superior standardului de independenţă a judecătorilor oferit de Constituţia României  prin art. 124 alin. 3, astfel că şi din perspectiva disp. art. 20 din Constituţia României instanţele române au obligaţia de a aplica standardul superior.

De asemenea, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  impune ca orice cauză să fie soluţionată de către o „instanţă independentă şi imparţială” instituită de lege.

Art. 6 § 1 impune independenţa faţă de alte puteri – şi anume faţă de cea executivă şi cea legislativă – dar şi faţă de alte părţi [Ninn-Hansen împotriva Danemarcei (dec.)].

Pentru a stabili dacă un organism poate fi considerat „independent”, sunt luate  în considerare criteriile următoare (Findlay împotriva Regatului Unit, pct. 73): modul de desemnare şi durata mandatului membrilor săi; existenţa unei protecţii împotriva presiunilor externe;  întrebarea dacă există sau nu o aparenţă de independenţă.

Independenţa justiţiei presupune ca niciun judecător să nu fie supus unei influenţe nejustificate, externă sau internă în raport cu magistratura. Independenţa judiciară internă impune ca judecătorii să nu se supună vreunei directive sau presiuni din partea colegilor sau titularilor de răspunderi administrative din cadrul instanţei, cum ar fi a preşedintelui instanţei sau uneia dintre secţiile acesteia. Lipsa de garanţii suficiente privind independenţa judecătorilor în cadrul magistraturii, în special vizavi de ierarhia acestora, poate conduce la concluzia că îndoielile pe care le are un reclamant cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţei pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate (Parlov-Tkalčić împotriva Croaţiei, pct. 86; Daktaras împotriva Lituaniei, pct. 36; Moiseyev împotriva Rusiei, pct. 184).

În ceea ce priveşte Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat la punctele 216 şi 219 din Hotărârea din 18.05.2021 că,  o structură autonomă în cadrul Ministerului Public cum este SIIJ, care are sarcina de anchetare a infracțiunilor săvârșite de judecători și de procurori, întrucât ar putea fi percepută, în funcție de normele care reglementează competențele, compunerea și funcționarea unei astfel de structuri, precum și de contextul național relevant, ca urmărind instituirea unui instrument de presiune și de intimidare a judecătorilor și întrucât ar putea conduce, așadar, la o aparență de lipsă de independență sau de imparțialitate a acestor judecători, este susceptibilă să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într o societate democratică și într un stat de drept.

 Din elementele aflate la dispoziția Curții și din Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu din 22 octombrie 2019 privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2019) 499 final, p. 5] reiese că exemple practice luate din activitățile SIIJ sunt de natură să confirme realizarea riscului, menționat la punctul 216 din prezenta hotărâre, ca această secție să se asemene unui instrument de presiune politică și să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare privind, printre altele, fapte de corupție la nivel înalt într un mod care ridică îndoieli cu privire la obiectivitatea sa, aspect a cărui apreciere revine instanțelor de trimitere.

În ceea ce priveşte analiza condiţiilor menţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cuprinsul Hotărârii din 18.05.2021, judecătorul de drepturi şi libertăţi observă că au fost stabilite mai multe condiţii cumulative, respectiv să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției şi să  fie însoțită de garanții specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 și 48 din cartă.

Având în vedere că aceste condiţii sunt cumulative, neîndeplinirea uneia conduce la constatarea că  articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de judecători și de procurori.

I.În ceea ce priveşte justificarea înfiinţării SIIJ, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că prin expunerea de motive a Legii 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, s-a reţinut că „modificările ce vizează Legea 304/2004 se referă la punerea în acord a textelor declarate neconstituţionale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017, eliminarea unor atribuţii de la Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi introducerea acestora la Plen. În ultima perioadă de timp, s-a constatat că în numeroase cazuri, redactarea hotărârilor judecătoreşti s-a făcut cu mult peste termenul de recomandare, de 30 de zile, ajungându-se la situaţii în care redactarea s-a făcut chiar şi după un an. Pentru a evita asemenea situaţii am introdus obligativitatea redactării hotărârilor judecătoreşti în termen de cel mult 90 de zile de la pronunţare. În acord cu Ministerul Justiţiei, am considerat că se impune înfiinţarea unei direcţii speciale, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să investigheze infracţiunile săvârşite de magistraţi.  Faţă de cele prezentate, am elaborat proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.”

Se constată astfel că înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţiei nu a fost justificată în vreun fel, cu atât mai mult nu au existat imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei.

De asemenea, judecătorul reţine că anterior înfiinţării acestei secţii, nu a fost realizat vreun studiu cu privire la numărul infracţiunilor săvârşite de magistraţi, durata de soluţionare a  cauzelor în care sunt implicaţi magistraţi, soluţiile definitive pronunţate în cauze în care sunt judecate infracţiuni săvârşite de magistraţi. În plus, nu există informaţii concretizate în documente oficiale din care să rezulte că urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de magistraţi este deficitară, sau care să evidenţieze alte lacune sistemice în ceea ce priveşte anchetarea magistraţilor şi care să facă necesară înfiinţarea unei secţii specializate ce are competenţa exclusivă de  a ancheta infracţiunile săvârşite de magistraţi.

La acest moment, judecătorul de drepturi şi libertăţi, constată pe baza proiectului de lege privind desființarea SIIJ şi a expunerii de motive – disponibile pe site-ul Ministerului Justiţiei  – că urmare a analizării activităţii SIIJ a rezultat necesitatea desfiinţării acestei secţii pentru următoarele motive:

a.necorelarea dispozițiilor privind modul de organizare a SIIJ, ca structură fără personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu atribuțiile concrete ale șefului SIIJ, care par mai degrabă similare structurilor de parchet specializate, cu personalitate juridică (Direcția Națională Anticorupție - DNA, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - DIICOT); în acest sens, spre exemplu, apare atipică reglementarea numirii agenților și ofițerilor de poliție judiciară și a specialiștilor de către un procuror șef de secție din cadrul unui parchet;

b.existența unei imunități de jurisdicție penală de facto a procurorilor din cadrul SIIJ, în unele situații;

c.modul de reglementare și funcționare a SIIJ, raportat la definirea noțiunii de procuror ierarhic superior, a comportat discuții din perspectiva principiului constituțional al controlului ierarhic.

d.in perspectiva oportunității existenței unei secții specializate în investigarea infracțiunilor din justiție, în raport cu nevoile reale ale sistemului judiciar și prin raportare la activitatea SIIJ de la data operaționalizării sale (23 octombrie 2018) până în prezent, se desprind concluzii relevante în sensul  necesității desființării acestei structuri. Astfel, de la data operaționalizării sale Secția nu a avut rezultate deosebite.

În cuprinsul expunerii de motive s-a mai reţinut că opinii în sensul desființării SIIJ au fost exprimate și cu ocazia consultărilor efectuate cu privire la modul de implementare a recomandărilor europene, puncte de vedere în acest sens fiind solicitate Înaltei Curți de Casație și Justiție CSM, PÎCCJ, DNA, DIICOT, SIIJ și asociațiilor magistraților. Ca argumente aduse de entitățile consultate în favoarea desființării s-au exemplificat următoarele:

prin modul de organizare şi funcţionare a SIIJ s-a creat de facto o categorie de cetăţeni care beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală totală, respectiv procurorii din cadrul SIIJ; SIIJ se îndepărtează de la orice fel de control ierarhic, dar şi judecătoresc eficient - în cazul soluţiilor de clasare - fiind compusă dintr-un număr extrem de redus de procurori, care îşi pot da ei înșiși, reciproc, orice soluţie de clasare indiferent de situaţia de fapt sau de drept şi indiferent de ce abuz ar putea face, pornind de la premisa că instanţele judecătoreşti nu pot obliga să-şi trimită în judecată un coleg, membru al acestei secții;

lipsa unor dispoziţii exprese care să prevadă posibilitatea procurorilor din cadrul acestei secții de a participa la ședințele de judecată în cauzele de competenţa SIIJ în care se dispune luarea măsurilor preventive, a celor asigurătorii, soluţionarea cererilor privind măsurile speciale de supraveghere etc., precum şi la judecarea în fond şi în căile de atac a respectivelor cauze (lipsă care a creat deja dificultăţi majore în practică);

competenţa materială şi teritorială exclusivă atribuită acestei secții, din punct de vedere funcțional, a creat dificultăţi de desfășurare a activității;

numirea agenților și ofițerilor de poliție judiciară și a specialiștilor în cadrul SIIJ s-a efectuat de către procurorul șef de secție (structură fără personalitate juridică), deși numirea/detașarea acestora ar trebui să se dispună de conducătorul instituţiei.

Totodată, în data de 25 noiembrie 2019, Ministerul Justiției a solicitat instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și asociațiilor magistraților exprimarea unor puncte de vedere în legătură cu o serie de modificări legislative preconizate cu referire la legile justiției, inclusiv cu privire la Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție.  În urma centralizării punctelor de vedere ale instanțelor și parchetelor, a rezultat faptul că 85,47% din procurorii respondenți și 72,22%  din judecătorii respondenți au opinat în sensul abrogării prevederilor privind Secția.

În cuprinsul aceleiași expuneri de motive, s-a reţinut că potrivit raportului Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare din 22 octombrie 2019 cu privire la recomandarea legată de Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție s-a constatat că „aceste recomandări nu au fost puse în aplicare de autoritățile române, care au invocat și argumentul că legile justiției produceau efecte juridice care nu puteau fi oprite”.

În evaluările Comisiei Europene s-au reținut următoarele: „Modificările legate de accelerarea înființării Secției speciale pentru anchetarea magistraților și extinderea competenței sale (…) au alimentat și mai mult sursele de îngrijorare și lipsa de încredere în aceste modificări. În special, unele dintre modificările propuse ale legilor păreau să servească intereselor anumitor persoane. Aceste ordonanțe de urgență au stârnit reacții extrem de negative, care au contribuit la cristalizarea poziției specifice exprimate de populație în cadrul referendumului din 26 mai 2019 cu privire la modificarea legilor justiției prin ordonanțe de urgență.

Punerea în aplicare a legilor justiției modificate a confirmat, de asemenea, preocupările exprimate în raportul din noiembrie cu privire la prejudiciile aduse sistemului judiciar. În particular, funcționarea Secției speciale pentru anchetarea magistraților a confirmat temerile exprimate atât în România, cât și în exterior că secția respectivă ar putea fi utilizată ca instrument de presiune politică. Au existat mai multe situații în care Secția specială a intervenit pentru a schimba cursul anchetelor penale într-un mod care ridică îndoieli serioase cu privire la obiectivitatea sa. Printre aceste situații se numără și cazurile în care Secția specială a inițiat anchete împotriva judecătorilor și a procurorilor care s-au opus modificărilor actuale ale sistemului judiciar, precum și modificările bruște ale abordării adoptate în cauzele aflate pe rolul instanțelor, de exemplu retragerea căilor de atac introduse anterior de DNA în dosarele de corupție la nivel înalt. Numirile în funcțiile de conducere din Secția specială au stârnit, la rândul lor, polemici. Pe fondul acestora, numeroase voci din România au cerut desființarea Secției speciale.

Comisia de la Veneția a adoptat un aviz cu privire la ordonanțele de urgență în iunie 2019, în care confirma îngrijorarea crescândă suscitată de noile modificări și de funcționarea Secției speciale. În cele două noi rapoarte din iunie 2019, GRECO a exprimat preocupări similare.” (Raportul MCV din octombrie 2019, pag. 5-6, obiectivul de referință nr. 1).

Potrivit Raportului din 2020 – Capitolul consacrat statului de drept din România al Comisiei Europene , continuarea activităţii Secţiei poate afecta independenţa justiţiei şi implicit protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, persistând „temerea că secţia ar putea fi utilizată ca instrument prin care să se exercite presiuni asupra magistraţilor”.

În Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare pe anul 2021, Comisia Europeană a reţinut că „în hotărârea sa din 18 mai 2021, CJUE a declarat că, pentru a fi compatibilă cu dreptul Uniunii, legislația prin care se înființează o astfel de secție specializată trebuie să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și să se asigure faptul că această secție nu poate fi utilizată ca instrument de control politic al activității judecătorilor și procurorilor și că secția își exercită competența în conformitate cu cerințele Cartei drepturilor fundamentale. În cazul în care nu îndeplinesc cerințele respective, aceste norme legislative ar putea fi percepute ca urmărind instituirea unui instrument de presiune și de intimidare a judecătorilor, care ar aduce atingere încrederii justițiabililor în justiție.

În Opinia nr. 924/2018, Comisia de la Veneția a recomandat României să reconsidere stabilirea unei structuri separate de parchet pentru investigarea infracțiunilor comise de judecători și procurori; recurgerea la procurori specializați, însoțită de garanții procesuale efective, ar putea apărea ca o soluție alternativă mai potrivită. 

În considerentul nr. 89 din Opinie, se afirmă că „în aceste împrejurări, cu toate că alegerea mijloacelor de combatere a infracționalității aparține legiuitorului național, temerile existente că noua structura va fi (încă) un instrument de intimidare și presiune la adresa judecătorilor și procurorilor – în special dacă este combinată cu alte noi măsuri preconizate în privința lor, cum sunt prevederile referitoare la răspunderea materială a magistraților – pot fi considerate legitime și nu ar trebui ignorate”.

În Avizul din 8 iulie 2021, Comisia de la Veneția a subliniat că „plângerile vexatorii (adesea plângeri penale) introduse de persoane private împotriva judecătorilor și procurorilor ar trebui să fie soluționate de parchetele obișnuite. Această chestiune trebuie privită ca un subiect care are nevoie urgentă de reformă”.

În Raportul ad-hoc, adoptat în data de 23 martie 2018 (Reuniunea Plenară 79), în conformitate cu Regula 34 din Regulile de Procedură ale organismului anticorupție al Consiliului Europei și în Raportul de follow-up referitor la Raportul ad-hoc, adoptat în data de 21 iunie 2019 (Reuniunea Plenară 83), GRECO a concluzionat că recomandarea referitoare la abandonarea creării noii secții speciale pentru investigarea infracțiunilor din justiție nu a fost implementată de România. 

II.În ceea ce priveşte condiţia ca normele care reglementează organizarea și funcționarea unei secții specializate din cadrul Ministerului Public, precum SIIJ, să fie concepute astfel încât să nu împiedice examinarea cauzei într un termen rezonabil, judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că, urmare a efectului combinat al numărului redus de procurori încadrați în această secție, care nu dispune, în plus, nici de mijloacele, nici de experiența necesară pentru efectuarea unor anchete în cauze complexe de corupție, și al volumului suplimentar de muncă rezultat pentru acești procurori din transferul unor astfel de cauze de la secțiile competente pentru instrumentarea acestora, SIIJ funcţionează contra dispoziţiilor comunitare.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi observă că analiza acestei condiţii este în legătură directă cu speţa dedusă judecăţii, respectiv contestaţia petentului referitoare la durata procesului penal.

Astfel, cum s-a reţinut mai sus în cuprinsul prezentei încheieri, la data de 01.04.2020, în temeiul art. 289 alin. 7 C.p.p., soţia contestatorului ….., …….., a formulat plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a trei persoane având calitatea de martori protejaţi în dosarul nr. ………, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 C.p.

De asemenea, a formulat plângere penală împotriva lui ……. – medic primar legist în cadrul Institutului de Medicină Legală ……. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi abuz în serviciu, prev de art. 273 şi 297 C.p.

 Prin aceeaşi plângere, a formulat acuzaţii la adresa a trei magistraţi, respectiv a procurorului ……., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă prev. de art. 283 C.p. şi abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p., şi a judecătorilor …….. şi ……, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p.

Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie sub nr……….

Prin ordonanţa din data de 14.04.2020, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – SIIJ a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, represiune nedreaptă şi abuz în serviciu, prev de art. 273, 283 şi 297 C.p.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că dosarul nr. …….. înaintat înaintat de SIIJ are 90 file, în majoritate reprezentând plângerea penală, solicitările formulate de contestatorul petent, prin intermediul avocatului ales, de a-i fi comunicat numărul de dosar, de a fi înştiinţat despre efectuarea oricărui act de urmărire penală, de consultare şi fotocopiere a dosarului, solicitări ce au rămas fără răspuns, având ataşată rezoluţie „La dosar”, rechizitoriul întocmit de procurorul ……., o adresă datată 10.06.2021 prin care s-a solicitat Curţii de Apel Craiova comunicarea deciziei penale nr. 1427/2019, pronunţată de judecătorii vizaţi de plângere, două fişe de identificare privind persoana vătămată şi soţia acestuia, fişa de cazier judiciar a persoanei vătămate ……… şi un extras din sistemul Ecris cu privire la dosarul nr. ……...

La filele 65-70, sunt ataşate înscrisuri ce vizează alte dosare ale Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, străine de prezenta cauză, respectiv înscrisuri din dosarele nr. …… şi ……..

Din raportul de activitate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe anul 2020  rezultă că în cadrul SIIJ, în anul 2020, activitatea de urmărire penală a fost desfășurată de un număr de 7 procurori (din totalul de 15 posturi) care au avut de soluționat un număr de 6.636 de dosare penale.

Dintre acestea, 2.984 de cauze au fost înregistrate în anul 2020, iar 3.652 sunt rămase/preluate din anul 2019. Un număr de 2.800 cauze au fost constituite ca urmare a sesizărilor formulate de persoane fizice/juridice private sau de instituții publice iar 180 dosare au fost constituite ca urmare a declinărilor de competență din partea altor unități de parchet. De asemenea, 4 cauze au fost formate ca urmare a sesizării din oficiu (0,1% din numărul cauzelor înregistrate).

În cursul anului 2020 au fost soluționate 552 dosare din care 2 cauze finalizate cu rechizitorii, prin care au fost trimiși în judecată 3 inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de cercetare abuzivă prev. de art. 280 alin. 1 și 2 Cp, influențarea declarațiilor prev. de art. 272 alin. 1 Cp, inducerea în eroare a organelor judiciare art. 268 alin. 1 Cp, represiune nedreaptă prev. de art. 283 alin. 2 Cp, fals intelectual prev. de art. 321 alin. 1 Cp, abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. 1 Cp, fiind reținute diverse modalități de comitere ale acestora.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că nici această cerinţă stabilită prin hotărârea din 18.05.2021 nu este îndeplinită, fiind evident că numărul procurorilor care activează în cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie conduce la acumularea unui stoc de dosare, numărul dosarelor soluţionate fiind mult inferior numărului de dosare noi, consecinţa fiind împiedicarea examinării cauzelor întru-un termen rezonabil şi încălcarea drepturilor consacrate la articolele 47 şi 48 din cartă.

Având în vedere că s-a constatat neîndeplinirea cerinţelor indicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene,  judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că în conformitate cu hotărârea din 18.05.2021 a CJUE, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928, se opun unei reglementări naționale care prevede înființarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.

Dispoziţiile naţionale referitoare la Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţiei prev. de art. 88 ind. 1 şi urm. din Legea 304/2004 sunt contrare dreptului european, astfel că judecătorul este obligat să le înlăture de la aplicare.

Referitor la consecinţa imposibilităţii de aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, se observă că rămânerea în nelucrare a dosarului de urmărire penală ar conduce la împiedicarea examinării cauzei întru-un termen rezonabil şi încălcarea drepturilor consacrate la articolele 47 şi 48 din cartă, mai exact una dintre consecinţele pentru care s-a constatat neconformitatea dispoziţiilor interne cu  dreptul european, motiv pentru care judecătorul de drepturi şi libertăţi este obligat să stabilească organul de urmărire penală  competent ca urmare a excluderii dispoziţiilor legale contrare dreptului european.

În ceea ce priveşte organul de urmărire penală competent să efectueze urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de magistraţi, ca urmare a neaplicării dispoziţiilor referitoare la SIIJ, urmează ca în baza art. 38 alin. 1 lit. c şi art. 40 alin. 1  din Cpp coroborate cu disp. art. 56 alin. 3 lit. a şi art. 63 alin. 3 din Cpp competenţa să aparţină Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau parchetelor de pe lângă curţile de apel, în funcţie de instanţele sau parchetele la care activează magistraţii.

Pentru motivele mai sus expuse, în baza art. 488 ind. 6 C.p.p., se va admite contestaţia formulată de petentul ….. cu privire la durata de soluţionare a dosarului de urmărire nr. ….. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ).

Va stabili termen de 3 luni pentru soluţionarea dosarului sus menţionat.

În baza art. 2 şi art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, Deciziei 2006/928 şi Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 18.05.2021 urmează ca procurorul să decline competenţa de soluţionare a cauzei, iar la stabilirea competenţei vor fi excluse dispoziţiile art. 88 ind. 1 şi urm. din Legea 304/2004.

 În baza art. 275 alin. 3 Cpp, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 488 ind. 6 C.p.p., admite contestaţia formulată de petentul ……. –……, B-dul …… nr…..,  Bl.., sc.. ap…., judeţul …., cu privire la durata de soluţionare a dosarului de urmărire nr. …… al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ).

Stabileşte termen de 3 luni pentru soluţionarea dosarului sus menţionat.

În baza art. 2 şi art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, Deciziei 2006/928 şi Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 18.05.2021 urmează ca procurorul să decline competenţa de soluţionare a cauzei, iar la stabilirea competenţei vor fi excluse dispoziţiile art. 88 ind. 1 şi urm. din Legea 304/2004.

 În baza art. 275 alin. 3 Cpp, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu.

 Definitivă.

Pronunţată în cameră de consiliu, azi, 03.03.2022.