Decizie 29 din 29.06.2021

Curtea constată că aplicarea pct.7 din dispozitivul hotărârii, potrivit căruia o instanță de judecată „este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” nu are temei în Constituția României, întrucât, așa cum s-a menționat în prealabil, art.148 din Constituție consacră prioritatea de aplicare a dreptului european față de dispozițiile contrare din legile interne.

Ţinând cont că derularea în continuare a procedurii şi soluţia ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză implică analiza unei reglementări naționale care prevede înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de magistraţi, analiza criteriilor stabilite în Hotărârea Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021, urmând a decide dacă secţia menționată funcționează sau nu în contra dreptului Uniunii Europene, dar şi incidenţa Deciziei nr. 390/2021 a CCR, este necesar, în opinia judecătorului de drepturi şi libertăţi, să verifice dacă dreptul comunitar se opune sau nu unor reglementări interne, astfel cum va fi redat în continuare.

Întrebările adresate au legătură directă cu soluţionarea prezentei cauze, echitabilitatea procedurii, în componenta duratei rezonabile, fiind în legătură directă cu efectuarea urmăririi penale de către o structură de parchet cu privire la care CJUE a constatat în paragrafele 221 şi 222 din hotărârea menţionată că „ în ceea ce privește drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, este necesar, printre altele, ca normele care reglementează organizarea și funcționarea unei secții specializate din cadrul Ministerului Public, precum SIIJ, să fie concepute astfel încât să nu împiedice examinarea cauzei judecătorilor și a procurorilor vizați într un termen rezonabil.

Pe rol se află judecarea cauzei penale privind contestaţia formulată de petentul …., având ca obiect contestaţie durata proces (art.488 ind. 2 NCPP).

La apelul nominal făcut în şedinţa din camera de consiliu a fost prezent apărătorul ales al inculpatului, avocat … în substituire pentru avocat … şi a lipsit petentul …..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că a fost înaintat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, dosarul de urmărire penală nr …

Avocat … solicită admiterea probei cu înscrisuri pe care le depune la dosarul cauzei, în dovedirea faptului că SIIJ nu a răspuns la solicitările scrise.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi pune în discuţie proba cu înscrisuri solicitată de petent, prin avocat ales.

Reprezentantul parchetului este de acord cu proba cu înscrisuri.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform dispoziţiilor prev. de art. 100 Cpp, admite proba cu înscrisuri şi constată administrată proba.

Din oficiu, judecătorul de drepturi şi libertăţi pune în discuţie sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare în procedură de urgenţă, cu următoarele întrebări:

1.Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin. 1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 148 alin.(2) din Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 390/2021, conform căreia instanțele naționale nu au abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatate ca fiind constituțională printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept ale Uniunii Europene?

2.Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 99 lit. ș din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care permite inițierea unei proceduri disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale, în condițiile în care judecătorul este chemat să stabilească prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în raport de considerentele unei decizii a Curții Constituționale, dispoziție națională ce îi înlătură judecătorului posibilitatea de a aplica hotărârea CJUE pe care o consideră prioritară?

3.Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art.2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unor practici judiciare naționale care interzic judecătorului, cu consecința antrenării răspunderii disciplinare, să facă aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în proceduri penale precum contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, reglementată de art. 488 ind.1 din Codul de procedură penală din România?

Reprezentantul parchetului, având în vedere întrebările enunţate, este de acord cu sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Avocat…, având cuvântul, susţine că această sesizare ar trebui să se raporteze la obiectul cauzei care nu vizează o activitate disciplinară nici a judecătorului nici a procurorului de caz. Problematica legiferării cadrului juridic a SIIJ-ului nu face obiectul prezentei cauze, în care se urmărește sancționarea unui organ de urmărire penală, independent de structura în care acel organ de urmărire penală își desfășoară activitatea, iar norma națională nu acordă posibilitatea judecătorului să intervină cu privire la o eventuală culpă a organului penală în sensul de a sancționa pecuniar sau administrativ, deci orice interferare care ar viza independența magistratului, nu fac obiectul prezentei cauze.

Apreciază că sunt demersuri ulterioare care pot fi inițiate sau nu, cert este faptul că, parchetul, dacă considera că este un vid legislativ ar fi trebuit să emită o opinie în acest sens iar o interpretare ar fi absurdă, niciodată nu o să dispară calitatea de procuror sau de organ de cercetare penală și consideră că este vorba despre o competență materială.

Totodată, consideră că raportat la obiectul cauzei de față, statul, în politica de legiferare are libertatea pe care i-o conferă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul ca, în anumite situații, pe care rațiunea de natură socială o impune, să vină cu niște restricții privind principiul independenței, existând și situații apreciate cu valențe de similitudine, cum ar fi liberul acces la justiție.

Apreciază că nu ar fi oportună, în această procedură, sesizarea cu privire la dezlegarea acestor chestiuni, care ar putea să facă obiectul unor demersuri judiciare ulterioare, în prezenta cauză, judecătorul este investit să analizeze, în raport de o normă de drept procedurală, care poate fi interpretată că, crează un cadru lega sau că poate fi o normă de drept material, dar nu în accepțiunea dreptului penal, dacă cei de la parchet și-au făcut sau nu datoria.

Dezbaterile fiind încheiate;

JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI,

Deliberând asupra chestiunii puse în discuţia petentului şi procurorului privind necesitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reţine următoarele:

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă contestaţia privind durata procesului penal (procedură prev. de art. 488 ind. 1 şi următoarele C.p.p.) formulată de contestatorul petent … cu privire la durata de soluţionare a dosarului de urmărire penală nr. … al Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ).

Având în vedere modificările aduse Legii 304/2004, în prezent infracţiunile presupus a fi săvârşite de magistraţi sunt cercetate de Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, ceea ce presupune ca, la momentul soluţionării prezentei contestaţii, indiferent de soluţia de admitere sau de respingere a contestaţiei, dosarul va fi înaintat acestei secţii.

În raport de această situaţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază necesară sesizarea CJUE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare prin care să se stabilească, în esenţă, compatibilitatea dreptului comunitar cu legislaţia naţională.

În acest sens, judecătorul de drepturi şi libertăţi arată următoarele:

A.Obiectul litigiului. Fapte relevante

La data de 10.06.2021, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, sub nr. …, contestaţia privind durata procesului penal (procedură prev. de art. 488 ind. 1 şi următoarele C.p.p.) formulată de contestatorul petent … cu privire la durata de soluţionare a dosarului de urmărire penală nr. … al Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie.

În esenţă, contestatorul petent a solicitat admiterea contestaţiei şi stabilirea termenului în care procurorul de caz să soluţioneze dosarul.

Contestatorul petent a arătat că la data de 01.04.2020, în temeiul art. 289 alin. 7 C.p.p., soţia sa, …, a formulat plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a trei persoane având calitatea de martori protejaţi în dosarul nr. …., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 C.p.

De asemenea, a formulat plângere penală împotriva lui … – medic primar legist în cadrul Institutului de Medicină Legală …, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi abuz în serviciu, prev de art. 273 şi 297 C.p.

Prin aceeaşi plângere, a formulat acuzaţii la adresa a trei magistraţi, respectiv a procurorului …., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă prev. de art. 283 C.p. şi abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p., şi a judecătorilor … şi …, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C.p.

Competenţa Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie a fost determinată de plângerea penală ce vizează magistratul procuror şi magistraţii judecători.

Cu privire la procuror, în esenţă, s-a menţionat că ar fi efectuat deficitar urmărire penală, cu încălcarea dreptului la apărare al petentului şi ar fi dispus trimiterea în judecată pe baza unor declaraţii mincinoase date de martori.

Referitor la judecători, s-a menţionat că, în cursul judecării căii de atac a apelului, ar fi încălcat decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, întrucât nu au pus în discuţie şi nu s-au pronunţat pe o cerere de schimbare a încadrării juridice, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.

Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie sub nr. ….

Prin ordonanţa din data de 14.04.2020, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – SIIJ a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, represiune nedreaptă şi abuz în serviciu, prev de art. 273, 283 şi 297 C.p.

Urmare a adresei judecătorului de drepturi şi libertăţi, Parchetul de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie a înaintat, după a treia solicitare, dosarul de urmărire penală nr. …

Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că dosarul are 90 file, în majoritate reprezentând plângerea penală, solicitările formulate de contestatorul petent, prin intermediul avocatului ales, de a-i fi comunicat numărul de dosar, de a fi înştiinţat despre efectuarea oricărui act de urmărire penală, de consultare şi fotocopiere a dosarului, solicitări ce au rămas fără răspuns, având ataşată rezoluţie „La dosar”, rechizitoriul întocmit de procurorul …, o adresă datată 10.06.2021 prin care s-a solicitat Curţii de Apel Craiova comunicarea deciziei penale nr. 1427/2019, pronunţată de judecătorii vizaţi de plângere, două fişe de identificare privind persoana vătămată şi soţia acestuia, fişa de cazier judiciar a persoanei vătămate …. şi un extras din sistemul Ecris cu privire la dosarul nr. ….

La filele 65-70, sunt ataşate înscrisuri ce vizează alte dosare ale Parchetului de pe lângă Înainta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, străine de prezenta cauză, respectiv înscrisuri din dosarele nr. … şi …..

B. Dispoziţii naţionale care ar putea fi aplicate în speţă. Jurisprudenţă naţională relevantă.

Art. 11 alin. 3 din Constituţia României - În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

Art. 148 alin. 2 din Constituţia României - Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Art. 148 alin. 4 din Constituţia României - Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2).

Art. 297 C.p. - Abuzul în serviciu - Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Art. 283 - Represiunea nedreaptă - Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Contestaţia privind durata procesului penal

Art. 488 ind. 1 - Introducerea contestaţiei

(1) Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii.

(2) Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.

(3) Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:

a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;

b) după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă;

c) după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

(4) Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia. Contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă.

Art. 488 ind. 2 - Competenţa de soluţionare

(1) Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine după cum urmează:

a) în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă;

b) în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare, instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza.

(2) Când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii.

Art. 488 ind. 3 - Conţinutul contestaţiei

Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:

a) numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanei juridice, precum şi calitatea în cauză a persoanei fizice sau juridice care întocmeşte cererea;

b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

c) adresa de corespondenţă;

d) denumirea parchetului sau a instanţei şi numărul dosarului;

e) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază contestaţia;

f) data şi semnătura.

Art. 488 ind. 4 - Procedura de soluţionare a contestaţiei

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, dispune următoarele măsuri:

a) informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta;

b) transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza;

c) informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă.

(2) În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă sau în altă cauză, informarea prevăzută la alin. (1) lit. c) se va face atât către acesta, cât şi către avocatul, ales sau numit din oficiu, al acestuia.

(3) Netransmiterea punctului de vedere prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c) în termenul stabilit de instanţă nu împiedică soluţionarea contestaţiei.

(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în cel mult 20 zile de la înregistrarea acesteia.

(5) Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea contestaţiei.

Art. 488 ind. 5 - Soluţionarea contestaţiei

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere.

(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele elemente:

a) natura şi obiectul cauzei;

b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor;

c) elementele de extraneitate ale cauzei;

d) faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare;

e) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului;

f) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate;

g) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei;

h) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.

Art. 488 ind. 6 - Soluţii

(1) Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.

(2) În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.

(3) Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare.

(4) Abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 7.000 lei şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate.

(5) Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua motivării.

(6) Hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau persoanelor dintre cele enumerate la art. 4884 alin. (1) lit. c), din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta.

(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.

(8) Contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ.

Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie - Legea nr. 304/2004

Art. 88 ind. 1 - (1) În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se înfiinţează şi funcţionează Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie care are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire penală şi în situaţia în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1), sunt cercetate şi alte persoane.

(3) În cazul infracţiunilor săvârşite de judecătorii şi procurorii militari, dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile.

(4) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este condusă de un procuror-şef secţie, ajutat de un procuror-şef adjunct, numiţi în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prezentei legi.

(5) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.

(6)**) Ori de câte ori Codul de procedură penală sau alte legi speciale fac trimitere la "procurorul ierarhic superior" în cazul infracţiunilor de competenţa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, prin acesta se înţelege procurorul şef al secţiei, inclusiv în cazul soluţiilor dispuse anterior operaţionalizării acesteia.

**) Prin Decizia nr. 547/2020, publicată în M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 88 ind. 1 alin. (6) sunt neconstituţionale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Art. 88 ind. 2 - (1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

(2) Este interzisă delegarea sau detaşarea de procurori în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

(3) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror.

(4) Numărul de posturi al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie poate fi modificat, în funcţie de volumul de activitate, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea procurorului-şef secţie, cu avizul conform al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

(5) Pe durata desfăşurării activităţii în cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, procurorii cu funcţii de conducere şi execuţie beneficiază de drepturile procurorilor detaşaţi, în condiţiile legii.

Art. 88 ind. 3 - (1) Procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective, urmărindu-se competenţele manageriale, gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres, precum şi integritatea candidatului, evaluarea activităţii sale ca procuror şi modul în care acesta se raportează la valori specifice profesiei, precum independenţa justiţiei ori respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

(2) Componenţa comisiei de concurs este următoarea:

a) 3 membri judecători, care fac parte din Secţia pentru judecători şi au funcţionat la o instanţă de grad de cel puţin curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători;

b) un membru procuror, care face parte din Secţia pentru procurori şi a funcţionat la un parchet de grad de cel puţin parchet de pe lângă curtea de apel, desemnat de Secţia pentru procurori.

(3) Condiţiile pentru ca un procuror să se înscrie la concursul pentru ocuparea postului de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt cele prevăzute la art. 885 alin. (3).

(4) Fiecare candidat va depune un curriculum vitae, declaraţiile prevăzute la art. 48 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, un proiect privind exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi orice alte înscrisuri pe care le consideră relevante în susţinerea candidaturii sale.

(5) Documentele depuse de fiecare candidat vor fi publicate pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, cu cel puţin 10 zile înaintea concursului.

(6) Comisia de concurs va propune Plenului Consiliului Superior al Magistraturii numirea procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, după evaluarea candidaturilor şi a proiectelor, în urma unui interviu transmis în direct.

(7) Revocarea din funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în caz de neîndeplinire a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul în care acesta a fost sancţionat disciplinar în ultimii 3 ani, la propunerea comisiei prevăzute la alin. (2).

(8) Procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

Art. 88 ind. 4 - (1) Procurorul-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, dintre procurorii deja numiţi în cadrul secţiei.

(2) Numirea în funcţia de procuror-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

(3) Revocarea procurorului-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, în cazul în care acesta a fost sancţionat disciplinar.

Art. 88 ind. 5 - (1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se încadrează cu procurori numiţi de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea continuării activităţii în cadrul secţiei pentru o perioadă totală de cel mult 9 ani.

(2) Concursul este susţinut în faţa comisiei de concurs compuse potrivit art. 883 alin. (2), din care face parte de drept şi procurorul-şef secţie.

(3) Pentru a participa la concursul pentru numirea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorii trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să nu fi fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani;

b) să aibă cel puţin gradul de parchet de pe lângă curte de apel;

c) să aibă o vechime efectivă de cel puţin 18 ani în funcţia de procuror;

d) să aibă o bună pregătire profesională;

e) să aibă o conduită morală ireproşabilă.

(4) La concurs poate participa orice procuror care, până la data stabilită pentru începerea concursului, îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (3).

(5) Concursul prevăzut la alin. (2) constă în:

a) un interviu, transmis în direct şi ulterior arhivat pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, susţinut în faţa comisiei prevăzute la art. 883 alin. (2) din care face parte de drept şi procurorul şef secţie;

b) o evaluare a activităţii din ultimii 5 ani;

c) o evaluare a unor acte profesionale întocmite de candidaţi din ultimii 3 ani de activitate.

(6) Interviul constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacităţii de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, a rezistenţei la stres, precum şi a altor calităţi specifice. La interviu participă procurorul-şef secţie şi un psiholog, care pot pune întrebări candidaţilor.

(7) Evaluarea prevăzută la alin. (5) lit. b) se efectuează de către 2 procurori şi 2 judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare, desemnaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea inspectorului-şef. Punctajul se acordă în urma unei analize ce va avea în vedere inclusiv durata şi complexitatea cazurilor lucrate de procuror, rata de achitări, restituiri, condamnări, eventualele sesizări făcute din partea persoanelor cercetate şi soluţiile date la acestea.

(8) Evaluarea prevăzută la alin. (5) lit. c) se efectuează de o comisie desemnată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, formată din 2 procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi 2 judecători din Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, propuşi de colegiile de conducere ale acestora, precum şi un formator din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, propus de Consiliul ştiinţific al acestuia.

(9) Punctajul maxim ce poate fi atribuit la probele de concurs este de 100 de puncte, distribuite astfel:

a) 60 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. a);

b) 20 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. b);

c) 20 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. c).

(10) Punctajul minim pentru a fi declarat admis la concurs este de 70 de puncte, dar nu mai puţin decât următorul punctaj pentru fiecare probă în parte:

a) minimum 25 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. a);

b) minimum 15 puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. b);

c) minimum 10 puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. c).

(11) Numirea în funcţia de procuror din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se va face de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturile vacante şi în ordinea punctelor obţinute.

(111) Membrii comisiilor de concurs prevăzute în prezenta secţiune nu devin incompatibili şi îşi exprimă votul în Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

(112) Comisiile de concurs prevăzute de art. 883, respectiv de art. 885 îşi desfăşoară legal activitatea în prezenta a cel puţin 3 membri.

(12) Procedurile de numire, continuare a activităţii în cadrul secţiei şi revocare din funcţiile de conducere şi execuţie din cadrul secţiei vor fi detaliate într-un regulament aprobat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Art. 88 ind. 6 - (1) La expirarea termenului de 3 ani, procurorul poate cere continuarea activităţii în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie pe o nouă perioadă de 3 ani, fără a depăşi în total 9 ani de activitate în cadrul secţiei.

(2) Cu 3 luni înainte de expirarea termenului de numire, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii va analiza cererea depusă de procurorul care solicită continuarea activităţii în cadrul secţiei şi decide asupra acesteia, având în vedere evaluarea activităţii desfăşurate de acesta în ultimii 3 ani.

(3) La data încetării activităţii în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorul revine la parchetul de unde provine.

(4) De la data revenirii la parchetul de unde provin, procurorii care au activat în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul secţiei.

Art. 88 ind. 7 - (1) Procurorii numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie pot fi revocaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea motivată a procurorului-şef al secţiei, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.

(2) În cazul revocării, procurorul revine la parchetul de unde provine şi îşi redobândeşte gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul direcţiei.

Art. 88 ind. 8 - (1) Atribuţiile Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile aflate în competenţa sa;

b) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute la lit. a);

c) constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul infracţiunilor aflate în domeniul de competenţă;

d)**) exercitarea şi retragerea căilor de atac în cauzele de competenţa Secţiei, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor sau soluţionate definitiv anterior operaţionalizării acesteia potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie;

_____________

**) Prin Decizia nr. 547/2020, publicată în M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 888 alin. (1) lit. d) sunt neconstituţionale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

e) exercitarea altor atribuţii prevăzute de lege.

(2) Participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei se asigură de procurori din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.

Art. 88 ind. 9 - Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Art. 88 ind. 10 - (1) În vederea desfăşurării activităţilor specifice prevăzute de Codul de procedură penală, în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează, prin detaşare, ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară sub directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor Secţiei, în limita posturilor prevăzute de lege.

(2) Detaşarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară se dispune la solicitarea procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie de către ministrul afacerilor interne, pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, cu acordul acestora.

(3) Numirea în funcţie a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1) se face prin ordin al procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

(4) Încetarea detaşării ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară se poate dispune înaintea perioadei prevăzute la alin. (2) prin ordin motivat al procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

(5) Pe durata detaşării, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare din poliţia judiciară nicio însărcinare.

(6) Dispoziţiile procurorilor din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară. Actele întocmite de aceştia din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

(7) Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1) au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru ofiţerii de poliţie şi agenţii de poliţie, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege, şi beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 13 şi 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

(8) Salarizarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1) se realizează potrivit dispoziţiilor legale aplicabile ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

(9) Atribuţiile prevăzute de lege pentru ministrul afacerilor interne privind drepturile şi răspunderile ce revin ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară detaşaţi se exercită de procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Atribuţiile privind acordarea gradelor profesionale pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi se exercită de ministrul afacerilor interne, la propunerea procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

(10) Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, republicată, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător în raport cu activitatea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1).

Art. 88 ind. 11 - (1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se încadrează cu specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală.

(2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) sunt numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie prin ordin al procurorului-şef al acesteia şi au calitatea de funcţionar public.

(3) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici. Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt cele prevăzute la art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1 lit. e) şi art. 22 alin. (1)-(3) din capitolul VIII al anexei nr. V din aceeaşi lege. Specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 13 şi 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

Art. I

Alineatul (3) al articolului 88^2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror."

Art. II

(1) Prin derogare de la dispoziţiile art. 883- 885 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, până la finalizarea concursurilor organizate pentru numirea în funcţiile de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi a celor de execuţie de procuror în cadrul secţiei şi validarea rezultatelor acestora, funcţiile de procuror-şef şi cel puţin o treime din funcţiile de execuţie de procuror vor fi exercitate provizoriu de procurori care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru numirea în aceste funcţii, selectaţi de comisia de concurs constituită în condiţiile art. 883 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Selecţia candidaţilor se realizează de comisia de concurs prevăzută la alin. (1) printr-o procedură derulată în cel mult 5 zile calendaristice de la data declanşării acesteia de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Comisia de concurs îşi desfăşoară activitatea în prezenţa a cel puţin 3 membri.

(3) Candidaţii pentru funcţiile de conducere şi de execuţie prevăzute la alin. (1) depun la structura resurse umane a Consiliului Superior al Magistraturii o scrisoare de candidatură însoţită de orice alte înscrisuri considerate relevante de către candidaţi.

(4) În termen de cel mult 3 zile calendaristice de la primirea listei de candidaţi din partea structurii resurse umane din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, comisia de concurs verifică îndeplinirea de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru numirea în aceste funcţii şi efectuează procedura de selecţie a acestora pe baza dosarului de candidatură şi a unui interviu. Interviul se transmite în direct, audiovideo, pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, se înregistrează şi se publică pe pagina de internet a Consiliului.

(5) În cazul candidaţilor pentru funcţia de procuror în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procedura de selecţie are în vedere următoarele criterii:

a) integritatea candidatului;

b) evaluarea activităţii ca procuror.

(6) Evaluarea integrităţii candidaţilor se face pe baza datelor existente la dosarul profesional, a documentelor depuse de candidat, a modului în care candidatul se raportează la valori precum independenţa justiţiei, imparţialitatea magistraţilor, integritatea şi a aspectelor ridicate în cadrul interviului.

(7) Evaluarea activităţii de procuror se face pe baza ultimului raport de evaluare întocmit şi a aspectelor relevante rezultate din susţinerea interviului, din analiza documentelor depuse de către candidat, precum şi a aspectelor relevante verificabile rezultate din activitatea sa anterioară.

(8) În cazul candidaţilor pentru funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procedura de selecţie se realizează pe baza celor două criterii prevăzute la alin. (5), precum şi a criteriului referitor la competenţele manageriale, gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres.

(9) Procurorii selectaţi pentru numirea în funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi pentru numirea în funcţiile de execuţie de procuror în cadrul secţiei, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, sunt numiţi în funcţie de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorul-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, dintre procurorii selectaţi pentru numirea în cadrul secţiei. La data încetării activităţii în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorii numiţi în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă revin la parchetele de unde provin.

(10) În vederea operaţionalizării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în termen de 5 zile calendaristice de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură resursele umane şi materiale necesare funcţionării acesteia, inclusiv personalul auxiliar de specialitate, ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, specialişti şi alte categorii de personal.

(11) De la data operaţionalizării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, cauzele de competenţa acesteia, aflate în lucru la Direcţia Naţională Anticorupţie şi alte unităţi de parchet, precum şi dosarele cauzelor referitoare la infracţiunile prevăzute de art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi soluţionate până la data acestei operaţionalizări se preiau de către aceasta.

Legea nr. 303/2044 – art. 99 lit. ş - constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.

C. Dispoziţii ale dreptului Uniunii Europene relevante în cauză

Dispoziţii din Tratatul privind Uniunea Europeană:

Articolul 2

„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Articolul 4 (3):

„În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”

Articolul 19 (1)

„Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”

Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.”

Motivele ce au determinat instanţa să formuleze cerere de hotărâre preliminară

Aşa cum rezultă din analiza capitolului „Obiectul litigiului. Fapte relevante” în speţa de faţă un petent a formulat plângere împotriva mai multor magistrați, judecători și procurori, invocând săvârșirea de către aceștia a unor infracțiuni care i-au produs un prejudiciu. Reglementarea internă implică soluţionarea plângerii de către parchetul competent într-un termen rezonabil.

În situaţia în care, de la data începerii urmăririi penale, a trecut mai mult de un an, petentul se poate adresa judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru a verifica durata procedurii.

Soluţiile pe care le poate dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi sunt de respingere a contestației sau de admitere a acesteia. În caz de respingere, dosarul se restituie procurorului, considerându-se că nu a fost încălcată durata rezonabilă.

În caz de admitere, dosarului i se stabileşte de către judecător un termen de soluţionare, iar ulterior se restituie procurorului. De menţionat că, în cazul în care nu este respectat termenul de soluţionare fixat de judecător nu se produce nicio consecinţă juridică.

Ţinând cont că derularea în continuare a procedurii şi soluţia ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză implică analiza unei reglementări naționale care prevede înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de magistraţi, analiza criteriilor stabilite în Hotărârea Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021, urmând a decide dacă secţia menţionată funcţionează sau nu în contra dreptului Uniunii Europene, dar şi incidenţa Deciziei nr. 390/2021 a CCR, este necesar, în opinia judecătorului de drepturi şi libertăţi, să verifice dacă dreptul comunitar se opune sau nu unor reglementări interne, astfel cum va fi redat în continuare.

Întrebările formulate

Hotărârea Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021

Prin hotărârea menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de judecători și de procurori fără ca înființarea unei astfel de secții să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și să fie însoțită de garanții specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, a stabilit că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C 511/18, C 512/18 și C 520/18, EU:C:2020:791, punctul 214, precum și jurisprudența citată).

Într adevăr, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Astfel, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C 399/11, EU:C:2013:107, punctul 59, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C 824/18, EU:C:2021:153, punctul 148 și jurisprudența citată].

În această privință trebuie amintit mai ales că principiul interpretării conforme a dreptului intern, potrivit căruia instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, este inerent sistemului tratatelor, întrucât permite instanței naționale să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C 573/17, EU:C:2019:530, punctul 55 și jurisprudența citată).

Tot în temeiul principiului supremației, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar și ulterioară, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C 511/18, C 512/18 și C 520/18, EU:C:2020:791, punctul 215, precum și jurisprudența citată).

În această privință, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, mai exact obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată [Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C 573/17, EU:C:2019:530, punctul 61, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C 585/18, C 624/18 și C 625/18, EU:C:2019:982, punctul 161].

În dreptul român, caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se deduce indirect din dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost stabilit şi direct, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1039/2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reţinut că „[...] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii" (A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 211 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. pr. civ. în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", M. Of. nr. 828 din 11 octombrie 2019. În această decizie, Curtea Constituţională subliniază şi face trimitere la jurisprudenţa anterioară prin care a consacrat obligativitatea considerentelor hotărârilor sale: „În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia Curţii Constituţionale are caracter obligatoriu, iar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 şi Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010), puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale şi deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea" (pct. 12)).

Hotărârea pronunţată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ. O eventuală concluzie contrară ar denatura funcţia Curţii de Justiţie, astfel concepută de către tratat, şi anume aceea a unei instanţe ale cărei hotărâri sunt obligatorii. Instanţa judecătorească naţională este ţinută de o hotărâre pronunţată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce priveşte interpretarea sau validitatea actelor instituţiilor Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal. Or, odată ce instanţa naţională a sesizat Curtea de Justiţie pe cale preliminară, în scopul soluţionării litigiului cu care a fost sesizată, ea este obligată să respecte interpretarea dispoziţiilor în cauză dată de Curte. Hotărârea Curţii nu leagă numai instanţa de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti naţionale, inclusiv orice instanţă de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunţă instanţa de trimitere. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanţa de trimitere constituie o încălcare a dreptului UE şi poate genera iniţierea de Comisia Europeană a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru respectiv (art. 258 TFUE).

Efectele hotărârii au fost reţinute şi în dreptul român de Decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale care a stabilit că „[efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi sfera de aplicare a acesteia, de la intrarea sa în vigoare. [...]".

În plus, hotărârea este obligatorie pentru toate autorităţile naţionale - inclusiv autorităţi administrative (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, C-453/00, EU:C:2004:17; hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 Germany şi Arcor, C-392/04 şi C-422/04, EU:C:2006:586; hotărârea din 12 februarie 2008, Willy Kempter, C-2/06, EU:C:2008:78.).

Interpretarea unei norme de drept al Uniunii Europene făcută de Curte în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 TFUE lămureşte şi precizează semnificaţia şi sfera de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare; în consecinţă, norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată de către instanţă chiar şi raporturilor juridice născute şi constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă sunt reunite şi condiţiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanţelor competente.

O hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate. Trebuie să avem în vedere şi sublinierea pe care Curtea o realizează în cauza C-110/15, Microsoft Mobile Sales International, fostă Nokia Italia, şi alţii: „în această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, interpretarea pe care aceasta din urmă o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 TFUE, lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată de către instanţă chiar şi raporturilor juridice născute şi constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condiţiile care permit sesizarea instanţelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective." (pct. 59) Interpretarea dată de Curtea de Justiţie constituie parte integrantă a regulii de drept al Uniunii în cauză; această regulă se deduce din art. 267 TFUE.

Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.88 ind.1-88 ind.9 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, Curtea Constituțională a stabilit următoarele:

„O reglementare specială în Constituția României o are raportul dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art. 148 alin. (2) și (4), potrivit căruia: "(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. [...] (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)." Astfel, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naționale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze și să aplice dreptul U.E.

Acest lucru este valabil și pentru Curtea Constituțională, care asigură, în virtutea art. 148 din Constituție, prioritatea de aplicare a dreptului european. Însă această prioritate de aplicare nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identității constituționale naționale, consacrate de art. 11 alin. (3) coroborat cu art. 152 din Legea fundamentală, ca garanție a unui nucleu identitar de fond al Constituției României și care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene. În virtutea acestei identități constituționale, Curtea Constituțională este abilitată să asigure supremația Legii fundamentale pe teritoriul României (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 30 iunie 2009, 2 BvE 2/08 ș.a., pronunțată de Curtea Constituțională Federală a Republicii Federale Germania). Potrivit clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituție, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru (a se vedea Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016, paragraful 75), însă cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituțională, întemeiată pe conceptul de "identitate constituțională națională" (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, paragraful 81).

Curtea reține că o instanță judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziții „din legile interne”, deci aparținând dreptului intern, cu dispozițiile de drept european prin prisma art.148 din Constituție și, în cazul în care constată contrarietatea, are competența să aplice cu prioritate dispozițiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noțiunile de „legi interne” și „drept intern”, Constituția are în vedere exclusiv legislația infraconstituțională, Legea fundamentală prezervându-și poziția ierarhic superioară în virtutea art.11 alin.(3) din Legea fundamentală.

Așa fiind, atunci când stabilește că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne”, art. 148 din Constituție nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare față de Constituția României, astfel că o instanță națională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din dreptul intern, constatate ca fiind constituționale prin prisma art.148 din Constituție, cu dispozițiile de drept european. Sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român şi care trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, principii înscrise în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia ”În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, unica autoritate legiuitoare a ţării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Democraţia constituţională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracţie, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremaţia Constituţiei limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice şi de adoptare a unor acte normative trebuie să ţină cont de o serie de principii de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, par.73).

Curtea constată că C.J.U.E., declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, a limitat efectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligațiile ce rezultă din decizie cad în sarcina autorităților române competente să colaboreze instituțional cu Comisia Europeană (paragraful 177 din hotărâre), deci în sarcina instituțiilor politice, Parlamentul și Guvernul României, și, pe de altă parte, că obligațiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art.4 din TUE. Din ambele perspective, obligațiile nu pot incumba instanțelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituție politică a Uniunii Europene.

Prin urmare, Curtea constată că aplicarea pct.7 din dispozitivul hotărârii, potrivit căruia o instanță de judecată „este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” nu are temei în Constituția României, întrucât, așa cum s-a menționat în prealabil, art.148 din Constituție consacră prioritatea de aplicare a dreptului european față de dispozițiile contrare din legile interne. Or, rapoartele M.C.V., întocmite în baza Deciziei 2006/928, prin conținutul și efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 mai 2021, nu constituie norme de drept european, pe care instanța de judecată să le aplice cu prioritate, înlăturând norma națională. Prin urmare, judecătorul național nu poate fi pus în situația de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislației naționale, întrucât rapoartele M.C.V. nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislația internă. Această concluzie se impune cu atât mai mult în ipoteza în care legislația națională a fost declarată conformă Constituției de către instanța constituțională națională prin prisma dispozițiilor art.148 din Constituție.

Nu în ultimul rând, Curtea menționează că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare al acestora, astfel încât orice subiect de drept să-și determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanțe judecătorești lasă neaplicate din oficiu dispoziții naționale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleași reglementări naționale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică și, implicit, încălcarea principiului statului de drept.

În concluzie, întrucât Hotărârea din 18 mai 2021, pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-355/19, nu poate fi considerată un element ce poate determina un reviriment jurisprudențial sub aspectul constatării incidenței Deciziei 2006/928/CE în controlul de constituționalitate și, implicit, a încălcării art.148 din Constituție, Curtea Constituțională urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 ind.1 alin.(1)-(5), ale art.88 ind.2-88 ind.7, ale art.88 ind.8 alin.(1) lit.a)-c) și e) și alin.(2), precum și ale art.88 ind.9 din Legea nr.304/2004. ”

În opinia separată la Decizia CCR nr.390/2021 s-au reținut următoarele:

”În esență, Hotărârea din 18 mai 2021 confirmă o lungă și constantă jurisprudență anterioară a CJUE și nu face decât să aplice dreptul Uniunii Europene la speța concretă pentru a aduce răspunsurile pertinente la întrebările ce i-au fost adresate.

CJUE a reiterat prevederile art.288 alin.(4) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) atunci când a arătat că decizia este unul din actele normative ale ordinii juridice a UE prin care instituțiile UE își exercită competențele ce le-au fost atribuite și că ea este obligatorie în toate elementele sale. Concret, în acest caz, CJUE a stabilit că Decizia 2006/928/CE [de instituire a Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) pentru România - n.r.] este obligatorie în întregime, inclusiv anexele care stabilesc obiective de referință pentru statul român. De asemenea, având în vedere că este formulată în termeni clari și preciși și nu este însoțită de nicio condiție, Decizia 2006/928/CE are și efect direct. În plus, ea se supune regimului juridic specific dreptului UE, respectiv are prioritate de aplicare față de dreptul național al statelor membre și trebuie să se bucure de efecte depline, adică să împiedice adoptarea ori aplicarea unor acte normative naționale care i-ar fi contrare. Nimic nou până aici.

Ca orice stat membru al UE România este ținută să acționeze în baza principiului cooperării loiale [art.4 alin.(3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)] pentru a asigura aplicarea și respectarea dreptului UE pe teritoriul său; concret, în acest caz, România este obligată să ia măsurile adecvate în vederea realizării obiectivelor de referință menționate în anexele la Decizia 2006/928/CE și să se abțină de la adoptarea ori aplicarea oricăror măsuri ce ar risca să compromită atingerea acelorași obiective. Acest lucru privește inclusiv rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928/CE întrucât, în virtutea teleologiei proprii dreptului UE, România nu poate adopta sau menține în vigoare, în domeniile acoperite de obiectivele de referință sus-menționate, măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. Interpretarea CJUE, teleologică și lipsită de formalism, nu constituie un novum juridic.

În baza art.5 TUE, organizarea judiciară a statelor membre ține de competența decizională a acestora, dar, în baza art.4 TUE, exercitarea competențelor proprii ale statelor membre trebuie realizată astfel încât să nu împiedice îndeplinirea competențelor proprii ale UE și să nu încalce valorile, prevăzute de art.2 TUE, pe care se întemeiază UE, și printre care statul de drept și independența justiției joacă un rol central. În plus, în baza art.19 alin.(1) fraza finală din TUE, statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite cetățenilor europeni în domeniile reglementate de dreptul UE. Concret, în acest caz, România nu numai că nu poate ignora valorile prevăzute de art.2 TUE, ci trebuie să și sprijine UE în îndeplinirea propriilor competențe, cu atât mai mult cu cât sistemul de competențe al UE este complex, teleologic și evolutiv, iar statul de drept și independența justiției din România au relevanță pentru UE în ceea ce privește interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului UE, protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor acordate cetățenilor europeni de sistemul normativ al UE, principiul încrederii reciproce a instanțelor judecătorești din UE și, nu în ultimul rând, posibilitatea instanțelor de a adresa întrebări preliminare către CJUE fără nicio intervenție. Nimic nou în această aplicare la cazul concret a principiilor generale ale dreptului UE.

În baza acelorași prevederi ale tratatelor UE, CJUE a stabilit că, în acest caz concret, înființarea și operaționalizarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unei secții de urmărire penală (S.I.I.J.) care are competență exclusivă pentru investigarea infracțiunilor săvârșite de magistrați ține - ratione materiae - de domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928/CE și, prin urmare, trebuie să respecte art.2 TUE, inclusiv exigența statului de drept, adică să prezinte garanții de independență și imparțialitate care să permită să fie îndepărtată orice îndoială legitimă cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune ori de control politic asupra activității judiciare. În acest sens CJUE a precizat și un set de criterii ce trebuie verificate de judecătorii naționali în fața cărora cetățeni europeni, justițiabili în România, ar putea contesta înființarea respectivei secții specializate. Nimic nou nici în această aplicare la cazul concret a principiilor generale ale dreptului UE.

În final, reluând jurisprudența sa clasică și constantă referitoare la sistemul normativ al UE, CJUE a reamintit semnificația juridică a principiului interpretării conforme a dreptului național, a principiului prevalenței dreptului EU, a principiului efectului direct al dreptului UE și a principiului eficacității dreptului UE. Astfel, în acest caz concret, CJUE a ajuns la concluzia că, atunci când judecă litigiul cu care sunt sesizate, instanțele naționale – în calitate de instanțe de aplicare a dreptului UE - sunt obligate, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului UE pentru a asigura deplina eficacitate a dreptului UE și sunt autorizate să lase neaplicate din oficiu dispozițiile naționale care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care le consideră, în lumina unei hotărâri a CJUE, ca fiind contrare acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (a se vedea punctul 7 al dispozitivului Hotărârii C.J.U.E. din 18 mai 2021). Nimic nou nici în această privință.

Dincolo de poziționări moniste, dualiste ori pluraliste cu privire la raporturile de sistem dintre dreptul UE și dreptul național al statelor membre, precum și dincolo de distincțiile care pot fi făcute între supremația Constituției în cadrul oricărui sistem normativ național și prioritatea de aplicare ori prevalența dreptului UE față de orice dispoziții normative - inclusiv de natură constituțională - din dreptul intern al statelor membre, în speța de față trebuie observat că analiza CJUE se raportează la dreptul UE, iar analiza CCR se raportează la Constituția României. Tocmai de aceea Curtea Constituțională a României a acționat ultra vires atunci când, nesesizată de instanța care în mod corect a trimis excepția de neconstituționalitate la CCR și întrebările preliminare la CJUE, s-a lansat în aprecieri cu privire la competența jurisdicției supranaționale (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr.137/2019, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.295 din 17 aprilie 2019).

Hotărârea CJUE din 18 mai 2021 ar fi putut deveni un argument suplimentar pentru ca jurisdicția constituțională din România să realizeze un reviriment de jurisprudență. Cu toate acestea, considerăm că revirimentul de jurisprudență ar fi trebuit să intervină chiar și independent de Hotărârea CJUE, pe baza unei reexaminări atente a prevederilor din Constituția României referitoare la statul de drept, principiul legalității și al supremației Constituției, principiul egalității cetățenilor în fața legii, precum și a celor care explicitează obligațiile ce revin României ca stat membru al Uniunii Europene, așa cum am arătat anterior, în opiniile separate la Deciziile nr.33/2018 și nr.547/2020.

Adăugăm aici faptul că art. 148 din Constituția României impune – ca normă juridică obligatorie, așa cum, de altfel, sunt toate normele din Constituția României – respectarea priorității dreptului UE față de dispozițiile contrare din dreptul național și obligă toate autoritățile publice din România, enumerând expressis verbis „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească” să garanteze aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prioritatea dreptului UE față de dreptul național.

Prin codificarea în 2003 a jurisprudenței CJUE referitoare la prioritatea de aplicare a dreptului UE, Constituția României s-a demarcat de celelalte legi fundamentale ale statelor membre ale UE, între care niciuna nu cuprinde o reglementare asemănătoare. Pe cale de consecință, voința constituantului român este cea care impune tuturor autorităților publice din România prioritatea sistematică de aplicare a dreptului UE în fața dispozițiilor contrare din dreptul intern, ca o obligație juridică la nivel național care o dublează pe cea stabilită prin jurisprudența constantă a CJUE la nivel supranațional. Că în această situație este vorba de o prioritate sistematică și nu de una electivă rezultă și din comparația dintre prevederile art.20 și art.148 din Constituție: în vreme ce în privința drepturilor fundamentale în caz de neconcordanță între prevederile naționale și cele internaționale constituantul derivat a făcut aplicarea lex mitior, în al doilea caz a dat prioritate exclusiv dreptului UE. În cazul de față nu este vorba de o contradicție dintre Constituția României și conținutul normativ al Deciziei 2006/928/CE, ci despre analiza conformității unor prevederi din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară cu norme de referință constituționale, referitoare la statul de drept, egalitate și legalitate pentru Curtea Constituțională a României, respectiv cu dispoziții clare, necondiționate și juridic eficiente referitoare la statul de drept și independența justiției din dreptul UE pentru Curtea de Justiție a UE și pentru instanțele judecătorești. Prioritatea de aplicare a dreptului UE într-o astfel de situație decurge atât din caracteristicile proprii ale dreptului UE, cât și din prevederile art.148 din Constituția României. Ea poate și trebuie constatată de orice autoritate publică națională (instanță judecătorească sau administrație publică) care ar fi chemată să aplice la o situație concretă prevederile criticate din Legea nr.304/2004 și normele din Decizia 2006/928/CE.

Prioritatea de aplicare presupune interpretarea, pe cât posibil, a dreptului național în conformitate cu dreptul UE și, în subsidiar, atunci când interpretarea conformă nu este posibilă, înlăturarea de la aplicare a dreptului național contrar celui al UE. Înlăturarea de la aplicare poate fi realizată, din oficiu, atât de instanțele judecătorești cât și de autoritățile administrative, atunci când acestea trebuie să pună în aplicare concomitent norme din dreptul național și din cel european și constată contradicții între cele două. Ea nu are semnificația abrogării ori invalidării dreptului național contrar, căci administrația publică sau instanțele judecătorești nu adoptă și nu abrogă norme juridice, ci presupune doar compararea conținutului normativ al celor două norme juridice aflate în sisteme normative diferite și alegerea celei care se va aplica în acel caz concret. Abrogarea normelor naționale contrare dreptului UE poate fi realizată doar de legiuitor; invalidarea normelor naționale contrare dreptului UE poate fi realizată de jurisdicția constituțională. Însă în situaţia în care legiuitorul naţional ori judecătorul constituţional nu pot acţiona sau nu acţionează, articolul 148 din Constituţie obligă autoritățile publice naționale (inclusiv - sau mai ales - instanțele judecătorești) să dea invariabil prioritate de aplicare dreptului UE.

Nu în ultimul rând, prin obligarea tuturor autorităților publice, inclusiv a autorității judecătorești, la garantarea îndeplinirii obligațiilor asumate de statul român pe calea aderării la Uniunea Europeană, constituantul derivat a asigurat o protecție juridică eficientă drepturilor tuturor cetățenilor europeni. În ultimă instanță, cetățenii europeni sunt cei care solicită administrațiilor publice ori instanțelor judecătorești să le fie respectate, protejate și garantate, inclusiv în plan jurisdicțional, drepturile subiective ce le-au fost conferite de sistemul normativ al UE, iar cetățenii europeni pot face acest lucru în și din oricare stat membru al UE prin raportare la orice sistem normativ național. Prin urmare, instanțele judecătorești din oricare stat membru al UE au „puterea și îndatorirea” (pentru a cita din titlul unui celebru articol de doctrină ce a însoțit în 1912 prima hotărâre judecătorească prin care Tribunalul Ilfov – Secția a II-a a realizat controlul constituționalității legilor în România, în absența oricăror reglementări în materie – a se vedea Gaston Jèze, „Pouvoir et devoir des tribunaux en général et des tribunaux roumains en particulier de vérifier la constitutionnalité des lois à l’occasion des procès portés devant eux”, în „Revue de droit public et science politique en France et à l’étranger”, 1912, tom XIX, p.140 şi urm.) de a înlătura de la aplicare, din oficiu, orice dispoziții naționale contrare dreptului UE. Pe cale de consecință, în paradigma de gândire specifică integrării europene, orice încercare de autarhie juridică rămâne iluzorie.”

Judecătorul de drepturi şi libertăţi consideră că întrebările adresate au legătură directă cu soluţionarea prezentei cauze, echitabilitatea procedurii, în componenta duratei rezonabile, fiind în legătură directă cu efectuarea urmăririi penale de către o structură de parchet cu privire la care CJUE a constatat în paragrafele 221 şi 222 din hotărârea menţionată că „ în ceea ce privește drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, este necesar, printre altele, ca normele care reglementează organizarea și funcționarea unei secții specializate din cadrul Ministerului Public, precum SIIJ, să fie concepute astfel încât să nu împiedice examinarea cauzei judecătorilor și a procurorilor vizați într un termen rezonabil.

Or, sub rezerva verificării de către instanțele de trimitere, din indicațiile furnizate de acestea reiese că nu aceasta ar fi situația în cazul SIIJ, în special ca urmare a efectului combinat al numărului aparent considerabil redus de procurori încadrați în această secție, care nu ar dispune, în plus, nici de mijloacele, nici de experiența necesară pentru efectuarea unor anchete în cauze complexe de corupție, și al volumului suplimentar de muncă rezultat pentru acești procurori din transferul unor astfel de cauze de la secțiile competente pentru instrumentarea acestora.”

Esenţa problemei în dosarul dedus judecăţii ce a determinat necesitatea sesizării CJUE este dacă în cursul analizei cauzei, sub aspectul duratei rezonabile, şi la momentul soluţionării contestaţiei declarate de petent (indiferent de soluţia de admitere sau de respingere), având în vedere interpretarea dată de Curtea Constituţională în decizia sus menţionată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, poate analiza, potrivit Hotărârii din 18 mai 2021, dispozițiile de înființare și funcționare a SIIJ, în sensul de a stabili dacă acestea contravin art. 2 și art. 19 al doilea paragraf TUE și Deciziei 2006/928.

Considerând că sunt elemente din care rezultă dificultăți de interpretare a cadrului juridic anterior expus, având în vedere dispoziţiile art. 148 alin. 2 din Constituţia României, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 390/2021, hotărârea CJUE din 18 mai 2021, conflictul dintre aceste două decizii, dar având în vedere şi riscul unei proceduri de infringement asupra Statului Român, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că este necesară sesizarea din nou a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu prima întrebare.

Cu privire la a doua întrebare, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că la acest moment este pus să aleagă între aplicarea dreptului european conform Hotărârii Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021 şi aplicarea Deciziei nr. 390/2021 a Curţii Constituţionale a României.

În situaţia în care judecătorul ar alege să aplice hotărârea CJUE şi să înlăture de la aplicare Decizia nr. 390/2021 a CCR, s-ar expune unei proceduri disciplinare, conform art. 99 lit. ş din Legea nr. 303/2004, întrucât nerespectarea deciziei Curţii Constituţionale constituie abatere disciplinară.

Instanţa de trimitere, cu referire la situaţia de fapt şi de drept expusă, dând efect hotărârii CJUE din 18 mai 2021, poate aprecia că s-a realizat o substituire a competentelor sale de către Curtea Constituţională, luând în considerare şi opiniile separate ale judecătorilor constituţionali (redate în cadrul Deciziei nr. 390/2021), dar pentru a soluţiona cauza cu sau fără reţinerea efectelor hotărârilor instanţei de contencios constituţional îi este necesar răspunsul CJUE, în caz contrar libertatea de decizie fiind afectată de o cauză externă actului de justiţie, suficient de gravă, respectiv sancţionarea disciplinara a magistratului.

Interesul cu privire la de-a doua întrebare se ridică şi în raport de riscul ca, în cursul procedurii disciplinare, judecătorul naţional să fie suspendat din funcţie, aspect care este de natură a afecta independenţa în luarea deciziei.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că prin Hotărârea din 27 februarie 2018, pronunţată în cauza C-64/16, Associagăo Sindical dos Juizes Portugueses, ECLI:EU:C:2018:117, CJUE a stabilit următoarele:

„Garanţia independenţei, inerentă misiunii instanţei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C-506/04, EU:C:2006:587, punctul 49, Hotărârea din 14 iunie 2017, Online Games şi alţii, C-685/15, EU:C:2017:452, punctul 60, precum şi Hotărârea din 13 decembrie 2017, El Hassani, C-403/16, EU:C:2017:960, punctul 40), se impune nu numai la nivelul Uniunii, în privinţa judecătorilor Uniunii şi a avocaţilor generali ai Curţii, astfel cum prevede articolul 19 alineatul (2) al treilea paragraf TUE, ci şi la nivelul statelor membre, în privinţa instanţelor naţionale.

Independenţa instanţelor naţionale este în special esenţială pentru buna funcţionare a sistemului de cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, întrucât acest mecanism nu poate fi activat decât de un organism care are sarcina de a aplica dreptul Uniunii şi care îndeplineşte printre altele acest criteriu de independenţă.

Noţiunea de independenţă presupune în special ca organismul respectiv să îşi exercite funcţiile jurisdicţionale în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare şi fără să primească dispoziţii sau instrucţiuni, indiferent de originea lor, şi să fie astfel protejat de intervenţii sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenţei de judecată a membrilor săi şi să influenţeze deciziile acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C-506/04, EU:C:2006:587, punctul 51, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2017, Mărgărit Panicello, C-503/15, EU:C:2017:126, punctul 37 şi jurisprudenţa citată).

Cerinţa independenţei judecătorilor ţine de substanţa dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanţă esenţială în calitate de garant al protecţiei ansamblului drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii şi al menţinerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept." (a se vedea CJUE, Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality - deficienţe ale sistemului judiciar, C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 48).”

Judecătorul de drepturi şi libertăţi consideră că disp. art. 99 lit. ș din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care permit inițierea unei proceduri disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale, în condițiile în care judecătorul este chemat să stabilească prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în raport de considerentele unei decizii a Curții Constituționale, dispoziție națională ce îi înlătură judecătorului posibilitatea de a aplica hotărârea CJUE pe care o consideră prioritară este contrară standardului de independenţă consacrat de art. 19 alin. 1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi de jurisprudenţa CJUE în materie.

Curtea Constituțională a României condiționează aplicarea normelor dreptului UE în dreptul românesc de îndeplinirea unor condiții suplimentare și contrare jurisprudenței CJUE, precum condiția ca normele de drept UE să „complinească o lacună a Legii fundamentale” (par.49), atrăgând atenția instanței de trimitere că nu are atribuții de neaplicare a normelor juridice naționale contrare dreptului UE.

Curtea Constituțională a României își rezervă atribuții unice de aplicare a dreptului UE, deși nu este instanță judecătorească superioară Curții de Apel, iar judecătorii de drept comun sunt primii judecători de drept european. Curtea Constituțională a României nu are la dispozitie niciun mecanism recunoscut în dreptul UE prin care să poată interveni pentru a corecta, invalida sau confirma aplicarea dreptului UE de către judecătorii instanțelor ordinare din România.

Cu privire la a treia întrebare, raportat la obiectul dosarului aflat pe rolul judecătorului de drepturi şi libertăţi, se constată că petentul s-a plâns judecătorului naţional de încălcarea duratei rezonabile a urmăririi penale.

Mai mult decât atât, în cuprinsul contestaţiei, petentul precizează că deşi a formulat mai multe cereri adresate SIIJ pentru a-i fi comunicat numărul de dosar, timp de mai mult de un an nu a primit niciun răspuns de la această structură de parchet.

Prin Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, Curtea Constituţională a României a reţinut că procedura specială reglementată de disp. art. 488 ind. 1 şi urm. C.p.p., referitoare la contestația privind durata procesului penal, reprezintă o garanție a soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil și, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenție și la art. 21 alin. (3) din Constituție, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 din Codul de procedură penală ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziție legală ce constituie o aplicare a normei constituționale anterior menționate.

De asemenea, legiuitorul a prevăzut procedura contestației privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenție, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situația în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părților.

În verificarea duratei rezonabile a procedurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi ar trebui să analizeze toate circumstanţele cauzei care au condus la durata urmăririi penale apreciată de petent ca fiind nerezonabilă, inclusiv actele normative care reglementează activitatea SIIJ, încărcătura secţiei în raport de numărul de procurori, rata de soluţionare, conformitatea funcţionării SIIJ în raport de Hotărârea Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021, urmând a stabili dacă secţia în actualul cadru legal şi în actuala componenţă, este justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției, şi este aptă să desfăşoare urmărirea penală cu respectarea dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, inclusiv în componenta duratei procedurii.

De asemenea, judecătorul naţional ar trebui să decidă la momentul soluţionării cauzei dacă dosarul poate fi restituit în vederea continuării urmăririi penale către o unitate de parchet cu privire la care, ar putea aprecia în considerarea criteriilor stabilite de CJUE în hotărârea din 18 mai 2021, că funcționează în contra dreptului Uniunii Europene.

Conform art. 488 ind. 5 alin. 1 lit. f C.p.p., în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, judecătorul va lua în considerare şi comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate.

În analiza comportamentului SIIJ, şi raportat la considerentele expuse de CJUE in hotărârea din 18 mai 2021, judecătorul ar trebui să verifice dacă numărul procurorilor angajați în prezent în cadrul acestei Secții, precum și numărul ofițerilor de poliție judiciară detașați la aceasta, sunt adecvate sau nu față de numărul de cazuri pe care Secția a fost însărcinată să le investigheze.

De asemenea, ar trebui verificate rapoartele de activitate ale secţiei cu privire la stocul de dosare, numărul dosarelor soluţionate, pentru a analiza dacă SIIJ are capacitatea de a analiza cauzele întru-un termen rezonabil.

Analiza comportamentului autorităților implicate este necesară şi prin prisma jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului. În materie penală, ceea ce trebuie în primul rând evitat este o lungă perioadă de inactivitate a unui anumit organ (în acest sens, CEDO – Guincho contra Portugaliei), întrucât astfel de situaţii nu vor putea fi justificate în niciun fel pe terenul Convenţiei.

Însă, procesul deliberativ al judecătorului în raport de toate aspectele expuse mai sus este afectat de decizia nr. 390/2021 a CCR prin intermediul căreia Curtea Constituţională a statuat că „o instanță națională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din dreptul intern, constatate ca fiind constituționale prin prisma art.148 din Constituție, cu dispozițiile de drept european”.

Pe de altă parte, din informaţiile apărute în presă, rezultă că Inspecţia Judiciară a început cercetarea disciplinară împotriva unui judecător naţional care a soluţionat o cauză având ca obiect contestaţie durată proces, pentru presupusa săvârşire a abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Astfel, consultând informaţiile din presă, precum şi portalul Curţii de Apel Piteşti, se constată că în dosarul nr. … al Curţii de Apel Piteşti, judecătorul naţional a dispus următoarea soluţie: „În baza art. 2 şi art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, Decizia 2006/928 şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 18.05.2021 constată că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este justificată de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei şi nu este însoţită de garanţii specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secţie să fie folosită ca instrument de control politic al activităţii respectivilor judecători şi procurori susceptibil să aducă atingere independenţei acestora şi, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competenţă poate fi exercitată în privinţa acestora din urmă cu respectarea deplină a cerinţelor care decurg din articolele 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În baza art. 488 ind. 6 Cpp, admite contestaţia formulată … şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza la data 18.01.2022.

În baza art. 2 şi art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, Decizia 2006/928 şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 18.05.2021 urmează ca procurorul să-şi decline competenţa de soluţionare a cauzei, iar la stabilirea competenţei vor fi excluse dispoziţiile art. 88 ind.1 din Legea 304/2004.„

De asemenea, conform informaţiilor din mass-media , „judecătorul naţional este acuzat de Inspecţia Judiciară de exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență pe motiv că nu a analizat strict plângerea privind durata prea mare a cercetărilor într-un proces, ci și-a permis să spună că dosarul trebuie trimis parchetului competent, SIIJ fiind o structură de parchet contrară dreptului UE.”

Într-un comunicat remis instituţiilor de presă, Inspecţia Judiciară a precizat că „sesizarea din oficiu cu privire la judecătorul de la Curtea de Apel Pitești, nu vizează interpretarea Hotărârii CJUE din 18 mai 2021, ci modul de respectare a normelor de procedură aplicabile contestației privind durata procesului, ce a format obiectul dosarului nr. ……….”.

Din acelaşi articol de presă rezultă însă că, în dosarul disciplinar constituit, inspectorul judiciar a reţinut că „Magistratul preia alte statuări ale Curții, cărora le atribuie semnificația clară a incompatibilității legislației naționale de înființare a SIIJ cu prevederile TUE și ale Deciziei 2006/928 și, în consecință, apreciază că trebuie înlăturate de la aplicare prevederile art. 88 cuprinse în legea 304/2004 privind organizarea judiciară” și „magistratul a justificat soluția pe hotărârea CJUE, apreciind că aceasta ar fi statuat fără dubiu că dispozițiile de înființare și funcționare a SIIJ contravin art. 2 și art 19 al doilea paragraf TUE și Deciziei 2006/928”.

În aceste condiţii, judecătorul naţional se întreabă dacă această practică judiciară - respectiv declanşarea cercetării disciplinare împotriva unui judecător care, fiind învestit cu o contestație a duratei procesului penal, a considerat, în virtutea deciziei CJUE din 18 mai 2021, că dispoziţiile naţionale referitoare la Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţiei sunt contrare dreptului european, înlăturându-le de la aplicare, este contrară principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art.2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Justificarea solicitării de a se aplica procedura preliminară de urgenţă şi, în subsidiar, aplicarea procedurii accelerate

Vă solicităm aplicarea dispoziţiilor referitoare la procedura preliminară de urgenţă din Regulamentul de procedura al CJUE sau, în subsidiar, aplicarea procedurii accelerate prevăzute de articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și articolul 133 din Regulamentul de procedură al Curții.

O atare procedură este justificată de faptul că există cercetări disciplinare dispuse pentru aplicarea dreptului Uniunii Europene, respectiv a Hotărârii Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021, fiind vorba despre afectarea gravă a independenței instanțelor și a stabilității sistemului judiciar.

Incertitudinile care însoțesc dispozițiile naționale în litigiu sunt, de asemenea, susceptibile să aibă un impact asupra funcționării sistemului de cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, cheia de boltă a sistemului jurisdicțional al Uniunii Europene, pentru care independența instanțelor naționale, și în special cea a instanțelor care se pronunță în ultim grad, este esențială [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 176, Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C 64/16, EU:C:2018:117, punctul 43, și Ordonanța președintelui Curții din 26 septembrie 2018, Zakład Ubezpieczeń Społecznych, C 522/18, nepublicată, EU:C:2018:786, punctul 15].

Pentru considerentele de mai sus, în baza art. 19 alin. 3 lit. b TUE rap. la art. 267 TFUE judecătorul naţional va sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare (în procedură de urgenţă) cu privire la următoarele întrebări:

-Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin. 1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 148 alin.(2) din Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 390/2021, conform căreia instanțele naționale nu au abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatate ca fiind constituțională printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept al Uniunii Europene?

-Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 99 lit. ș din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care permite inițierea unei proceduri disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale, în condițiile în care judecătorul este chemat să stabilească prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în raport de considerentele unei decizii a Curții Constituționale, dispoziție națională ce îi înlătură judecătorului posibilitatea de a aplica hotărârea CJUE pe care o consideră prioritară?

-Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art.19 alin.1 al doilea paragraf TUE cu referire la art.2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unor practici judiciare naționale care interzic judecătorului, cu consecința antrenării răspunderii disciplinare, să facă aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în proceduri penale precum contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, reglementată de art. 488 ind.1 din Codul de procedură penală din România?

În baza art. 23 din Statutul CJUE rap. la art. 2 alin. 2 şi art. 3 teza finală din Legea 340/2009 va dispune suspendarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 19 alin. 3 lit. b TUE rap. la art. 267 TFUE sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare (în procedură de urgenţă) cu privire la următoarele întrebări:

În baza art. 23 din Statutul CJUE rap. la art. 2 alin. 2 şi art. 3 teza finală din Legea 340/2009 dispune suspendarea judecăţii.

Cu recurs în 72 ore de la pronunţare în ceea ce priveşte dispoziţia de suspendare a judecăţii.

Pronunţată în cameră de consiliu, azi, 29.06.2021, orele 15,00.

Domenii speta

Altele

Spete similare

Sentinţă civilă - 31.03.2015

Judecătoria Constanța

Cerere privind emiterea unei ordonante de plata. Mentionarea cuantumului penalitatilor în facturile fiscale. Lipsa unei clauze penale

Hotărâre - 30.03.2018

Judecătoria Sectorul 1 București

Potrivit art. 1341 alin. 1 C.proc.civ., cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Condițiile plății nedatorate sunt de ordin obiectiv (existența unei plăți efective, inexistența unei datorii care să legitimeze plata efectută de către sol

Hotărâre - 07.04.2016

Judecătoria Sectorul 1 București

1.Pretenții. Contravaloarea lipsei de folosință pentru autoturism.

Decizie - 10.05.2016

Curtea de Apel Craiova

Certificatele medicale nu sunt acte administrative în înţelesul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004. Certificatul de concediu medical reprezintă un act medical eliberat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi inde

Hotărâre - 25.04.2019

Judecătoria Sectorul 1 București

plângere împotriva încheierii de carte funciară – lipsa calității procesuale active în raport de faptul că solicitarea de notare a litigiului a fost formulată de către intervenientul C, care a achiziționat de la petentul A bunul imobil ce face obiectul ca

Sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare în procedură de urgenţă.

Domenii speta

Spete similare

Sentinţă civilă - 31.03.2015

Hotărâre - 30.03.2018

Hotărâre - 07.04.2016

Decizie - 10.05.2016

Hotărâre - 25.04.2019