Funcționar cu statut special. Compensarea chiriei lunare.

 Legea 145/2019 reglementează și situația în care polițistul poate benefica de compensarea lunara a chiriei chiar și atunci când a avut o locuință, asupra căreia a pierdut dreptul de proprietate după data încadrării în sistemul administrației speciale, cu singura condiție ( pe lângă cele generale legate de compensarea chiriei lunare), ca pierderea dreptului de proprietate să nu fi intervenit din motive imputabile.

 Împrejurările reținute de dispozițiile 482/C/2020 ca fiind neimputabile in pierderea dreptului de proprietate nu reprezintă o enumerare limitativă a situațiilor în care pierderea dreptului de proprietate nu îi este imputabilă polițistului de penitenciar, caracterul exemplificativ al enumerării rezultând  atât din modul de redactare a textului, dar și din imposibilitatea obiectivă de a prevedea toate acele situații în care polițistul poate pierde dreptul de proprietate din motive neimputabile. Atât timp cât nu a fost probată existența unei înțelegeri frauduloase, cu scopul de a deturna dispozițiile legale de la scopul pentru care au fost edictate, încheierea unui partaj voluntar între foștii soți, în urma căruia locuința comună  i-a revenit soției reclamantului, în îngrijirea căreia a rămas copilul minor rezultat din căsătorie, nu poate fi apreciată ca reprezentând o împrejurarea imputabilă în pierderea dreptului de proprietate, neputându-se susține necesitatea realizării unui partaj litigios pentru înlăturarea ideii de culpă a soțului în pierderea dreptului de proprietate.

Prin sentința nr. 207/2021, pronunțată de Tribunalul Gorj - Secția de Contencios administrativ și Fiscal în dosarul nr. 2773/95/2020,  s-a respins acțiunea formulată de reclamantul P.V. în contradictoriu cu pârâtul P. Tg-Jiu.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând cauza, să dispună admiterea contestației astfel cum a fost formulată, întemeindu-și recursul pe disp. art. 488 alin 1 pct. 8 Cod de procedură civilă.

A învederat că în mod greșit instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material și a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 146 din 11 iunie 2020 - emisă de către Directorul P. Târgu Jiu, prin care s-a dispus, ca începând cu data de 19 februarie 2020 să înceteze plata compensației lunare a chiriei, acordată în baza Deciziei nr. 84/22.05.2019, deși recurentul îndeplinește absolut toate condițiile prevăzute de art. 7 alin. 3 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 482/2020, instanța interpretând în mod greșit normele de drept material.

A arătat că, în conformitate cu art. 683 alin. 1 pct. 2 raportat la art. 639 alin I Cod de procedură civilă, actele notariale constituie titluri executorii.

Astfel cum a arătat prin contestația formulată, Directorul P. Târgu Jiu a apreciat faptul că, reclamantul nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 111 din Legea 145/2019 și OMJ nr. 482/C/2020.

Decizia nr. 146/11.06.2020 a fost emisă fără a se ține seama de referatul de anchetă socială nr. 30133/PTJGJ/22.05.2020, care în concluzii precizează în mod expres faptul că nu a înstrăinat voluntar cota parte din bunul imobil (apartament), bunul nefiind în întregime al său, iar în urma divorțului dintre acesta și soția sa, partajul trebuia să fie făcut.

De asemenea, tot în referatul mai sus arătat, concluzia comisiei este aceea că nu avea cum să achiziționeze o locuință cu suma de 50.000 lei.

Astfel, în final, comisia de anchetă socială, având în vedere documentația existentă la dosarul reclamantului, propune acordarea dreptului la compensarea lunară a chiriei.

Apreciază recurentul că îndeplinește toate condițiile prevăzute de Legea nr. 145/2019 privind Statutul polițiștilor de penitenciare, precum și de OMJ nr. 1443/26.05.2008.

Cu privire la neclaritățile apărute ca urmare a existenței actului de partaj încheiat în urma desfacerii căsătoriei dintre reclamant și P.A., a arătat următoarele:

În data de 05.04.2018, a avut loc desfacerea căsătoriei înregistrată la data de 09.03.2013, la Primăria comunei P., căsătorie desfăcută în fața notarului, fiind emis certificatul de divorț nr. 5124 din data de 05.04.2018. În timpul căsătoriei s-a născut fiica lor, P. D.-E., care a rămas cu locuința la domiciliul fostei sale soții, urmând ca acesta să aibă un program de vizitare.

De asemenea, a arătat faptul că, în timpul căsătoriei, la data de 11.12.2013,  împreună cu P. A. a dobândit un imobil ce constă într-un apartament cu două camere, cu suprafața de 47,44 mp, situat în municipiul Târgu Jiu. Menționează că, la achiziția imobilului P.A. a contribuit cu suma integrală, primind banii de la părinții săi.

După achiziția apartamentului, a făcut cheltuieli pentru a recondiționa apartamentul și pentru a îl dota corespunzător cu mobilier și electrocasnice. Valoarea cheltuielilor făcute pentru reparațiile de la apartament și achiziția de bunuri i-a aparținut integral, folosind banii câștigați din salariul primit. Valoarea investițiilor s-a ridicat la aproximativ 50.000 lei, în acesta sens contractând și un credit de aproximativ 20.000 lei, pe care l-a achitat în termen de 5 ani, termen care a expirat după încetarea căsătoriei.

Urmare a celor arătate mai sus, în momentul în care s-a făcut partajul în urma desfacerii căsătoriei, fosta soție P.A. a rămas cu bunul imobil, având în vedere că banii pentru dobândirea acestuia au fost dați de către părinții ei, iar el a fost despăgubit cu suma de 50.000 lei, reprezentând valoarea investițiilor din apartament.

În conformitate cu art. 111, alin. (2), raportat la alin. (8) din Legea nr. 145/2019, recurentul arată că are dreptul la acordarea compensației de chirie, deoarece nu i se poate imputa pierderea cotei sale din dreptul de proprietate asupra imobilului apartament, având în vedere că, în urma desfacerii căsătoriei, trebuia să aibă loc un partaj, iar apartamentul nu putea fi folosit în comun de către acesta și fosta soție.

A arătat recurentul că a preferat să facă partajul la notariat pentru a evita cheltuielile suplimentare pe care le-ar fi făcut în instanța de judecată cu onorariile avocaților, experților, taxelor de timbru, precum și pentru a evita timpul îndelungat care s-ar fi pierdut cu un astfel de proces.

De asemenea, a arătat faptul că, această căsătorie a fost desfăcută în urma deteriorării relațiilor dintre soți, relații care nu se vor repara niciodată. Desfacerea căsătoriei este reală și serioasă și nu este una mascată, în scopul de a obține compensația de chirie.

Instanța de fond reține că, pierderea dreptului de proprietate asupra cotei părți din locuință ca urmare a partajării între soți nu constituie motiv neimputabil în sensul avut în vedere de legiuitor, fiind vorba de un partaj voluntar, caz care nu se regăsește printre cazurile expres prevăzute de lege.

Instanța face o analiză superficială în pronunțarea sentinței. Desfacerea căsătoriei este o instituție reglementată în capitolul VII de N.C.C., reglementând atât „Divorțul soților pe cale judiciară” cât și „Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedura notarială”. De asemenea, partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este firească pentru a clarifica situația foștilor soți cu privire la bunuri. Desfacerea căsătoriei și partajul bunurilor s-au făcut în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, urmând procedurile notariale, evitând astfel pierderea de timp și bani pe calea instanței de judecată.

Nu se poate spune că un act de partaj voluntar este de fapt o cauză care să-i fie imputabilă, că și-ar fi înstrăinat locuința, având loc un divorț și un partaj prin înțelegerea părților.

A mai arătat că ar fi imposibilă o conviețuire într-un imobil cu două camere, cu o suprafață de 47 mp, a unor foști soți, fiind cu siguranță un climat nepotrivit pentru creșterea și educarea unui copil, cât și pentru un trai armonios și în condiții normale, atât pentru copil cât și pentru foștii soți.

Susține că, acest partaj voluntar nu este o cauză imputabilă recurentului, așa cum a fost reținută de instanță, acesta urmând căile legale pentru stabilirea situației sale civile. Este vorba despre partajarea unui imobil, conform dispozițiilor legale în vigoare, într-o manieră clar permisă de lege, ce nu poate fi o cauză imputabilă în ceea ce privește plata compensației lunare a chiriei.

În drept, şi-a întemeiat cerere pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C.Proc.civ

La data de 24 iunie 2021 intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat.

A arătat că prin recursul declarat recurentul-reclamant nu a făcut decât să reia susținerile din fața instanței de fond, motivele subsumându-se în fapt unor critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Temeiul juridic este OMJ nr. 482/C/2020 și nu OMJ nr. 1443/C/2008, astfel că în mod legal instanța de fond a reținut că reclamantul nu îndeplinește condițiile stabilite prin Legea nr. 145/2019.

A învederat că directorul unității pârâte nu este ținut de concluziile comisiei numite la nivelul unității, comisei care, de altfel, și-a depășit atribuțiile stabilite de lege în sarcina sa și a solicitat respingerea criticilor recurentului cu privire la acestea.

Intimatul a prezentat succint situația locativă a recurentului-reclamant, precum și a dispozițiilor legale în temeiul cărora s-a acordat acestuia compensația lunară a chiriei.

A arătat că recurentul-reclamant nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 111 alin. 8 din Legea nr. 145/2019 și OMJ nr. 482/C/2020 pentru acordarea compensației lunare pentru chiriei.

Art. 6 alin. 3 din OMJ nr. 482/C/2020 enumeră în mod limitativ motivele neimputabile, care nu constituie impedimente pentru acordarea în continuare a compensației pentru chirie, chiar dacă polițistul de penitenciare a pierdut dreptul de proprietate asupra unei locuinţe, iar partajul voluntar între soţi, cum este speţa de faţă, sau vreun alt mod de ieşire din indiviziune nu se regăsește în această enumerare limitativă.

În speță, partajul voluntar, în urma desfacerii căsătoriei, polițistul de penitenciar a fost de acord cu încetarea coproprietății asupra imobilului, renunțând la dreptul său de proprietate, astfel că, este evident că renunțarea recurentului-reclamant nu poate fi asimilată unei pierderi din motive neimputabile.

Concluzionând, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 145/2019, OMJ nr. 482/C/2020 și Codul de procedură civilă.

În temeiul art. 223 alin. 3 și art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II-a Cod procedură civilă a solicitat judecarea cauzei chiar și în lipsă. 

În drept, a invocat dispoz. Legii nr. 145/2019, OMJ 482/C/2020, Cod de procedură civilă.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este fondat, instanța de fond făcând o eronată interpretare a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 111 alin. 2 din Legea 145/2019 „ Polițiștii de penitenciare cărora nu li s-a acordat locuință potrivit prevederilor alin. (1) şi care nici ei şi nici soţul/soţia sau copiii aflați în întreţinere nu au în proprietate o locuinţă în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea au dreptul la compensarea lunară a chiriei în cuantum de până la 50% din salariul lunar net, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condiţiile legii, inclusiv pentru locuinţele atribuite de către autorităţile administraţiei publice locale sau pentru locuinţele de serviciu. În situaţia inexistenţei unui fond locativ corespunzător în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, contractul de închiriere poate avea ca obiect o locuinţă situată într-o localitate aflată la o distanţă de maximum 70 km, în cazul în care nici poliţistul de penitenciare şi nici soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere nu au în proprietate personală o locuinţă în acea localitate sau în altă localitate situată mai aproape de locul de muncă”.

Conform alin. 8 al aceluiași articol „Beneficiază de prevederile alin. (2) şi poliţistul de penitenciare care a avut în proprietate o locuinţă, în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea, şi care, după data încadrării în sistemul administraţiei penitenciare, pentru motive neimputabile, a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia. Dreptul prevăzut de prezentul alineat se acordă în urma efectuării unei anchete sociale, efectuată de către o comisie constituită prin act al conducătorului unităţii în care este încadrat poliţistul de penitenciare”.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. 3 din OMJ 482/C/2020, privind stabilirea condiţiilor de acordare în beneficiul poliţiştilor de penitenciare a compensaţiei lunare a chiriei, precum şi a compensaţiei lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, „în aplicarea art. 111 alin. (8) din Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare, nu constituie impedimente pentru acordarea compensaţiei lunare a chiriei pierderea dreptului de proprietate asupra locuinţei, din motive neimputabile, precum pierderea dreptului de proprietate asupra locuinţelor provenite din fondul locativ de stat ca urmare a redobândirii acestora de către foştii proprietari, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive, distrugerea locuinţei în urma unei calamităţi naturale, de natură a-l pune pe poliţistul de penitenciare în imposibilitatea satisfacerii nevoilor de locuit, pierderea, din motive neimputabile, a dreptului de proprietate asupra locuinţei în temeiul unui titlu executoriu”.

Așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior citate, stabilind dreptul polițistului de penitenciare la compensarea lunară a chiriei în situația în care nu i s-a atribuit o locuință de serviciu și nici nu dețin în proprietate (el soția sau copii aflați în întreținere), o astfel de locuință în localitatea de domiciliul, Legea 145/2019 reglementează și situația în care polițistul poate benefica de un astfel de drept chiar și atunci când a avut o astfel de locuință, asupra căreia a pierdut dreptul de proprietate după data încadrării în sistemul administrației speciale, cu singura condiție ( pe lângă cele generale legate de compensarea chiriei lunare), ca pierderea dreptului de proprietate să nu fi intervenit din motive imputabile.

În speță, raportându-se la aceste dispoziții legale, instanța de fond apreciază că reclamantul nu ar mai îndeplini condițiile de compensare a chiriei lunare, având în vedere că, deși a deținut o locuință, proprietate comună cu soția sa, după desfacerea căsătoriei, acesta a pierdut dreptul de proprietate printr-un partaj voluntar, împrejurare ce-i este imputabilă, neîncadrându-se în situațiile reglementate de art. 482/C/20206 alin. 3 din OMJ 482/C/2020.

Or, Curtea a constatat, mai întâi, că, așa cum se desprinde cu evidență din dispozițiile 482/C/2020, prin folosirea adverbului „precum” legiuitorul nu a înțeles nicidecum să facă o enumerare limitativă a situațiilor în care pierderea dreptului de proprietate nu îi este imputabilă polițistului de penitenciar, caracterul exemplificativ al enumerării rezultând  atât din modul de redactare a textului, dar și din imposibilitatea obiectivă de a prevedea toate acele situații în care polițistul poate pierde dreptul de proprietate din motive neimputabile.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că, atât timp cât nu a fost probată existența unei înțelegeri frauduloase, cu scopul de a deturna dispozițiile legale de la scopul pentru care au fost edictate, încheierea unui partaj voluntar între foștii soți, în urma căruia locuința comună i-a revenit soției reclamantului, în îngrijirea căreia a rămas copilul minor rezultat din căsătorie, nu poate fi apreciată ca reprezentând o împrejurarea imputabilă în pierderea dreptului de proprietate, neputându-se susține necesitatea realizării unui partaj litigios pentru înlăturarea ideii de culpă a soțului în pierderea dreptului de proprietate.

De altfel, Curtea a reținut că la aceeași concluzie a ajuns chiar pârâtul în raportul de anchetă socială, întocmit potrivit art. 111 alin. 8 din Legea 145/2019, raport în cuprinsul căruia, față de documentația existentă la dosarul reclamantului, se reține întrunirea de către acesta a condițiilor de compensare a chiriei lunare.

În context, Curtea a constatat că aprecierea instanței referitoare la caracterul imputabil al pierderii dreptului de proprietate de către reclamant este rezultatul interpretării eronate a dispozițiilor legale, actul administrativ contestat, prin care i se refuză acestuia acordarea dreptului reglementat de art. 111 din Legea 145/2019 pentru neîndeplinirea condițiilor legate exclusiv de acest aspect, fiind nelegal.

În consecință, constatând fondate criticile recurentului, în temeiul art. 496 alin. 2 corob. cu art. 498 alin. 1 și 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat, a casat sentința și, rejudecând, a admis acțiunea reclamantului, a anulat decizia contestată şi a obligat intimata la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească în favoarea recurentului plata compensației lunare a chiriei începând cu data de 19.02.2020.

Domenii speta

Spete similare