Oug 30/2020. Aplicabilitatea masurilor de protecție a salariaților in cazul instituțiilor si autorităților publice finanțate de la bugetul de stat.

Destinatarii masurilor de protecție reglementate de  art. XI alin. 1 din OUG 30/2020 pe perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României  sunt exclusiv angajații ale căror salarii sunt afectate de întreruperea totală sau parțială a activității ce genera veniturile necesare plății drepturilor salariale.

 Chiar dacă textul de lege nu face nicio mențiune în acest sens și nicio distincție între angajatorii publici și privați, astfel de măsuri nu sunt aplicabile pentru salariații ale căror venituri sunt suportate în mod curent de către stat, prevederea în bugetul anual și alocarea sumelor necesare plății drepturilor salariale ale angajaților, anterior împrejurărilor excepționale ce au determinat emiterea actului administrativ analizat, excluzând aplicabilitatea unor astfel de măsuri.

Prin sentința civilă nr. 166/2021 pronunțată  de Tribunalul Dolj, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta O.R.C., în contradictoriu cu pârâta AJOFM, având ca obiect anulare act.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii instanței de fond cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta arată că instanța de fond a apreciat că OUG nr. 30/2020 a fost reglementată pentru asigurarea sustenabilității plătii unei părți a veniturilor salariale a angajatorilor care nu au capacitatea financiară de a suporta plata salariilor propriilor angajați și că O.R..C. nu a fost afectată în mod direct și indirect de pandemie, în sens economic, chiar dacă a dispus măsura intrării în șomaj tehnic a angajaților și a întreruperii temporare a activității.

În primul rând, arată recurenta, în tot cuprinsul OUG nr. 30/2020 nu se prevede faptul că scopul acesteia este acela de a asigura plata unei părți a veniturilor salariale a angajatorilor care nu au capacitatea financiară de a suporta plata propriilor angajați.

Art. XI din ordonanța mai sus menționată prevede clar că pe perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARSCoV-2, indemnizațiile de care beneficiază salariații se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat și se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020.

Acest articol se referă clar la suspendarea contractelor individuale de muncă, din inițiativa angajatorului, ca urmare a efectelor produse de virusul SARS — COV — 2. Așadar nu se referă strict la dificultățile financiare ci si la celelalte efecte, cum ar fi, întreruperea activităților, efect care produce mari pierderi financiare. Este clar că măsura închiderii anumitor domenii de activitate a avut un efect negativ asupra resurselor financiare.

Reclamanta a fost afectată în mod direct de către pandemie având în vedere că prin art. 2 alin. 1 din Ordonanța militară nr. 1/2020 au fost suspendate toate activitățile culturale, științifice, artistice, religioase, sportive, de divertisment sau jocuri de noroc, de tratament balnear și de îngrijire personală, realizate în spații închise.

Conform alin. 3 se interzice organizarea și desfășurarea oricărui eveniment care presupune participarea a peste 100 de persoane, în spații deschise.

Așadar, prin această Ordonanță activitatea artistică a reclamantei a fost întreruptă, astfel că sunt incidente dispozițiile art. XI din OUG 30/2020 cu modificările și completările ulterioare, așa cum a fost publicată.

Prin această restricție bugetul instituției a avut de suferit, aceasta fiind afectată economic pentru că fiind interzisă prestarea activității, nu s-au mai putut susține spectacole, deci implicit nu au mai putut fi vândute bilete.

Cum resursele financiare au scăzut drastic la celelalte domenii în care s-a întrerupt activitatea, așa s-a întâmplat și cu instituția recurentă.

Instanța de fond a susținut că OUG nr. 30/2020 a urmărit protejarea acelor angajatori a căror activitate a fost afectată total sau parțial, nu angajatorii care nu au suferit sub aspectul sursei lor de finanțare.

În opinia recurentei, scopul urmărit de OUG nr. 30/2020 a fost protejarea tuturor angajatorilor a căror activitate a avut de suferit, fiind închisă total sau parțial, așa cum este și cazul sau care, timp de aproape 2 luni și jumătate,  nu a desfășurat activitate artistică.

Astfel și bugetul instituției a avut de suferit , atâta timp cât activitatea a fost întreruptă, chiar dacă acesta este bugetat de la începutul anului.

Totodată, instanța a reținut că și adresa Ministerului Muncii și Protecției Sociale susține că plata șomajului tehnic nu este posibilă deoarece prevederile ordonanței nu sunt aplicabile instituției pentru că există deja resursele necesare în bugetele proprii aprobate, drepturile salariale aferente locurilor de muncă fiind bugetate pentru întregul anul 2020.

Ministerul Muncii transmite adrese contradictorii pentru că inițial, așa s-a învederat instanței de fond, în luna aprilie 2020 o altă instituție de cultură a solicitat aceluiași minister informații cu privire la acordarea șomajului tehnic. Răspunsul Ministerului a fost unul afirmativ menționând clar că „Ansamblul Folcloric Maria Tănase este eligibil pentru a apela la şomaj tehnic pentru salariații a căror activitate a fost sistată pe perioada stării de urgență”. Totodată, în răspunsul primit, ministerul explică toată procedura privind acordarea șomajului tehnic, respectiv toate etapele ce trebuie parcurse pentru acordarea indemnizației.

La fix o lună de zile, respectiv 08.05.2020, același minister transmite o adresă prin care menționează că OUG nr. 30/2020 nu este opozabilă instituțiilor publice ale căror bugete de venituri și cheltuieli sunt aprobate.

Instanța de fond s-a referit în motivarea hotărârii pronunțate doar la adresa transmisă de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din luna mai 2020 fără a menționa măcar de adresa din luna aprilie prin care se arăta că este perfect legală suspendarea contractelor de muncă și acordarea indemnizației privind șomajul tehnic.

Așadar, în prezenta cauză există două adrese comunicate de același Minister care sunt contradictorii.

 Instanța de fond a considerat că nu sunt încălcate principiile egalității și nediscriminării.

În primul rând, OUG nr. 30/2020 menționează clar că de şomajul tehnic beneficiază salariații angajatorilor care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parțial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2, pe perioada stării de urgență decretate, conform unei declarații pe propria răspundere a angajatorului.

Astfel, Ordonanța face referire doar la cuvântul angajatori nefăcându-se distincție între angajator public sau privat. Dacă actul normativ s-ar fi referit doar la angajatorii privați, acest lucru ar fi trebuit menționat în mod expres în cuprinsul ordonanței.

În al doilea rând, se menționează că beneficiază de indemnizația de șomaj tehnic salariații angajatorilor care reduc sau întrerup activitatea total sau parțial.

Având în vedere că Ordonanța menționează doar cuvântul angajatori, fără a specifica clar dacă sunt privați sau publici, aceasta ia forma unei discriminări evidente și nu doar a unei distingeri așa cum precizează instanța de fond. Recurenta consideră că a distinge este egal cu  a discrimina.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menținerea sentinței civile pronunțate de Tribunalul Dolj ca temeinică şi legală.

Instanța de fond în mod corect a apreciat că „intenția de reglementare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3012020 a fost asigurarea sustenabilității plății unei părți a veniturilor salariale în cazul angajaților care nu au capacitatea financiară de a suporta plata salariilor propriilor angajați.

În preambulul OUG nr. 30/2020 este precizat „faptul că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, în domeniul social și economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaților și a beneficiarilor unor măsuri de asistență socială. ”

Elementul anterior cât și celelalte care au stat la baza emiterii OUG nr. 30/2020, citând din preambulul ordonanței: „vizează un interes public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată și impune adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanței de urgență, pentru stabilirea mijloacelor și procedurilor necesare pentru siguranța socială și economică a populației, precum și reglementarea unor măsuri de protecție socială pe perioada stării de urgență decretate ”.

Sintagma „siguranța socială și economică a populației” se referă la faptul că scopul OUG nr. 30/2020 este acela de a asigura plata unei părți a drepturilor salariale pe care angajatorii nu au capacitatea financiară de a o suporta pentru plata propriilor angajați. Singura sursă de venituri în cazul angajaților privați este cea de venituri proprii.

Prin art. XI din OUG nr. 30/2020, s-a stabilit posibilitatea ca angajatorii să beneficieze de o indemnizație reprezentând 75% din salariul de încadrare brut (fără a depășii 75% din salariul mediu brut pe țară), pentru a-și putea plăti angajații în perioada stării de urgență și mai apoi a stării de alertă, pentru ca, la revenirea acestora la muncă ca urmare a reluării activității , angajatorii să nu fie în situația de a nu avea angajați cu care să poată relua activitatea.

Astfel, intenția de reglementare a OUG nr. 30/2020, cu modificările și completările ulterioare, a fost tocmai asigurarea sustenabilității plății unei părți a veniturilor salariate în cazul angajaților care nu au capacitatea financiară de a suporta plata salariilor propriilor angajați.

Chiar dacă activitatea recurentei-reclamate a fost întreruptă și s-a procedat la suspendarea temporară a unor contracte individuale de muncă, plata salariilor era deja bugetată și, din acest motiv, nu avea cum să invoce lipsa de fonduri pentru plata salariilor în condițiile în care acestea sunt asigurate de la bugetul de stat prin care este finanțată o parte a bugetului local.

În consecință, acordarea indemnizației prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, cu modificările și completările ulterioare, se face numai către angajatorii care au dificultăți reale în asigurarea plății salariilor.

În mod corect a apreciat instanța de fond faptul că, prin OUG nr. 30/2020 „s-a urmărit protejarea acelor angajatori a căror activitate a fost afectată total sau parțial, nu angajatorii care nu au de suferit sub aspectul sursei de finanțare”.

Angajatorii cărora statul le asigură salariile, din bugetul general consolidat, nu pot afirma că sunt în imposibilitatea plătirii salariilor, acestea fiind bugetate încă de la începutul anului.

Pentru instituțiile finanțate integral sau parțial din bugetul din bugetul public sau bugetele locate, sumele destinate plății salariilor sunt prevăzute în buget, fiind aprobate anterior datei intrării în starea de urgență, conducătorul instituției având, potrivit art. 281 alin. 2 lit. d din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările și completările ulterioare, obligația de a întocmi proiectul bugetului instituției publice sau serviciului public pe care îl conduce și înainta spre avizare aprobare organelor competente.

Instanța de fond în mod corect a apreciat „că în cauză nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții, convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat.

Instituțiile publice nu intră în categoria companiilor, activitatea acestora nefiind afectată în mod direct și indirect de către epidemie, în sens economic, chiar dacă unele dintre acestea au dispus măsura intrării în șomaj tehnic a angajaților și a întreruperii temporare a activității în baza art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii- Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale incidente, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

Astfel, indicând motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta invocă, în esență, interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. XI din OUG 30/2020, interpretare care ar fi condus la concluzia eronată că aceste dispoziții nu ar fi aplicabile salariaților instituțiilor publice deși textul nu face nicio distincție între angajatorii publici și privați.

Contrar acestor susțineri, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale incidente pe care le-a aplicat judicios stării de fapt rezultate din probatoriul administrat în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. XI alin. 1 din OUG 30/2020, „(1) Pe perioada stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARS-CoV-2, indemnizațiile de care beneficiază salariații se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat şi se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020.(2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariații angajatorilor care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parțial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2, pe perioada stării de urgență decretate, conform unei declarații pe propria răspundere a angajatorului”.

Așa cum se deprinde din dispozițiile citate, în cazul suspendării temporare a contractului individual de muncă determinată de reducerea sau întreruperea temporară a activității, total sau parțial, ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2, pe perioada stării de urgență decretate, Statul Român și-a asumat obligația de a achita salariaților o indemnizație de 75% din salariul de bază, suportată din bugetul asigurărilor pentru Șomaj, dar nu mai mult de 75% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020.

Deși textul de lege nu enumeră în mod explicit beneficiarii acestor dispoziții, determinarea acestora se poate realiza cu ușurință din întreg conținutul normei, dar mai ales din expunerea de motive ce justifică necesitatea emiterii OUG 30/2020.

În acest sens, Curtea reține că, astfel cum rezultă din expunerea de motive, măsurile dispuse de actul normativ în discuție sunt măsuri excepționale, determinate de împrejurări extraordinare în care intervenția promptă a statului este esențială pentru protecția propriilor cetățeni „ ținând cont de faptul că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, în domeniul social și economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaților și a beneficiarilor unor măsuri de asistență socială”.

Aceste măsuri de primă urgență depășesc interesul legat de rentabilitatea activităților desfășurate de angajator punând pe primul plan angajații și beneficiarii măsurilor de asistență socială căci, așa cum se menționează expres în ultimul paragraf al expunerii de motive, „aceste elemente vizează un interes public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată și impune adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanței de urgență, pentru stabilirea mijloacelor și procedurilor necesare pentru siguranța socială și economică a populației, precum și reglementarea unor măsuri de protecție socială pe perioada stării de urgență decretate”.

Față de scopul și rațiunea reglementării, subsumate în mod evident protecției imediate a angajaților în contextul în care protejarea sănătății și a vieții acestora primează oricăror interese economice, este neîndoielnic că destinatarii normei de drept analizate sunt exclusiv angajații ale căror salarii sunt afectate de întreruperea totală sau parțială a activității ce genera veniturile necesare plății drepturilor salariale. Altfel spus, intervenția statului vizează asigurarea unor mijloace de subzistență ale acelor angajați ale căror salarii nu sunt suportate în mod curent de la bugetul de stat/bugetele locale, dar care nu mai pot fi asigurate nici de angajatori în condițiile în care nu este derulată o activitate economică generatoare de venituri.

Or, chiar dacă textul de lege nu face nicio mențiune în acest sens și nicio distincție între angajatorii publici și privați, este mai mult decât evident că astfel de măsuri nu sunt aplicabile pentru salariații ale căror venituri sunt suportate în mod curent de către stat, prevederea în bugetul anual și alocarea sumelor necesare plății drepturilor salariale ale angajaților, anterior împrejurărilor excepționale ce au determinat emiterea actului administrativ analizat, excluzând aplicabilitatea unor astfel de măsuri.

Fără a genera o încălcare a principiului egalității și o discriminare între categoriile de angajați, dispozițiile legale analizate pleacă de la premisa existenței unei diferențieri nete între angajații instituțiilor publice, ale căror venituri salariale sunt asigurate din bugetul de stat și angajații altor persoane juridice ale căror venituri salariale sunt condiționate de derularea activității lucrative, iar această diferențiere oferă, așa cum reține și instanța de fond, o „justificare rezonabilă și obiectivă” în consens cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia „ a distinge nu înseamnă a discrimina”.

De altfel, aceasta este interpretarea dată chiar de unul din inițiatorii actului normativ în discuție – Ministerul Muncii și Protecției Sociale, care, prin adresa nr. 2164/EC/11.05.2020 transmisă Președintelui Agenției Naționale a Forței de Muncă opinează în sensul că prevederile OUG 30/2020 nu sunt aplicabile instituțiilor publice ale căror bugete de venituri și cheltuieli sunt aprobate, iar cheltuielile personale – drepturi salariale aferente locurilor de muncă, sunt oricum bugetate, ci numai acelor persoane juridice cărora, chiar dacă statul are calitate de acționar, li se aplică Legea societăților nr. 31/1991.

În speță, potrivit art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 206/25.06.2015, reclamanta este instituție publică de cultură, „aflată în subordinea Consiliului Local și Primăriei Craiova finanțată prin venituri proprii și prin subvenții de la bugetul local, prin bugetul Primăriei Craiova și din alte surse potrivit prevederilor legale”.

În acest context, fiind o instituție publică în sensul dispozițiilor art. 3 alin. 1 pct. 30 din Legea 500/2002 privind finanțele publice, finanțată potrivit art. 1 alin. 2 din acest act normativ și art. 67 din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, în principal prin subvenții de la bugetul local, sumele destinate plății salariilor angajaților reclamantei au fost deja prevăzute și alocate anterior stării de urgență, în baza proiectului de buget întocmit de conducătorul instituției potrivit art. 281 alin, 2 lit. din Codul administrativ aprobat prin OUG 57/2019.

Or, în acord cu cele reținute de prima instanță, Curtea a constatat că deși reclamanta a optat pentru întreruperea temporară a activității în luna aprilie 2020, în urma suspendării activității culturale și artistice în spațiile închise și limitării acestor activități în spații deschise prin Ordonanța militară nr. 1/2020, această împrejurare nu s-a repercutat asupra posibilității instituției de a achita drepturile salariale ale angajaților, atât timp cât acestea au fost prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat anterior stării de urgență și în privința căruia nu au intervenit diminuări care să justifice aplicarea măsurilor cu caracter social prevăzute de OUG 30/2020. Aceasta deoarece, așa cum s-a reținut anterior, finalitatea măsurilor reglementate de art. X din OUG 30/2020 a fost protecția angajaților ale căror drepturi salariale nu pot fi asigurate din lipsa veniturilor realizate de angajator, iar nu efectuarea unei duble alocări bugetare pentru aceeași instituție publică, cu încălcarea dispozițiilor Legii 500/2002.

Din această perspectivă, fiind în discuție drepturile salariale aferente lunii aprilie 2020, rămân lipsite de suport și susținerile recurentei privind imposibilitatea asigurării fondurilor necesare din bugetul de venituri și cheltuieli al municipiului Craiova până la finele anului, urmare a abrogării prin OUG 50/2020 a art. 6 lit. e din Legea 5/2020, ce prevedea completarea veniturilor bugetului local pentru finanțarea instituțiilor publice de spectacole cu sume din impozitul pe venit, după cum irelevante sunt și susținerile acesteia referitoare la o eventuală abordare diferită  de către pârât a chestiunii în discuție în cazul „Ansamblului Folcloric Maria Tănase”, instituție a cărei activitate și organizare nu face obiect de analiză în prezenta cauză.

În raport de considerentele anterior expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat.

Domenii speta

Spete similare