Refacerea inspecţiei fiscale şi incidenţa prescripţiei faţă de dispoziţiile art. 129 c. pr. fiscală şi art. 279 alin. 7 c. pr. fiscală Aplicabilitatea dispoziţiilor legale noi

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 31.05.2021 şi înregistrată sub număr unic E-cris 2478/86/2021, reclamanta S.C. X SRL, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice - şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-NT 308/24.08.2020 prin care s-au stabilit în sarcina societăţii noastre obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 199.341 lei cu titlu de impozit pe profit şi suma de 18.878 cu titlu de TVA suplimentar;

- anularea Deciziei nr. 10385/28.12.2020 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere sus menţionate;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 692/26.10.2021 Tribunalul Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea, a anulat decizia de impunere nr. F-NT 308/24.08.2020 şi Decizia nr. 10385/28.12.2020, a pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 50 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Direcţia Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

În motivare, au arătat că instanţa de fond, în mod greşit a admis acţiunea, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Astfel, instanţa de fond a motivat că în speţă a intervenit prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili debitul imputat intimatei.

Faţă de prescripţia dreptului organului de inspecţie fiscală de a stabili aceste debite, au precizat că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, conform dispoziţiilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală aplicabile potrivit art. 347 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modficările şi completările ulterioare.

Astfel, cu privire la obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare în perioada de referinţă.

De asemenea, au invocat art. 23, art. 93 din O.G. nr. 92/2003.

Mai mult, au arătat că în ceea ce priveşte TVA, pentru anul 2010, obligaţia depunerii declarației revenea până la data de 25 a lunii următoare în care se încheia perioada fiscală respectivă, conform prevederilor art. 156^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, au invocat Decizia nr. 21/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii şi art. 92 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor legal incidente, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului umrător celui în care s-a născut creanţa fiscală.

În ceea ce priveşte momentul la care se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie, recurentele au menţionat că trebuie stabilit momentul în care se constituie baza de impunere care generează creanţa fiscală şi obligația fiscală corelativă.

Au precizat că din documentele aflate în copie la organul de soluționare a contestației, s-a reținut că intimata, în perioada 2010-2014, nu a evidențiat veniturile obținute, fapt care a generat un profit impozabil şi un impozit pe profit suplimentar. De asemenea, în aceeaşi perioadă, a dedus TVA aferentă unor facturi emise de furnizori neplătitori de TVA, fapt care a generat respingerea la deducere a TVA de către echipa de inspecție fiscală.

Astfel, în acord cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casație şi Justiție prin Decizia civilă nr. 21 /2020, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili impozit pe profit taxă pe valoare adăugată pentru anul 2010 a început să curgă de la 01.01.2011 până la 31.12.2015, prelungindu-se însă cu perioadele de suspendare intervenite, respectiv între 07.07.2014 (data începerii inspecției fiscale), 04.09.2015 (data emiterii Deciziei de impunere nr. F-SV 580/04.09.2015), astfel că termenul a curs până la data de 27.06.2016. Instanța de fond în mod greșit nu a avut în vedere perioadele de suspendare care au intervenit în prezenta speță.

Mai mult, organul de inspecţie fiscală a respectat termenul de prescripţie, acesta nefiind depăşit. Decizia de impunere nr. F-SV 580/04.09.2015 fiind emisă în cadrul termenului de prescripţie. Totodată, având în vedere desfiinţarea acesteia prin Decizia nr. 25/13.02.2020 şi , pe cale de consecinţă, refacerea inspecţiei fiscale în baza acestei decizii, sunt aplicabile şi art. 129, art. 94, art. 279 şi art. 352 din Legea nr. . 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform textelor de lege citate, refacerea inspecţiei fiscale trebuie să respecte strict perioadele fiscale, precum şi considerentele deciziei organului de soluţionare a contestaţiei care a dispus desfiinţarea.

Prin urmare, au specificat faptul că refacerea inspecţiei fiscale şi emiterea noului act administrativ – fiscal sunt posibile chiar dacă pentru perioadele şi obligaţiile fiscale vizate de refacere s-ar fi împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale.

În cazul soluţiilor de desfiinţare, dispoziţiile art. 129 alin. (3) privitoare la refacerea inspecţiei fiscale se aplică în mod corespunzător pentru toate categoriile de acte administrative contestate, chiar dacă la data refacerii inspecţiei termenul de prescripţie ar fi împlinit.

Prin urmare, în situaţia în care s-a dispus soluţia de desfiinţare a actului administrativ fiscal contestat, chiar dacă termenul de 5 ani, care curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere datoria fiscală, s-ar împlini pentru perioadele şi obligaţiile fiscale vizate de refacerea inspecţiei fiscale, este posibilă emiterea unui nou act administrativ-fiscal, considerat în termenul de prescripţie. În acest caz, emiterea Deciziei de impunere nr. F-NT 308/24.08.2020 este legală, leguitorul permiţând emiterea unei noi decizii de impunere ca urmare a desfiinţării deciziei de impunere iniţiale, chiar şi atunci când termenul pentru dreptul de a stabili sume s-ar fi împlinit.

Referitor la susținerea intimatei că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 şi nu cele ale Legii nr. 207/2015, acestea fiind cele în vigoare la data constituirii bazei impozabile în vederea stabilirii impozitului pe profit, fiind şi legea sub imperiul căreia a început să curgă prescripția, recurentele susțin că după cum s-a arătat anterior, prevederile privind data de la care începe să curgă termenul privind dreptul organului fiscal de a stabili debite sunt cele prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, după cum susține intimata, însă sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015 în ceea ce privește desființarea actului administrativ fiscal, consecințele acesteia (refacerea inspecției fiscale chiar dacă termenul de prescripție ar fi împlinit).

Având în vedere cele menționate mai sus, prevederile legate invocate, precum şi documentele aflate la dosarul contestației, se retine că în mod legal organul de inspecție fiscală a stabilit impozitul pe profit TVA aferente anilor 2010-2014, iar motivul invocat de către intimată în acțiune, reținut de către instanța de fond, este neîntemeiat.

În drept, au invocat art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Fiindu-i comunicată cererea de recurs, intimata S.C. X S.R.L. Suceava a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză ca nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept material care reglementează termenul de prescripţie al dreptului organului fiscal de a stabili creanţele fiscale.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 488 alin 1 C. pr. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în mod limitativ la pct. 1-8, în cauză recurenta invocând nelegalitatea sentinței prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente, critici subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, motiv ce vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), recurenta invocând, în esență, aplicabilitatea dispozițiilor art. 129 C. proc. fisc. în raport de disp. art. 352 alin. 7 din lege.

În acest sens, se constată că prin sentința recurată s-a reținut că inspecţia fiscală care a vizat perioada 01.01.2010-31.03.2014, a început la data de 7.07.2014, fiind concretizată cu emiterea deciziei de impunere nr. F-SV 580/4.09.2015, împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţia nr. 59251/07.10.2015 a cărei soluţionare a fost suspendată de către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Decizia nr.45/17.02.2016. Ulterior, prin Decizia nr. 25/13.02.2020, Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor a dispus desfiinţarea Deciziei de impunere nr. F-SV 580/04.09.2015 cu privire la impozitul pe profit în sumă de 1.327.020 lei, accesorii aferente în sumă de 787.398 lei, TVA în sumă de 2.609.927 lei, accesorii aferente în sumă de 1.442.380 lei, şi refacerea inspecţiei fiscale.

În raport de această situație de fapt, prima instanță a concluzionat că a intervenit prescripția dreptului organului fiscal de a stabili debitul imputat reclamantei sens în care a argumentat că nu poate lua în calcul apărările pârâtei conform cărora termenul de prescripţie s-a prelungit cu perioadele de suspendare, respectiv între 7.07.2014- 4.09.2015, motivat de faptul că, deşi reclamanta a contestat decizia de impunere F-SV 580/4.09.2015 la data de 7.10.2015, pârâta a soluţionat contestaţia la aproape 5 ani de la formularea acesteia; mai mult decât atât, prin Decizia nr.25/13.02.2020 pârâta a desfiinţat decizia de impunere nr. F-SV 580/4.09.2015, iar în condiţiile în care pârâta însăşi şi-a desfiinţat actul administrativ fiscal, nu se poate prevala de inspecţia fiscală care a stat la baza acestuia, pentru a invoca suspendarea prescripţiei dreptului organului fiscal de a percepe creanţe fiscale, întrucât nu a fost de bună-credinţă.

Curtea a reținut că prin hotărârea recurată dezlegarea problemei de drept dedusă judecății, care înscrie și unicul motiv de nelegalitate a actelor administrative ce fac obiectul acțiunii în contenciosul administrativ fiscal pendinte, s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 alin. 7 și art. 129 C. pr. fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015 aplicabile în temeiul normei tranzitorii conținută în art. 352 alin. 1 și alin. 7 C. pr. fiscală, precum și a disp. art. 91 alin. 2, art. 104 alin. 3 C. pr. fiscală adoptat prin OG 92/2003, omițându-se împrejurarea că prin Decizia nr. 45/17.02.2016, Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă asupra Deciziei de impunere contestate nr. F-SV 580/04.09.2015, iar prin Decizia de soluționare a contestației nr. 25/13.02.2020, subsecvent desființării Deciziei de impunere nr. F-SV 580/04.09.2015 în ceea ce privește suma de 6.616.725 lei, s-a dispus refacerea inspecției fiscale asupra acelorași operațiuni, și că urmare acestei decizii, AJFP Suceava a emis Avizul de inspecție nr. F-SV 116/03.03.2020 în vederea refacerii inspecției fiscale, începând cu data de 04.03.2020.

Problematica vizând momentul care generează dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă a fost tranșată prin Decizia nr. 21/14.09.2020 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Ca atare, în raport de aceste statuări, obligatorii în virtutea disp. art. 517 alin. 4 C. pr. civ., în mod corect s-a stabilit că momentul nașterii dreptului organului fiscal de a de a stabili şi determina obligaţiile fiscale, care coincide cu începutul termenului de prescripţie, îl reprezintă, potrivit art. 91 alin. (2) din acelaşi act normativ, data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil, respectiv începând cu 01.01.2011 pentru anul 2010, și terminând cu 01.01.2015 pentru impozitul pe profit corespunzător anului 2014.

În cauză însă, deși s-a reținut că verificările inspecției fiscale s-au soldat inițial prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. F-SV 505/04.09.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-SV 580/04.09.2015, s-a ignorat că efectuarea inspecției fiscale a avut efect suspensiv al cursului prescripției cu consecința împiedicării curgerii termenului, și că reluarea termenului trebuie situată ulterior momentului finalizării procedurii de soluționare a contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere și emiterii noii decizii nr. F-NT 308/24.08.2020, prin corecta aplicare a prevederilor art. 92 alin. 2 lit. b) C. pr. fiscală.

Astfel, contrar concluziilor înscrise în sentința recurată, curtea a reținut, pe de o parte, că nu poate fi reținută reaua-credință a organului de soluționare a contestației de vreme ce soluționarea contestației a fost suspendată prin Decizia nr. 45/17.02.2016, dilatarea termenului de soluționare având o cauză justificativă. În acest sens, dispozițiile interne stabilesc posibilitatea unei suspendări a soluţionării unei contestaţii administrative precum cea în discuţie, fiind necesar să se constate aici că drepturile fundamentale ale reclamantei au vocaţia de a se aplica asupra contestației inițiale, soluția de suspendare a soluţionării putând fi contestată în faţa instanţei de judecată. Curtea reamintește că principiul protecţiei jurisdicţionale efective este constituit din diverse elemente, care includ, printre altele, dreptul de acces la instanţele judecătoreşti. Or, reclamanta avea garantat dreptul său la o cale de atac eficientă împotriva respectivei decizii de suspendare, după cum nu poate fi omis că dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este un drept absolut şi că acesta poate, prin urmare, să implice restrângeri proporţionale care urmăresc un scop legitim şi nu aduc atingere substanţei înseşi a acestui drept (Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma şi Biroul Executorului Judecătoresc Horaţiu-Vasile Cruduleci, C-205/15, EU:C:2016:499, punctul 44, precum şi jurisprudenţa citată). Dincolo de aceasta, reclamanta, care avea dreptul să decidă în deplină cunoştinţă de cauză dacă este util să sesizeze instanţa competentă, nu a contestat respectiva decizie de suspendare și nici nu s-a apărat în maniera reținută de instanța de fond, neinvocând dilatarea nejustificată a termenului, fixând limitele controlului legalităţii deciziei în cauză, premise în raport de care nu se poate considera că o astfel de suspendare a soluţionării unei contestaţii administrative constituie un obstacol disproporţionat de natură a împiedica beneficiul suspendării termenului de prescripție.

Pe de altă parte trebuie văzut că viciile actului administrativ fiscal inițial au fost asanate tocmai prin desființarea acestuia, iar efectele acestei desființări nu împiedică operarea cazului de suspendare a termenului prescripției cât timp art. 92 alin. 2 lit. b) C. proc. fisc. - OG 92/2003 dispune că: „Termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă ... pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale”., inspecția fiscală inițială din anul 2015 neputând fi considerată finalizată, de vreme ce s-a decis refacerea sa.

 În acest sens, în ceea ce priveşte chestiunea prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale aferente perioadei 2010-2014, a notat Curtea că acesta este un aspect care, în situaţia particulară din prezenta cauză, ţine nu atât de ultima decizie de impunere ce face obiectul judecăţii, respectiv Decizia nr. F-NT 308/24.058.2020, cât de actul administrativ prin care s-a dispus anterior reluarea controlului şi refacerea inspecţiei fiscale, și anume decizia nr. 25/03.02.2020 emisă în contestaţia administrativă de către organul fiscal. Or, decizia respectivă este definitiv consolidată, nefiind contestată în instanţă de către reclamantul – intimat după s-a reținut anterior, chestiunea prescripţiei fiind intrinsec legată de dispozițiile sale. Argumentul pertinenţei chestiunii prescripţiei relativ la decizia de refacere a inspecţiei fiscale rezidă în conținutul reglementării din Legea nr. 2072015 relativ la această instituţie – refacerea inspecţiei, care dispune că refacerea operează indiferent de intervenirea prescripţiei (dispoziţiile legale vor fi expuse şi analizate pe larg în cele ce urmează), trebuind conchis că, într-o situaţie precum cea de faţă, respectiv în ipoteza punerii în executare a unei decizii de desfiinţare după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură fiscală, prescripţia dreptului organului de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii suplimentare nu operează, aceasta fiind o situaţie de excepţie, expres reglementată de legiuitor de la regula generală.

Astfel, art. 129 C. proc. fisc. prevede că „(1) În situaţia în care, ca urmare a deciziei de soluţionare emise potrivit art. 279 se desfiinţează total sau parţial actul administrativ-fiscal atacat, emis în procedura de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală reface inspecţia fiscală, cu respectarea dispoziţiilor art. 276 alin. (3). (2) Refacerea inspecţiei fiscale trebuie să respecte strict perioadele fiscale, precum şi considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei care au condus la desfiinţare, astfel cum acestea sunt menţionate în decizie. (3) Refacerea inspecţiei fiscale şi emiterea noului act administrativ-fiscal sunt posibile chiar dacă pentru perioadele şi obligaţiile fiscale vizate de refacere s-a anulat rezerva verificării ulterioare potrivit art. 94 alin. (3).  în timp ce art. 94 alin. (3) stabilește că  „Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale sau ca urmare a inspecţiei fiscale ori a verificării situaţiei fiscale personale.”

Totodată, conform art. 279 alin. 7 C. proc. fisc. - Legea nr. 207/2015, aplicabil efectelor Deciziei nr. 25/13.02.2020 în procedura administrativă a contestației derulată sub imperiul legii noi: „În cazul soluţiilor de desfiinţare, dispoziţiile art. 129 alin. (3) se aplică în mod corespunzător pentru toate categoriile de acte administrativ fiscale contestate, chiar dacă la data refacerii inspecţiei/controlului termenul de prescripţie ar fi împlinit.”

Faţă de atari reglementări ce au a se interpreta unele prin altele, astfel cum chiar textele legale dispun, făcându-se trimiteri unele prin altele, unica concluzie este că refacerea inspecţiei fiscale în condiţiile desfiinţării în procedura contestaţiei administrative a deciziei iniţiale poate avea loc indiferent de potențiala împlinire, pentru momentul intervenirii deciziei de refacere a inspecţiei, a termenului prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale. O atare reglementare înscrie o dispoziție cu caracter special, de excepţie de la regimul prescripției în condiţiile generale cuprinse în legea de procedură fiscală, aplicabilă ipotezei specifice a refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de desfiinţare.

În ceea ce priveşte apărările intimatului reclamant relativ la chestiunea prescripţiei, curtea a observat că prin acțiunea introductivă nu s-a criticat atât existenţa excepţiei de la regimul general al prescripţiei în materie fiscală potrivit dispoziţiilor legale mai sus amintite, cât argumentul că aceasta nu este aplicabilă, cu totul, în cauză, nefiind incidentă legea nouă – Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, reclamantul susținând că prescripţia trebuie determinată exclusiv în condiţiile reglementării anterioare sub imperiul căreia s-au născut creanţele fiscale, respectiv OG nr. 92/2003.

Relativ la această apărare, curtea a reținut două chestiuni relevante. În primul rând, contrar apărării expuse, dispoziţiile noii legi de procedură fiscală se aplică cauzei de faţă, în considerarea tocmai a dispoziţiilor art. 351  alin. 1 din Legea nr. 207/2015 (dispoziţiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare), ca lege sub imperiul căreia are loc procedura de administrare dată de refacerea inspecţiei fiscale. Or, a subliniat curtea că, fiind invocată de către contribuabil chestiunea prescripţiei dreptului de stabilire a creanţei faţă de refacerea inspecţiei fiscale, legea de aplicat potrivit art. 352 alin. 1 are a se determina vis – a - vis de această procedură (aceasta, dincolo de împrejurarea anterior antamată, că oricum decizia de refacere a inspecţiei fiscale nu a fost atacată). 

În al doilea rând, a remarcat curtea că, şi în ipoteza în care nu s-ar da eficienţă în sensul mai sus menţionat dispoziţiilor de principiu din art. 352 alin. 1 şi 2, dincolo de reglementările de principiu relativ la aplicarea legii noi, legea nouă cuprinde dispoziţii speciale pentru ipoteza de faţă, a refacerii inspecţiei fiscale prin decizii de soluţionare a contestaţiilor emise după 1 ianuarie 2016 (conform art. 129, dacă se referă la perioade anterioare intrării în vigoare a noului cod de procedură fiscală): Prevederile art. 129 se aplică pentru refacerea inspecţiei fiscale dispusă prin decizii de soluţionare a contestaţiilor emise după data de 1 ianuarie 2016.

Este astfel înlăturat orice dubiu, stabilindu-se incidenţa, în situaţii precum cea din cauză, a dispoziţiilor de excepţie a excluderii prescripţiei pentru ipoteza specifică a refacerii inspecţiei fiscale.

Prin urmare, curtea a concluzionat că este necesar să se constate că efectul suspensiv al perioadei inspecției fiscale refăcute în temeiul deciziei nr. 25/13.02.2020 a condus la neîmplinirea termenului de 5 ani, cu consecința efectivității dreptului organului fiscal de a stabili creanța fiscală. Critica recurentei fiind găsită întemeiată, recursul a fost admis și acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare