Răspundere contractuală sau plată nedatorată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 5054/3/2019, reclamantul X a chemat în judecată pârâtul Y, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei, reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 18.02.2016 şi a sumei de 278.400 lei, reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 23 aprilie 2013.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei, reprezentând o plată nedatorată efectuată în data de 18.02. 2016, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate între simplii particulari de la data scadenţei până la data plăţii efective, dar şi a cheltuielilor de judecată, efectuate în cauză.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2158 şi următoarele din Codul civil, art. 1350,  art. 1535 şi art. 1341 din Codul civil, prevederile relevante din cuprinsul O.G. nr. 13/2011, precum şi  orice alte dispoziţii expres enumerate în cuprinsul cererii.

Pârâtul Y a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, în motivare invocând prevederile art. 107 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul (el având domiciliul în municipiul Suceava, str. -, judeţul Suceava).

Pârâtul a invocat, totodată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în susţinerea căreia a arătat că, raportat la data la care se pretinde că ar fi fost acordată suma cu titlu de împrumut, respectiv 18.02.2016, şi de dispoziţiile art. 2.517 şi ale art. 2.524 din Codul civil, dreptul material la acţiune este prescris.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, în motivare arătând că reclamantul i-a transferat sume de bani pentru diferite operaţiuni efectuate pentru acesta, însă suma de 450.000 de lei transferată în contul său la data de 18.02.2016 nu a fost un împrumut cu un termen, iar reclamantul nu deţine un înscris care să ateste valoarea şi termenul de restituire a împrumutului.

De asemenea, reclamantul nu face dovada faptului că suma respectivă a fost împrumutată cu obligaţia de a fi restituită într-un anumit termen, neexistând un termen pentru restituire, menţiunea de împrumut a reclamantului din ordinul său de plată nefăcând dovada că transferul sumei de bani este un contract de împrumut cu termen.

Pârâtul a mai susţinut că toate sumele pe care le-a datorat reclamantului au fost restituite acestuia în anul 2015, aşa cum atestă extrasul bancar depus de reclamant.

În drept, au fost invocate dispoziţiile arătate în cuprinsul întâmpinării, inclusiv art. 205, art. 249, art. 255 alin. 1, art. 258 alin. 1, art. 275 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 1.499, 2.500, 2.513, 2.517, 2.524 din Codul civil.

Prin sentinţa civilă nr. 43 din 10 ianuarie 2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, unde cauza a fost înregistrată la data de 04 aprilie 2020. La cererea părților a fost administrată proba cu înscrisuri și a fost audiat martorul Z, propus de pârât.

Prin sentinţa nr. 879 din 9 octombrie 2020, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 278.400 lei, cu titlu de împrumut şi să plătească dobânda legală calculată asupra debitului principal începând cu data de 23.04.2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate. Totodată, a respins ca nefondată cererea privind restituirea sumei de 450.000 lei cu titlu de împrumut sau plată nedatorată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3336,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul X, solicitând,  în principal, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 450.000 lei reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 18 februarie 2016 şi a sumei de 278.400 lei reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 23 aprilie 2013.

În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Suceava, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei reprezentând o plată nedatorată efectuată în data de 18 februarie 2016 şi a sumei de 278.400 lei reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 23 aprilie 2013; schimbarea în parte a sentinţei civile, în sensul obligării pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare calculate între simpli particulari de la data scadenţei tuturor sumelor admise până la data plăţii efective, precum şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Pârâtul Y a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond, ca legală şi temeinică.

Prin decizia civilă nr. 686 din 1 iulie 2021, Curtea de Apel Suceava a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul X, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 672 din 30 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis  recursul declarat de reclamantul X, a casat decizia nr. 686 din 01 iulie 2021 a Curţii de Apel Suceava şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.341 din Codul civil referitoare la condiţiile plăţii nedatorate, atunci când a apreciat că, pentru a fi incidentă instituţia, este necesar să existe şi o condiţie subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat solvensul  la momentul efectuării plăţii.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, reprezentând noua reglementare în materie, „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori intervine o plată fără cauză juridică (nedatorată), există drept la restituire din partea accipiensului, fiind indiferentă poziţia subiectivă a părţii (solvensul) care a efectuat respectiva prestaţie.

Aşadar, simplul fapt juridic al plăţii nedatorate are drept consecinţă naşterea unui raport juridic obligaţional între solvens (în calitate de creditor) şi accipiens (în calitate de debitor), în temeiul căruia accipiens trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei (nedatorat) de la solvens.

De aceea, aprecierea instanței de apel conform căreia reclamantul nu s-ar putea prevala de existența unei erori la momentul efectuării plăţii, în sensul „stingerii unei datorii pe care o avea în baza unui contract de împrumut”, este una lipsită de pertinenţă raportat la configurația instituţiei plăţii nedatorate, care nu presupune existenţa şi analiza acestui element voliţional.

Independent de existenţa acestei atitudini subiective, ceea ce avea de verificat şi tranşat instanța de apel era dacă a existat o prestaţie din  partea reclamatului, dacă aceasta era sau nu datorată şi dacă a fost aptă să nască un raport obligaţional între părţi, pe temeiul căruia să se poată pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit.

De asemenea, în mod corect a susţinut recurentul-reclamant că în cauză a avut loc o eronată aplicare a dispoziţiilor art. 1.469 alin. 2 din Codul civil, coroborate cu cele ale art. 1.226 alin. 1 din Codul civil şi art. 1.635 alin. 1 din Codul civil, atunci când s-au analizat condiţiile plăţii în accepţiunea care să facă incidentă instituţia reglementată de art. 1.341 din Codul civil (plata nedatorată).

Astfel, cu trimitere la dispoziţiile art. 1.469 din Codul civil, instanța de apel apreciază că suma de 450.000 lei, remisă de reclamant pârâtului, nu putea constitui o plată, întrucât nu era menită să ducă la stingerea unei datorii, câtă vreme contractul de împrumut (în considerarea căruia s-a reţinut că ar fi fost transmisă respectiva sumă de bani) nu este unul pe temeiul căruia să se poată considera că se efectuează plăţi. Aceasta, întrucât în contractul de împrumut doar împrumutatul se obligă (la restituire), astfel încât „virarea sumei de bani de către reclamant în contul pârâtului nu s-a putut face pentru stingerea unei datorii”, ceea ce înseamnă că nu sunt date condiţiile unei plăţi.

Considerentul instanţei de apel este eronat dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, pentru că, raportându-se la contractul de împrumut ca temei al remiterii sumei de bani – pentru a trage concluzia că în baza unui astfel de contract nu se pot efectua plăţi întrucât el nu constituie obiect al obligaţiei împrumutătorului – instanța ignoră dezlegările sale anterioare potrivit cărora, din considerente procedurale, care au ţinut de probarea raportului juridic, reclamantul nu a demonstrat existenţa unui contrat de împrumut între părţi.

Potrivit solicitării acestuia (formulată în  subsidiar), în măsura în care nu se reţine existenţa drepturilor şi obligaţiilor decurgând dintr-un contract de împrumut, s-a pretins ca tranşarea raporturilor juridice dintre părţi să se realizeze pe temeiul faptului juridic licit constând în plata nedatorată.

Ori, stabilind că nu există contract de împrumut, analiza instanţei în ce priveşte plata nedatorată nu se mai putea realiza circumscriind prestaţiile părţilor celor decurgând dintr-un astfel de act juridic, pentru a trage apoi concluzia că împrumutătorul, remiţând o sumă de bani împrumutatului, o face ca o condiţie de încheiere valabilă a contractului, iar nu ca o obligaţie a acestuia asimilabilă unei plăţi.

Procedând de această manieră, instanţa de apel a considerat, în mod inadecvat, raportat la propriile statuări anterioare, că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1.469 din Codul civil, referitoare la plată, întrucât împrumutătorul, de principiu, prin chiar natura actului juridic încheiat nu face o plată, nu execută o obligaţie, ci remite o sumă de bani pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, ca act real.

Analiza instanţei de apel în privinţa raporturilor juridice dintre părţi, în ce măsură ele sunt sau nu specifice unui raport obligaţional dintre solvens  şi accipiens grefat pe plata nedatorată trebuia să pornească, în realitate, într-o corectă argumentare şi adecvare la cadrul juridic fixat prin dezlegările sale anterioare, tocmai de la statuarea acesteia, potrivit căreia suma remisă (pârâtul recunoscând primirea ei şi exprimând poziţii procesuale diferite, fie că a restituit-o, fie că a folosit-o pentru efectuarea unor tranzacţii în numele pârâtului) nu face obiectul unui contract de împrumut.

Dimpotrivă, în mod eronat, instanţa de apel a cercetat cerinţele art. 1.469 din Codul civil (vizând plata) cu referire la condiţiile contractului de împrumut de consumaţie (art. 2.158 din Codul civil) fără a verifica, în sine, conţinutul obiectului obligaţiei avut în vedere prin dispoziţiile art. 1.341 din Codul civil, respectiv dacă şi în ce măsură este vorba despre remiterea unei sume de bani în lipsa existenţei unei obligaţii din partea celui care execută prestaţia.

În al doilea rând, pornind de la aceeaşi premisă eronată, a inexistenţei unei plăţi pentru că ea nu poate avea la bază un contract de împrumut,  instanţa de apel nu a mai realizat analiza dispoziţiilor art. 1.635 alin. 1 din Codul civil (cauzele restituirii prestaţiilor) la care trimite art. 1.344  din Codul civil,  pentru a stabili dacă este vorba despre o sumă primită fără drept (fără cauză juridică) şi supusă, ca atare, restituirii.

Stabilind, pe de o parte, că nu a existat un împrumut care să justifice remiterea sumei de 450.000 lei (întrucât extrasul de cont cu indicarea acestei sume, purtând menţiunea „împrumut” nu poate constitui dovada în sensul dispoziţiilor art. 275 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nici chiar în contextul recunoaşterii primirii sumei de către pârât, dată fiind natura calificată a mărturisirii acestuia  (a primit suma, dar cu alt titlu), în acelaşi timp, instanţa de apel reţine că nu se poate pune problema unei plăţi nedatorate, deoarece „împrumutătorul nu îşi asumă şi nu execută obligaţii de plată”, ci doar remite suma de bani, ca element constitutiv al contractului, pentru încheierea valabilă a acestuia.

Or, câtă vreme temeiul prestaţiei nu putea fi reprezentat de contractul de împrumut astfel cum se stabilise deja, tranşarea, în continuare, a lipsei incidenței instituţiei plăţii nedatorate, cu referire la acelaşi act juridic, reprezintă o abordare eronată, limitată la analiza drepturilor şi obligaţiilor cărora le poate da naştere un astfel de act juridic (deci pe temei contractul), deşi pretenţiile reclamantului vizau, de data aceasta, un temei juridic distinct, reprezentat de faptul juridic licit al plăţii nedatorate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la instituţia plăţii nedatorate, în absenţa elucidării raporturilor juridic existente între părţi, în urma remiterii de către reclamant a sumei de 450.000 lei către pârât.

Văzând dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 Din Codul de procedură civilă, recursul a fost admis, decizia casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, instanţa urma a lămuri natura raporturilor juridice dintre părţi, pornind de la ceea ce s-a statuat deja în proces, respectiv inexistenţa unui contract de împrumut (soluţia pe acest aspect nefiind atacată cu recurs şi rămânând, ca atare, definitivă), precum și recunoaşterea, de către pârât, a  faptului remiterii sumei de 450.000 lei (fără a se fi stabilit, însă, cu ce titlu, dacă a avut loc restituirea şi dacă operaţiunea a corespuns obiectului unei obligaţii din partea reclamantului sau, dimpotrivă, a fost lipsită de cauză juridică, îndreptăţind la restituire).

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 5054/3/2019*.

Rejudecând apelul declarat de reclamantul X, având în vedere disp. art. 479 și art. 501 C. pr. Civ., curtea a constatat că este fondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 879 din 9.10.2020 a Tribunalului Suceava, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului X în contradictoriu cu pârâtul Y, a fost obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 278.400 lei, cu titlu de împrumut şi să plătească dobânda legală calculată asupra debitului principal începând cu data de 23.04.2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate, a fost respinsă ca nefondată cererea privind restituirea sumei de 450.000 lei cu titlu de împrumut sau plată nedatorată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3336,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin apelul formulat, reclamantul X a solicitat în principal, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 879/09.10.2020, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 18 februarie 2016 şi a sumei de 278.400 lei reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 23 aprilie 2013 şi, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 879/09.10.2020 în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei reprezentând o plată nedatorată efectuată în data de 18 februarie 2016 şi a sumei de 278.400 lei reprezentând obligaţia de restituire a împrumutului acordat în data de 23 aprilie 2013, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 879/09.10.2020 în sensul obligării intimatului la plata dobânzii legale penalizatoare calculate între simpli particulari de la data scadenţei tuturor sumelor admise până la data plăţii efective, obligarea intimatului la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Având în vedere că recursul formulat de către reclamantul X vizează greșita interpretare de către instanța de apel a normelor de drept material, respectiv art. 1341 alin. 1, art 1469 alin 2, art. 1635 alin. 1 Cod civil, care se referă la plata nedatorată, în rejudecare instanța de apel nu a mai verificat criticile care se referă la existența contractului de împrumut.

Așadar, față de cele reținute în decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a analizat motivul de apel ce vizează îndeplinirea condițiilor plății nedatorate.

Pentru a proceda în acest sens, curtea a avut în vedere indicațiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care „la reluarea judecăţii, instanţa va lămuri natura raporturilor juridice dintre părţi, pornind de la ceea ce s-a statuat deja în proces, respectiv inexistenţa unui contract de împrumut (soluţia pe acest aspect nefiind atacată cu recurs şi rămânând, ca atare, definitivă), precum și recunoaşterea, de către pârât, a  faptului remiterii sumei de 450.000 lei (fără a se fi stabilit, însă, cu ce titlu, dacă a avut loc restituirea şi dacă operaţiunea a corespuns obiectului unei obligaţii din partea reclamantului sau, dimpotrivă, a fost lipsită de cauză juridică, îndreptăţind la restituire)”.

A reținut curtea că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că suma de 450.000 lei a fost transferată în contul pârâtului la data de 18.02.2016 în baza unui contract de împrumut încheiat între părți. În subsidiar, a solicitat reclamantul, în cazul în care nu se va reține existența unui contract de împrumut, să fie obligat pârâtul la restituirea sumei întrucât a reprezentat o plată nedatorată.

Prin hotărârea primei instanțe, confirmată prin decizia pronunțată în apel, s-a reținut cu privire la suma de 450.000 lei că reclamantul nu a dovedit existența unui contract de împrumut încheiat între părți. Astfel cum am arătat mai sus, existența contractului de împrumut nu mai poate fi pusă în discuție.

Pe de altă parte, deși pârâtul prin întâmpinarea depusă a recunoscut primirea sumei de 450.000 lei, a susținut că suma de bani nu a fost primită cu titlu de împrumut, ci a fost transferată pentru diferite operațiuni pentru reclamant. În acest sens, pârâtul, prin răspunsurile la interogatoriul administrat în dosarul de apel,  a arătat că suma a fost plătită pentru a cumpăra în numele reclamantului puncte ANRP, puncte pe care însă nu le-a mai achiziționat.

Aceleași exigențe probatorii care i-au fost pretinse reclamantului i se aplică și pârâtului în ceea ce privește existența unor alte relații contractuale stabilite între părți, or curtea a constatat că pârâtul nu și-a dovedit susținerile potrivit cu care suma de 450.000 lei i-a fost remisă de reclamant pentru a cumpăra puncte ANRP în numele acestuia.

De asemenea, pârâtul a susținut că suma de 450.000 lei a fost restituită în numerar la cererea reclamantului în luna decembrie a anului 2018.

Din probatoriul administrat a rezultat remiterea sumei de 450.000 lei, prin transfer bancar, din contul reclamantului, în contul pârâtului, conform înscrisului de la fila 13 din dosarul de fond volum I, însă nu și restituirea sumei de 450.000 lei de către pârât reclamantului.

Probele propuse de pârât nu au relevat restituirea sumei, martorul Z neputând preciza cuantumul sumei remise de către pârât reclamantului în decembrie 2018 și nici actul în baza căruia s-a predat suma de bani, aceasta în condițiile în care părțile au încheiat mai multe contracte de împrumut.

Astfel, față de circumstanțele mai sus menționate, chiar dacă s-a făcut dovada faptului remiterii unei sume de bani către reclamant, în lipsa unui înscris doveditor conform art.1500 , 1503, 1504 Cod civil, sau a unui început de dovadă scrisă, nu s-a făcut dovada actului juridic al plății, respectiv a cuantumului sumei achitate și a titlului în baza căruia s-a făcut plata.Potrivit art. 1341 C. civ.:  „(1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.”

Art. 1470 Cod civil instituie principiul potrivit cu care „orice plată presupune o datorie”. Așadar, plata, ca operație juridică, presupune existența unei obligații care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligație nu există și eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârșită, fiind lipsită de cauză.

Față de dispozițiile art.1341 Cod civil, prima instanță a reținut următoarele condiții ale plății nedatorate - existența unei prestaţii efectuată cu titlu de plată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre părţi, iar plata să fi fost făcută din eroare.

 Or, în raport de aceste condiții reținute de prima instanță și confirmate de instanța de apel, prin decizia de casare s-a statuat în sensul că instanța de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.341 din Codul civil referitoare la condiţiile plăţii nedatorate, atunci când a apreciat că, pentru a fi incidentă instituţia, este necesar să existe şi o condiţie subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat solvensul la momentul efectuării plăţii.

S-a reținut că, potrivit dispoziţiei legale menţionate, reprezentând noua reglementare în materie, „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori intervine o plată fără cauză juridică (nedatorată), există drept la restituire din partea accipiensului, fiind indiferentă poziţia subiectivă a părţii (solvensul) care a efectuat respectiva prestaţie.

De asemenea, potrivit celor statuate în decizia de casare, simplul fapt juridic al plăţii nedatorate are drept consecinţă naşterea unui raport juridic obligaţional între solvens (în calitate de creditor) şi accipiens (în calitate de debitor), în temeiul căruia accipiens trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei (nedatorat) de la solvens.

În raport de aceste statuări, curtea a reținut că s-a făcut dovada că, la data de 18.02.2016, apelantul reclamant a remis intimatului pârât suma de 450.000 lei. Pârâtul recunoaște suma primită în cont, însă neagă existența unui contract de împrumut cu termen, invocând pe de o parte că această sumă a fost transferată pentru diferite operațiuni  pentru reclamant, iar pe de altă parte că această sumă a fost restituită,  susțineri nedovedite în cauză.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție prin dezlegările date prin decizia de casare a arătat că este eronat raționamentul instanței de apel care a cercetat cerinţele art. 1.469 din Codul civil (vizând plata) cu referire la condiţiile contractului de împrumut de consumaţie (art. 2.158 din Codul civil) fără a verifica, în sine, conţinutul obiectului obligaţiei avut în vedere prin dispoziţiile art. 1.341 din Codul civil, respectiv dacă şi în ce măsură este vorba despre remiterea unei sume de bani în lipsa existenţei unei obligaţii din partea celui care execută prestaţia.

Astfel, trebuie cercetat dacă a existat o prestaţie din  partea reclamatului, dacă aceasta era sau nu datorată şi dacă a fost aptă să nască un raport obligaţional între părţi, pe temeiul căruia să se poată pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit.

Or, din probatoriul administrat în prezenta cauză a reieșit că s-a efectuat o plată lipsită de cauză juridică în condițiile în care nu s-a dovedit de niciuna dintre părți existența unor raporturi contractuale sau de altă natură. De asemenea, nu sunt incidente nici ipotezele de la art. 1341 alin. 2 Cod civil, respectiv  plata făcută cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

În aceste condiții, plata fiind lipsită de cauză juridică, îndreptăţește la restituire iar conform art. 1344 Cod civil, restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1.649 Cod civil.

Iar în cauza de față sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1344 raportat la art. 1635 Cod civil întrucât pârâtul a acceptat plata făcută de către reclamant fără drept, nefiind îndreptățit la primirea sumei de 450.000 lei, astfel cum am arătat mai sus.

În concluzie, având în vedere că în ipoteza din speță nu este necesară îndeplinirea condiției erorii în care se afla solvensul (apelantul reclamant), față de disp. art. 1341 raportat la art. 1635 alin.1 Cod Civil, și nici nu rezultă că plata s-ar fi efectuat cu titlu de liberalitate sau cu intenția de a achita datoria altuia, curtea a apreciat contrar celor reținute în sentința apelată că sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, astfel încât pârâtul trebuie să restituie reclamantului suma de 450.000 lei.

În ceea ce privește dobânda, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare de la data scadenței până la data plății efective, precizând prin cererea de apel că scadența sumei de 450.000 lei a avut loc la data de 19.02.2016.

Potrivit art. 1523 alin. 2 lit. e Cod civil, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:

e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1523 alin 2 lit. e Cod civil, deoarece fapta pârâtului de a accepta o plată care nu era datorată echivalează cu săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Față de data la care s-a făcut plata nedatorată, de precizarea apelantului reclamant în sensul că solicită acordarea dobânzii legale de la data de 19.02.2016 și de faptul că pârâtul intimat se află de drept în întârziere, în temeiul art. 1489 Cod civil coroborat cu OG 13/2011, curtea a admis cererea de acordare a dobânzii legale penalizatoare calculată asupra debitului principal începând cu data de 19.02.2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate.

Pentru aceste considerente, curtea a admis apelul, a schimbat, în parte, hotărârea apelată, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 450.000 lei cu titlu de plată nedatorată şi să plătească dobânda legală penalizatoare calculată asupra debitului principal începând cu data de 19.02.2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate. De asemenea, față de soluția pronunțată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată de la fond în cuantum de 10.889 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru. Totodată, a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată, care nu sunt contrare prezentei decizii. În temeiul art. 453 C. pr. civ., a obligat pe intimatul pârât la plata către apelantul reclamant a cheltuielilor de judecată din apel şi recurs în cuantum de 8104 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare