Cheltuieli de judecată în procedurile penale, cerute într-un proces civil. Clasarea cauzei privind infractiunea de santaj si infractiunea de complicitate la santaj pentru ambii inculpa?i, deoarece fapta nu există.

Speţa de faţă vizează clasarea acţiunii penale, controlul de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară excluzând anumite probe din ansamblul materialului probator şi asigurând, în acest mod, supremaţia principiilor specifice procedurii penale - fără constatarea, în condiţiile legii, a culpei autorităţilor judiciare în ansamblu în iniţierea ori derularea activităţilor specifice urmăririi penale.

Instanţa de recurs apreciază că legea procesual penală nu dispune ca părţile să îşi recupereze integral şi în toate cazurile cheltuielile judiciare în procedurile penale, această abordare fiind în concordanţă cu viziunea dată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul unei persoane la o instanţă poate face obiectul unor limitări, inclusiv de natură financiară, fără ca acest aspect – consacrat în legislaţia naţională – să reprezinte un obstacol în sine în calea accesului la justiţie.

Restricţiile financiare impuse celui asupra căruia este iniţiat procesul penal pot fi de natura suportării - în unele cazuri - a cheltuielilor pe care acesta le găseşte a fi necesare în vederea apărării, pe temeiul unui/unor contracte de asistenţă juridică încheiate în considerarea specializării, experienţei ori competenţei avocatului în domeniul penal, a dificultăţii speţei etc.

Art. 1357 şi urm. Cod civil

Art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală

Art. 276 alin. 6 Cod procedură penală

Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constan?a la data de 02.09.2019, reclaman?ii [...] ?i [...] au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finan?elor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 lei către reclamantul [...] ?i respectiv a sumei de 14.494 lei către reclamanta [...], reprezentând cheltuieli judiciare în proceduri penale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivare s-a arătat că pe baza rechizitoriului nr. .../P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constan?a s-a constituit dosarul penal nr. .../212/2017, reclamanţii fiind trimi?i în judecată pentru săvâr?irea infrac?iunilor de ?antaj (prev. ?i ped. de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. 1 ?i 3 Cod penal) – cât priveşte pe inculpatul [...] - ?i complicitate la săvâr?irea infrac?iunii de ?antaj – cât priveşte pe inculpata [...].

Prin încheierea nr. 1170/11.12.2017 pronun?ată în dosarul nr. 29139/212/2017/a1, judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constan?a; solu?ia a fost men?inută de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Constan?a, care a respins conform încheierii nr. 109/20.02.2018 contesta?ia formulată de Parchet.

Reclaman?ii au arătat că după reluarea cercetărilor de către procuror s-a emis Ordonan?a din data de 16.07.2019 în dosarul nr. 7467/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constan?a, prin care s-a dispus clasarea cauzei privind infrac?iunea de ?antaj ?i infrac?iunea de complicitate la ?antaj pentru ambii inculpa?i, deoarece fapta nu există.

În cursul urmăririi penale ?i al fazei de cameră preliminară - fond ?i contesta?ie - ambii reclamanţi au efectuat cheltuieli judiciare (onorarii de avocat în sumă de 15.000 lei - reclamantul [...] - ?i 14.494 lei reclamanta [...]), atestate prin contractele de asisten?ă juridică, facturile ?i ordinele de plată emise.

Reclaman?ii au invocat existenţa raportului de prepu?enie dintre Stat ?i organele de urmărire penală; s-a susţinut că fapta ilicită generatoare de prejudicii s-a săvâr?it în legătură cu atribu?iile încredin?ate de urmărire penală - culpa statului, prin prepu?ii săi, fiind pusă în lumină de solu?ia finală pronun?ată în cauză, de clasare pentru inexisten?a faptei.

S-a arătat că în opinia lor sunt îndeplinite condi?iile răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile angajate în cauza penală cad în sarcina Statului, cu consecin?a firească a obligării Statului la suportarea lor.

În drept, reclaman?ii au invocat dispozi?iile art. 276 alin. 6 Cod procedură penală, art. 453 Cod procedură civilă, art. 1349 ?i art. 1373 Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finan?elor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane ce nu are calitate procesuală pasivă.

S-a susţinut că raporturile obliga?ionale stabilite între reclaman?i ?i Statul Român prin Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Constan?a ?i Parchetul de pe lângă Tribunalul Constan?a - nu includ ?i Ministerul Finan?elor Publice, care nu este parte în contractele de asisten?ă juridică, acestea din urmă producându-şi efectele doar între păr?i.

În drept, pârâtul a invocat dispozi?iile art. 205-208 Cod procedură civilă, art. 1270, art. 1280 ?i art. 1766 Cod civil, H.G. nr. 34/2009.

La data de 15.10.2019 reclaman?ii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excep?iei lipsei calită?ii procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finan?elor Publice. Au solicitat totodată introducerea în cauză ca pârât a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constan?a şi au evocat deopotrivă dispoziţiile art. 52 alin. 3 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 538 cod proc. penală, afirmând că în speţă poate fi evaluată teza erorii judiciare şi a răspunderii obiective a statului, care operează independent de o eventuală vinovăţie a magistratului ori a altei persoane din sistemul judiciar, care a generat-o.

Răspunderea patrimonială a Statului este o răspundere civilă delictuală ?i se angajează în prezen?a a trei din condi?iile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciul patrimonial sau moral, fapta ilicită ?i raportul de cauzalitate; în acest caz este vorba despre o răspundere obiectivă, fără vinovă?ie ?i se întemeiază pe obliga?ia de garan?ie ce există în sarcina Statului, care are suport în riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justi?iei.

Acest tip de răspundere există în cazul pronun?ării unei solu?ii de clasare în cursul urmăririi penale, neputând fi angajată direct nici răspunderea magistratului, nici răspunderea parchetului.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constan?a a formulat întâmpinare, invocând excep?ia lipsei calită?ii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constan?a, excep?ia lipsei calită?ii procesuale pasive a Ministerului Public ?i a oricărei unită?i de parchet din subordine ?i excep?ia lipsei calită?ii procesuale pasive a procurorilor, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv a invocat excep?ia inadmisibilită?ii. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a susţinut de către această entitate că nu sunt invocate motive ori un interes pentru care a fost chemat în judecată, iar pentru repararea prejudiciului cauzat de un magistrat în urma unei erori judiciare, reclamantul se poate îndrepta doar împotriva Statului Român, în condi?iile în care pârâtul nu întrune?te calitatea de comitent.

Cererea este totodată inadmisibilă, instan?a civilă neputând proceda la cenzurarea unui raport juridic de drept penal ?i procesual penal, reclaman?ii având la îndemână calea plângerii împotriva solu?iilor procurorului.

Pe fondul cauzei, a învederat că nu există un raport de prepu?enie între pârât ?i procurori ?i nici nu sunt îndeplinite condi?iile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, iar răspunderea pentru presupusul prejudiciu cauzat reclaman?ilor nu se poate angaja decât printr-un raport obliga?ional având ca debitor Statul Român, prin reprezentantul său Ministerul Finan?elor Publice; în spe?ă, însă, nu s-a produs o eroare judiciară, întrucât modalitatea de desfă?urare a unei cercetări penale nu se poate constitui

într-o ac?iune prejudiciatoare, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a magistra?ilor procurori sau a unită?ii de parchet. Măsurile dispuse de organele judiciare s-au încadrat în normele de procedură penală, au avut o cauză reală, justă ?i un motiv temeinic ?i nu poate fi admisă ipoteza săvâr?irii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii din partea acestora, care să determine acordarea unor daune.

În drept, pârâtul a invocat dispozi?iile Legii nr. 303/2004, art. 137 Cod procedură civilă, art. 52 ?i art. 132 alin. 1 din Constitu?ie, art. 336 Cod procedură penală, art. 221, art. 1357, art. 1373 Cod civil.

Reclaman?ii au formulat la data de 06.01.2020 răspuns la întâmpinarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Constan?a.

Soluţiile instanţelor devolutive.

Prin sentinţa civilă nr. 1641/19.02.2020, Judecătoria Constanţa a respins ca neîntemeiată excep?ia lipsei calită?ii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Constan?a.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclaman?ii [...] ?i [...], în contradictoriu cu pârâ?ii Statul Român prin Ministerul Finan?elor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.

Judecătorul fondului a stabilit că pârâţii chemaţi în judecată civilă nu au avut calitatea de parte în procesul penal, părţi fiind conform art. 32 alin. 2 cod proc. penală doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În aceste condiţii, Statul Român nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclaman?i în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată prevăzute de art. 276 alin. 5 ?i 6 cod proc. penală ?i art. 453 alin. 1 cod proc. civilă.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului Român ori a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constan?a nu poate fi reţinută, întrucât pentru ca aceasta să-şi găsească aplicarea ar fi necesar ca Statul Român sau Parchetul de pe lângă Tribunalul Constan?a să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, or între pârâ?i şi procurori nu există un raport de prepuşenie. Pârâ?ii nu sunt ţinu?i să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin decizia civilă nr. 1773/24.11.2020, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a admis apelul pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, precum şi apelul reclaman?ilor [...] şi [...], în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 1641/19.02.2020 a Judecătoriei Constanţa, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata către reclamantul [...] a sumei de 15.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale şi al fazei de cameră preliminară (dosar penal nr. …/212/2017 al Judecătoriei Constanţa, dosar penal nr. …/212/2017/a1,  dosar penal nr. …/212/2017/a1 al Tribunalului Constanţa, dosar penal nr. …/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constan?a).

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanta [...] a sumei de 14.494 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale şi al fazei de cameră preliminară (dosar penal nr. …/212/2017 al Judecătoriei Constanţa, dosar penal nr. …/212/2017/a1, dosar penal nr. …/212/2017/a1 al Tribunalului Constanţa, dosar penal nr. …/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constan?a).

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către [...]  a sumei de 1.332,5 lei constând în taxă de timbru fond şi apel, precum şi către reclamanta [...] a sumei de 1.242 lei constând în taxă de timbru fond şi apel.

A fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

S-a avut în vedere că Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa nu este titularul acţiunii penale, ci Statul Român, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita instanţelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni; prin urmare, se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Conform art. 276 alin. 5 şi 6 cod proc. penală, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă, iar în toate celelalte cazuri (care nu sunt reglementate de legea procesual penală - s.n.), instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Potrivit art. 453 cod proc. civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Totodată, potrivit art. 451 cod proc. civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Prin urmare, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat, deoarece este în culpă procesuală.

În speţa dedusă judecăţii, pârâtul a pierdut procesul civil, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească partea adversă cu cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi pe tot parcursul litigiului penal. Au fost găsite ca nefondate argumentele primei instanţe în sensul că nici Statul Român şi nici Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constan?a (ca reprezentant al Statului Român) nu au avut calitatea de parte în procesul penal în discuţie, părţi în procesul penal fiind, conform art. 32 alin. 2 cod proc. penală, doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Dispoziţiile art. 453 alin. 1 cod proc. civilă raportat la art. 276 alin. 6 cod proc. penală pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la Statul Român prin M.F.P., în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană faţă de care s-a dispus clasarea prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a cod proc. penală (fapta nu există).

Obiectul acţiunii penale, indicat în art. 14 cod proc. penală, este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

În concepţia Codului de procedură penală, de vreme ce statul este cel care adoptă normele de drept penal (care includ în mod virtual şi acţiunea penală), tot statul este singurul titular al acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei constă în formularea învinuirii împotriva unei persoane determinate, autorul unei infracţiuni, inculparea acestuia prin actul prevăzut de lege, chemarea sau trimiterea în judecată, susţinerea şi dovedirea săvârşirii infracţiunii în faţă instanţei de judecată, inclusiv exercitarea cailor de atac şi susţinerea acestora în faţă instanţelor competenţe.

În cauza de faţă, acţiunea penală a fost stinsă prin pronunţarea unei soluţii de clasare a cauzei privind infrac?iunea de ?antaj ?i infrac?iunea de complicitate la ?antaj pentru ambii inculpa?i, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) cod proc. penală, deoarece fapta nu există.

Tribunalul Constanţa a arătat că în speţa dedusă judecăţii nu se pot aplica dispoziţiile art. 276 alin. 5 şi 6 cod proc. penală, întrucât reclamanţii nu au putut solicita cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal de la persoana vătămată sau partea civilă, pentru că în speţă nu s-a dispus achitarea. Totuşi, reclamanţii au efectuat o serie de cheltuieli în procesul penal pe care, în cazul de achitare motivat de împrejurarea că fapta nu există, este echitabil şi rezonabil să le poată recupera.

Prin urmare, Statul Român prin M.F.P., în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei şi de titular al acţiunii penale a pierdut procesul penal, astfel încât acesta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de clasare prevăzut de art. 16 lit. a Cod procedură penală (fapta nu există) cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată  în cadrul dosarului de urmărire penală.

La baza stabilirii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil, prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât şi în dreptul procesual penal, prin art. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) şi alin. (3), art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 59/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 463/2016 a Curţii Constituţionale).

Dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 4 şi alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc că, în anumite cazuri, în care nu se poate reţine culpa procesuală a inculpatului, a părţii vătămate sau a părţii civile, cheltuielile judiciare sunt suportate întotdeauna de stat, iar potrivit opiniilor doctrinare conţinutul acestor texte indică tocmai „culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului" (Noul Cod de procedură penală comentat”, Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău ş.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652.; Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, 2013, pag. 37), organ care acţionează în numele statului, acesta din urmă fiind titularul acţiunii penale.

De asemenea, instanţa a avut în vedere Decizia nr. 1.815/1987 a Tribunalului Suprem - Secţia civilă, în care s-a statuat că este temeinică soluţia de obligare la plata cheltuielilor de avocat şi de expertiză, în favoarea persoanei care a fost implicată într-un proces penal, cheltuieli efectuate pentru dovedirea nevinovăţiei, pe baza principiilor fundamentale procesuale, fără însă ca în această decizie să se statueze asupra temeiului juridic concret al acestei răspunderi (publicată în Revista Română de Drept nr. 47/1988, pag. 68).

Mai mult, în cuprinsul Deciziei nr. 20/2018  a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că:

,,Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, fiind îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă, inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat şi reclamant.

Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de „parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanţial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

  Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanşat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credinţă, însă, fără discuţie, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.

În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază şi principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală, având şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul şi care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.’’

Potrivit art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Ori, activitatea de reprezentare şi asistenţă juridică în cadrul dosarului penal atât la urmărirea penală cât şi la judecătorul de cameră preliminară a presupus un volum mare de muncă, cu resursele aferente de timp, astfel încât  nu se impune reducerea sumei totale de 29.494 lei.

Raportat la dispoziţiile art. 482 coroborat cu art. 453 cod proc. civilă, instanţa de apel a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către [...]  a sumei de 1.332,5 lei constând în taxă de timbru fond şi apel (855 + 477,50), precum şi către reclamanta [...] a sumei de 1242 (828 + 414) lei  constând în taxă de timbru  fond şi apel.

Recursul. Criticile şi apărările formulate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, temeiul în drept invocat fiind art. 488 alin. 1 pct. 8 cod proc. civilă (încălcarea şi aplicarea gre?ită a normelor de drept material).

O primă critică a vizat respingerea lipsei calită?ii procesuale pasive a Ministerului Finan?elor Publice, iar o a doua - admiterea acţiunii fondate pe teza răspunderii civile delictuale.

Recurentul pârât a pretins că sumele solicitate rezultă din încheierea a două contracte de asistenţă juridică, astfel încât trebuie avut în vedere că un contract reprezintă actul juridic civil ce constă în acordul de voin?e încheiat între două sau mai multe persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

Potrivit art. 1766 din Legea nr. 287 din 2009 privind Codul civil: „(1) Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantită?i determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.”

Conform art. 1270 si art. 1280 din acelaşi act normativ, „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, acesta producându-şi efecte „numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

În cazul de fa?ă, Ministerul Finan?elor Publice nu are nicio calitate, întrucât nu este parte în contractele încheiate între reclaman?i, în calitate de beneficiari şi furnizorii de servicii Cabinet de avocat … şi Cabinet de Avocat …, neavând nicio obliga?ie contractuală faţă de păr?ile contractante.

Pe de altă parte, potrivit art. 1349 alin. 1 şi 2 Cod civil, „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul focului le impune şi să nu aducă atingere, prin ac?iunile ori inac?iunile sale, drepturilor sau intereselor legitime altor persoane” iar „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Potrivit art. 1357 din acelaşi act normativ „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvâr?ită cu vinovă?ie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai u?oară culpă.”

Statul Român prin Ministerul Finan?elor Publice prin Direc?ia Generală Regională a Finan?elor Publice Gala?i - Administra?ia Jude?eană a Finan?elor Publice Constan?a nu poate fi totodată obligat la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, întrucât pentru aceasta se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condi?ii, anume: fapta ilicită a pârâtului, existen?a unui prejudiciu cauzat reclaman?ilor prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovă?ia pârâtului în săvâr?irea faptei ilicite.

Or, în spe?ă, în mod cert nu este îndeplinită prima condi?ie, aceea a existen?ei unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclaman?ilor, câtă vreme sumele pretinse derivă dintr-un contract de asistenţă juridică încheiat între păr?i şi nu dintr-o eroare săvâr?ită sau o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, care să fi avut ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclaman?ilor, pentru că Statul Român să fie obligat la plata acestora.

Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condi?iile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au invocat nulitatea recursului (art. 489 alin. 2 cod proc. civilă), iar în subsidiar respingerea lui ca nefondat.

Recurentul a indicat aplicabilitatea art. 488 pct. 8 cod proc. civilă, dar fără să arate în concret de ce hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea gre?ită a normelor de drept material.

Trimiterile pe care le face la principul relativită?ii actului juridic - contractul de asistenţă juridică şi nu de furnizare - sau la inexistenţa faptei ilicite a statului sunt străine de spe?ă. Nu s-ar putea afirma nici că sunt incidente dispoziţiile art. 1349 alin. 1 şi 2 din Codul civil, probabil noma de drept material pretins încălcată, de vreme ce s-a re?inut existen?a culpei procesuale şi nu materiale.

Intimaţii reclamanţi au arătat că este promovat un recurs formal, ale cărui motive nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 cod proc. civilă, întrucât instan?a de apel nu a încălcat nicio normă de drept material.

Intimaţii au arătat că în speţă a fost pusă în discuţie culpa procesuală a Statului, titular al ac?iunii penale puse în mi?care de procuror, dar stinsă ulterior printr-o solu?ie de clasare care arată că nu a existat fapta penală - conduită care a generat cheltuieli judiciare şi care firesc trebuie să fie suportate de cel în culpă procesuală.

Considerentele instanţei de recurs.

Potrivit art. 483 alin. 3 cod proc. civilă, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Conform alin. 4, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. 3 se aplică în mod corespunzător.

Recursul este în consecinţă o cale extraordinară de atac dedicată exclusiv controlului în legalitate, fără ca prin aceasta să se poată readuce în dezbatere natura probelor administrate în ciclul devolutiv şi să se ceară reinterpretarea lor.

 Litigiul de faţă pune în discuţie existenţa unui caz de răspundere patrimonială a statului pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor penale iniţiate asupra reclamanţilor şi care nu au fost finalizate cu stabilirea vreunei vinovăţii penale, ci printr-o soluţie de clasare.

Astfel, prin Rechizitoriul nr. …/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constan?a înregistrat pe rolul Judecătoriei Constan?a în dosarul penal nr. …/212/2017, reclaman?ii au fost trimi?i în judecată pentru săvâr?irea infrac?iunilor de ?antaj prevăzute ?i pedepsite de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. 1 ?i 3 Cod penal - inculpat [...] - ?i complicitate la săvâr?irea infrac?iunii de ?antaj prevăzute ?i pedepsite de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 alin. 1 ?i 3 Cod penal - inculpat [...].

Prin Încheierea nr. 1170/11.12.2017 pronun?ată în dosarul nr. …/212/2017/a1 Judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constan?a, solu?ia fiind men?inută de Judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Constan?a, care a respins contesta?ia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constan?a prin Încheierea nr. 109/20.02.2018 pronun?ată în dosarul nr. …/212/2017/a1.

Prin Ordonan?a din data de 16.07.2019 emisă în dosarul nr. 7467/P/2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constan?a a dispus clasarea cauzei privind infrac?iunea de ?antaj ?i infrac?iunea de complicitate la ?antaj pentru ambii inculpa?i, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., deoarece fapta nu există.

Reclaman?ii au arătat că au efectuat în cursul urmăririi penale ?i al fazei de cameră preliminară - fond ?i contesta?ie - cheltuieli judiciare constând în onorarii de avocat în cuantum de 15.000 lei - reclamantul [...] - ?i 14.494 lei - reclamanta [...], cheltuieli ce sunt atestate prin contractele de asisten?ă juridică, facturile ?i ordinele de plată depuse la dosarul cauzei.

Aceasta fiind premisa speţei, Curtea constată că intimaţii reclamanţi au invocat, sub un prim aspect, nulitatea recursului formulat de către pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât argumentele prezentate de recurent nu s-ar încadra în temeiurile de casare prevăzute de art. 488 cod proc. civilă.

Instanţa de recurs nu subscrie acestei apărări. Prevederile art. 489 alin. 2 cod proc. civilă nu sunt menite pentru a se stabili valabilitatea căii de atac pornind de la concreteţea şi fluenţa raţionamentului juridic prezentat de recurent; nulitatea operează doar în situaţia imposibilităţii transpunerii criticilor formulate în oricare din dispoziţiile art. 488 cod proc. civilă. Verificarea compatibilităţii criticilor aduse de recurent cu temeiurile de casare se dovedeşte uneori a fi un proces anevoios şi migălos, dar judecătorii sunt datori să deceleze între adevăratele critici de nelegalitate şi cele vizând netemeinicia evaluării situaţiei de fapt, separând acele motivaţii care constituie simple nemulţumiri ale părţii asupra interpretării date probelor de cele care permit un veritabil control judiciar.

Aceste considerente sunt deopotrivă aplicabile în cazul persoanei fizice, cât şi atunci când statul are calitate de parte recurentă, iar egalitatea părţilor în procesul civil exclude abordarea considerentelor irelevante ale recurentului din prezenta cauză  - cum sunt cele transpuse în teza formării contractului – ca fiind unele care atrag de plano nulitatea căii de atac.

Un ultim argument în această chestiune este acela că recursul nu poate fi calificat ca fiind inform în prezenţa unui sumar al expunerii recurentului pe prevederi avute în vedere de instanţa devolutivă (cum este în speţă cazul art. 1349 şi art. 1357 cod civil). Din moment de recurentul a supus controlului în legalitate premisa inexistenţei  - în raport de dispoziţiile menţionate - a unei fapte ilicite proprii în exerciţiul atribuţiilor autorităţilor judiciare, cerinţa motivării recursului este îndeplinită, iar activarea evaluării soluţiei dispuse în apel prin raportare la art. 488 alin. 1 pct. 8 cod proc. civilă este justificată.

Recursul nu este, în acest caz, nul prin raportare la art. 489 alin. 2 cod proc. civilă.

Instanţa de recurs constată în continuare că recurentul Statul Român a pretins că în mod greşit instanţele devolutive au înlăturat excepţia lipsei calită?ii procesuale pasive a Ministerului Finan?elor Publice, acesta nefiind de altfel parte în raportul juridic de tip contractual încheiat în legătură cu asistenţa juridică (cu trimitere la dispoziţiile art. 1270 şi art. 1280 cod civil).

Curtea de Apel constată că prin încheierea din 16.01.2020, Judecătoria Constanţa a respins această apărare preliminară, întrucât calitatea procesuală pasivă aparţine Statului Român, iar nu organismului central cu competenţa reprezentării sale procesuale în faţa autorităţilor judiciare (Ministerul Finanţelor Publice, art. 2 alin. 2 lit. c din H.G. nr. 34/2009) – disocierea dintre atributele care configurează calitatea de parte în proces şi cele care induc ipoteza reprezentării procesuale fiind una evidentă.

Reprezentantul legal (care invocă în recurs lipsa calităţii procesuale sale pasive) reiterează această apărare în absenţa unui apel formulat împotriva soluţiei primei instanţe, care a respins – motivat, prin încheierea indicată – această excepţie.

Critica astfel formulată este prin urmare neavenită şi invocată omisso medio.

Chestiunile relevate în legătură cu inopozabilitatea clauzelor contractelor de asistenţă juridică în raport cu Statul sunt în egală măsură în afara contextului, în condiţiile în care niciuna dintre instanţele de fond nu a aplicat în speţă dispoziţii ce dau eficienţă excepţiilor de la conţinutul art. 1270 şi art. 1280 cod civil. Fundamentul răspunderii civile indicate de către reclamanţi l-a constituit delictul – iar nu ipotezele la care trimit prevederile art. 1281 şi urm. cod civil.

Recurentul pârât a arătat în continuare că soluţia tribunalului este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material,  întrucât nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei fapte ilicite, ca primă condiţie în aplicarea dispoziţiilor art. 1357 cod civil; nu poate fi calificată ca faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea adusă drepturilor subiective ale terţilor, o procedură judiciară finalizată prin clasare şi care nu intră în definiţia erorii judiciare. Prin urmare, orice solicitare de despăgubire a celui supus acestei proceduri astfel finalizate (inclusiv sub aspectul cheltuielilor suportate în cursul procedurii) nu va putea fi primită, în raport de neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Acestea fiind elementele care converg spre valorificarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 cod proc. civilă, instanţa de recurs constată în prealabil că se impune precizarea că orice manifestare a autorităţilor statului care se încadrează în sfera atribuţiilor, competenţelor şi procedurilor de lucru reglementate va fi una legală, indiferent dacă la finalul ei se stabileşte sau nu o răspundere a celui supus respectivei proceduri (contravenţionale, administrative, penale); depăşirea limitelor prevăzute de lege – impuse sub aspectul atribuţiilor, competenţelor, a timpului de acţionare, a metodelor specifice de abordare etc. – poate extrage însă respectiva manifestare din sfera actelor legale, impunând reglarea disfuncţionalităţii prin alte mecanisme, deopotrivă prevăzute de legiuitor.

Acesta este motivul pentru care în art. 1 alin. 3 din Constituţie se arată că ,,România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme’’, iar în alin. 5 se prevede că ,,respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie’’.

Legalitatea este unul din principiile care guvernează atât procedurile iniţiate de stat în raport cu cetăţenii săi sau cu persoanele juridice, cât şi mecanismele puse la dispoziţia celor din urmă în apărarea drepturilor pretins vătămate în aceste proceduri; în acest mod se asigură echilibrul de forţe între stat şi beneficiarii cadrului normativ instituit, fiind cu neputinţă a se accepta exercitarea abuzivă, în afara legii, a unor drepturi ale statului (prin instituţiile sale), ori ale persoanelor fizice sau juridice în relaţia cu entităţile statale.

Modalităţile concrete prin care statul răspunde pentru viciile procedurilor iniţiate prin organismele sale instituţionale rămân la latitudinea fiecărui stat membru semnatar al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Dispoziţiile art. 52 din Constituţia României arată că ,,(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă’’.

Statul are deci reglementări cu caracter general, cât şi norme cu caracter special care contribuie la protejarea drepturilor individuale, dar şi la acoperirea eventualelor prejudicii evocate în relaţia cu autorităţile publice. În privinţa activităţii organelor judiciare, răspunderea patrimonială a statului se rezumă, prin voinţa legiuitorului, la ipotezele erorii judiciare, răspunderea satului fiind stabilită ,,în condiţiile legii’’, ,,… pentru prejudiciile cazate prin erori judiciare’’.

Această opţiune a legii este adecvată rolului funcţiei publice a serviciului judiciar în ansamblu, care permite celui ce se pretinde vătămat într-un drept al său să solicite autorităţilor iniţierea procedurilor specifice de evaluare a legitimităţii dreptului afirmat şi să impună celorlalţi o conduită conformă.

Acţiunea penală este mijlocul procesual exercitat de Ministerul Public, în numele societăţii, prin care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit ori care au participat la săvârşirea unei infracţiuni. Conform doctrinei, trăsăturile acţiunii penale reflectă caracterul ei public (fiind exercitată de stat, în principiu prin intermediul Ministerului Public), obligatoriu (statul trebuind să o exercite ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile legale), irevocabilă şi indisponibilă (statul, prin intermediul Ministerului Public, neputând să o retragă, rămânând în atributul procurorului de caz să decidă dacă renunţă la urmărirea penală).

Scopul procesului penal îl reprezintă constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Din corelarea trăsăturilor acţiunii penale şi a finalităţii procesului penal în ansamblu rezultă că soluţia de clasare dispusă în considerarea disp. art. 16 alin. 1 lit. a cod proc. penală nu poate fi privită ca un eşec al autorităţilor judiciare în derularea procesului penal ori ca rezultat necontestat al unor proceduri informe /nelegale. O asemenea viziune ignoră faptul că principiul prezumţiei de nevinovăţie şi cel al separării funcţiilor judiciare (specifice procesului penal) operează alături de cel al legalităţii atât în faza de investigare a faptei şi de strângere a probelor, cât şi în etapa de cameră preliminară şi  ulterior de judecată.

Din această perspectivă, instanţa de apel a grefat într-o modalitate neavenită situaţia culpei procesuale a părţii perdante în conflictul judiciar civil pe ipoteza procesului penal finalizat prin clasare, afirmând că ,,Statul român, prin MFP, este titularul acţiunii penale’’ şi că o asemenea statuare reflectă ,,pierderea procesului penal’’.

Acest raţionament omite faptul că în cadrul acţiunii civile, demersul procesual este unul eminamente personal (inclusiv în ipoteza acţiunii statului, prin reprezentanţii legali, atunci când se urmăreşte apărarea dreptului asupra bunurilor din domeniul public) şi fondat pe principiul disponibilităţii, în timp ce procesul penal are caracter public (statul, prin organele judiciare penale - iar nu prin ministerul finanţelor publice, cum a menţionat tribunalul - urmărind un obiectiv de interes public, anume respectarea legii penale şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea ei).

Dacă în procesul civil specificitatea principiului disponibilităţii obligă judecătorul să evalueze care dintre părţile implicate relevă un drept subiectiv precumpănitor, în procesul penal configurarea vinovăţiei ori a nevinovăţiei celui inculpat porneşte de la un demers obligatoriu, iniţiat din oficiu sau la plângere prealabilă, fondat pe un interes public şi care intră în atributul organelor judiciare ale statului.

În consecinţă, dacă în urma administrării probelor şi a verificării legalităţii lor, cel supus procesului penal obţine o soluţie de clasare pe teza inexistenţei faptei penale, ,,triumful’’ aparţine prezumţiei de nevinovăţiei şi principiului legalităţii. Eşecul statului, prin autorităţile sale judiciare, intervine doar atunci când în desfăşurarea procesului (civil sau penal) au fost încălcate procedurile legale şi principiile fundamentale, iar acest fapt a fost constatat explicit, în condiţiile legii.

Soluţia instanţei de apel nu se întemeiază aşadar doar pe inexactităţi de ordin conceptual (statul nefiind titularul acţiunii penale prin MFP şi în nici un caz neputând să i se recunoască dreptul, obligaţia şi puterea de a pretinde instanţelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni), ci şi pe viziunea eronată potrivit căreia scopul procesului penal este condamnarea celui asupra căruia se iniţiază procedura.

Prin trimiterea explicită la dispoziţiile art. 14 alin. 1 cod proc. penală s-a pus în apel semn de egalitate între obiectul acţiunii penale, pe de o parte, şi scopul şi principiile procesului penal, pe de altă parte – fără nici o raportare corelativă spre ex. la conţinutul art. 17 cod proc penală, care reglementează posibilitatea stingerii acţiunii penale.

Rezultă astfel că nu poate fi considerată ca fiind faptă ilicită per se iniţierea procesului penal şi derularea acţiunii penale, indiferent dacă într-o anumită etapă procesuală se dispune stingerea acţiunii penale ori procesul se finalizează cu condamnarea inculpatului.

Fără îndoială că de la regula prezentată, excepţiile pot intra în teza relei-credinţe a agentului instrumentator ori a vătămării grave a drepturilor părţilor prin încălcarea principiilor care guvernează procesul penal – ceea ce conturează însă noţiunea de ,,eroare judiciară’’ şi care după cum s-a arătat în precedent, are o reglementare aparte în legislaţie.

Administrarea unor probe noi, puse în discuţia părţilor şi valorificarea lor în contextul situaţiei de fapt ori, dimpotrivă, înlăturarea probelor obţinute prin nesocotirea dispoziţiilor privitoare la competenţa autorităţilor judiciare, cu conturarea adevărului juridic în afara dovezilor excluse pe temeiul principiului legalităţii, sunt două faţete ale aceluiaşi atribut dat autorităţii judiciare lato sensu şi care nu pot fi încadrate în sfera ilicitului prin prisma soluţiei abordate.

Clasarea unei proceduri penale la finalul căreia se constată că ,,fapta nu există’’ nu schimbă aşadar raportul de forţe în conflictul judiciar şi nu reflectă – cum eronat a apreciat tribunalul – ,,căderea în pretenţii’’ a statului, prin participanţii legali, în cadrul acţiunii penale.

Acesta este motivul pentru care în dispoziţiile art. 272  - 276 ale Codului de procedură penală se reglementează în detaliu modalitatea în care sunt afectate cheltuielile judiciare generate de proces. Chiar dacă textul art. 276 alin. 6 cod proc. penală, sub denumirea marginală ,,Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi’’, arată că ,,în celelalte cazuri – n.b., nereglementate prin alin. 1-5 – instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile’’, norma nu implică, astfel cum au arătat intimaţii reclamanţi, desocotirea inculpatului cu Ministerul Public, ca participant în procesul penal ori cu subiectul activ al acţiunii penale, care este Statul român.

Este fără îndoială faptul că implicarea dreptului la un proces echitabil presupune şi componenta asigurării apărării celui supus procedurilor penale, fie prin serviciile unui avocat din oficiu (atunci când organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu îşi poate face singur apărarea), fie prin încheierea unui contract de asistenţă juridică. Recuperarea cheltuielilor efectuate în temeiul raportului convenţional nu se realizează însă în toate cazurile, la cerere, pe seama statului român sau a Ministerului Public, în caz de clasare, pentru infracţiunile pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 295 şi urm. cod poc. penală.

Legiuitorul a stabilit prin prevederile explicite ale art. 272 şi urm. cod proc. penală cum se partajează cheltuielile judiciare în raport de modalitatea de soluţionare a procesului penal, dar în acelaşi timp şi sumele care rămân în sarcina statului pentru asigurarea apărării din oficiu atât pentru cel inculpat, cât şi pentru persoanele vătămate, civile ori responsabile civilmente care nu pot să îşi asigure singure apărarea. În mod corelativ, obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de către cel asupra căreia se dispune clasarea se realizează în condiţiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluţia de clasare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităţilor judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită. Altminteri, după cum s-a arătat în precedent, aceste cheltuieli legate de asigurarea apărării în proces nu pot fi transpuse asupra statului în măsura în care pentru a se ajunge la soluţia de clasare pentru existenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 cod proc. penală, organul judiciar parcurge în mod legal etapele de examinare a dosarului constituit, a legalităţii actelor întocmite în cursul urmăririi penale, precum şi a aptitudinii probelor de a contura vinovăţia penală.

Se cuvine a menţiona în acest context şi faptul că dispoziţiile art. 276 alin. 6 cod proc. penală trimit, în privinţa obligaţiei de restituire, la dispoziţiile legii civile, iar nu la cele ale legii procesual civile - ceea ce exprimă voinţa legiuitorului de a se aplica normele de drept material incidente sferei răspunderii civile delictuale.

Instanţa de recurs constată în egală măsură că între argumentele dezvoltate, tribunalul nu a operat şi cu ipoteza răspunderii obiective a statului la care au trimis apelanţii reclamanţi prin raportare la prevederile art. 52 alin. 3 din Constituţie şi respectiv, la cele ale art. 538 cod proc. penală (şi care constituie o varietate aparte a răspunderii pentru fapta altuia) – cu toate că instanţa de fond a analizat şi inexistenţa cazului încadrat prin lege în categoria erorilor judiciare, stabilind în acelaşi timp că este imposibilă calificarea statului ca fiind comitentul prepuşilor procurori.

Motivarea instanţei de apel a fost făcută aşadar exclusiv pe tema răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Reclamanţii nu au optat pentru promovarea recursului incident, astfel încât lipsa argumentelor instanţei de apel pe situaţia dedusă din raportarea la prevederile referitoare la ,,eroarea judiciară’’ nu va putea fi complinită în recursul părţii pârâte. În aceeaşi conjunctură se regăsesc şi motivaţiile legate de raportul de prepuşenie care ar exista între autorităţile judiciare şi stat. În consecinţă, aceste elemente nu pot face obiect al controlului de legalitate, care este raportat strict – prin trimiterea la art. 479 alin. 1 făcută de art. 494 cod proc. civilă – la limitele stabilite prin singura cerere de recurs declarată în cauză.

În fine, întrucât instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe o serie de trimiteri făcute la jurisprudenţa naţională, este necesar ca instanţa de recurs să le analizeze legitimitatea.

Astfel, sub un prim aspect se va reţine că paragrafele redate din conţinutul deciziei nr. 20/19.03.2018 a I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu aparţin considerentelor instanţei supreme, ci opiniei exprimate de către specialiştii în domeniul dreptului, din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Drept din Timişoara, iar chestiunea supusă judecăţii era aplicarea dispoziţiilor art. 276 alin. 6 cod proc. penală în cazul achitării inculpatului, prin hotărâre definitivă, pentru incidenţa art. 16 alin. 1 lit. a cod proc. penală (fapta nu există).

Decizia menţionată a respins ca inadmisibilă sesizarea în această chestiune, fiind făcută trimitere la diversitatea opiniilor doctrinare exprimate în legătură cu posibilitatea restituirii cheltuielilor avansate de inculpat în situaţia achitării sale definitive (par. 77 – 79).

Speţa de faţă vizează însă clasarea acţiunii penale, controlul de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară excluzând anumite probe din ansamblul materialului probator şi asigurând, în acest mod, supremaţia principiilor specifice procedurii penale - fără constatarea, în condiţiile legii, a culpei autorităţilor judiciare în ansamblu în iniţierea ori derularea activităţilor specifice urmăririi penale.

Rezumând, instanţa de recurs apreciază că legea procesual penală nu dispune ca părţile să îşi recupereze integral şi în toate cazurile cheltuielile judiciare în procedurile penale, această abordare fiind în concordanţă cu viziunea dată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul unei persoane la o instanţă poate face obiectul unor limitări, inclusiv de natură financiară, fără ca acest aspect – consacrat în legislaţia naţională – să reprezinte un obstacol în sine în calea accesului la justiţie.

Restricţiile financiare impuse celui asupra căruia este iniţiat procesul penal pot fi de natura suportării - în unele cazuri - a cheltuielilor pe care acesta le găseşte a fi necesare în vederea apărării, pe temeiul unui/unor contracte de asistenţă juridică încheiate în considerarea specializării, experienţei ori competenţei avocatului în domeniul penal, a dificultăţii speţei etc.

 Restricţiile de acest tip nu sunt prin ele însele incompatibile cu raţiunea art. 6 par. 1 din Convenţie, dar încetează să îşi mai găsească finalitatea atunci când actele organelor judiciare ale statului sunt vădit nelegale, abuzive ori când sunt exercitate din eroare asupra altor persoane decât cele vizate. Aceste aspecte trebuie însă constatate explicit şi confirmate sub aspectul existenţei culpei, care poate îmbrăca inclusiv pe cea a culpei procesuale, astfel că cel vătămat să poată cere recuperarea lor.

Teza culpei ab initio procesuale a autorităţii judiciare de a fi pornit procesul penal, din oficiu şi mai înainte de a fi avut conturată cu claritate sfera probelor, pe baza simplelor indicii de săvârşire a unei fapte penale, viciază însăşi garanţia de înfăptuire a justiţiei şi aduce atingere independenţei autorităţii judecătoreşti - care nu poate acţiona decât în virtutea supremaţiei legii, iar nu sub temerea acţiunii în regres a celui care se pretinde vătămat prin procedurile iniţiate.

În raport de toate aceste considerente, constatând că Tribunalul Constanţa a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. cod civil privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, faţă de prevederile art. 496 alin. 1 cod proc. civilă rap. la art. 488 alin. 1 pct. 8 cod proc. civilă, se va admite recursul şi se va casa în parte decizia recurată, în sensul că va fi respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Se vor menţine – întrucât nu au făcut obiect al controlului judiciar în recurs –  celelalte dispoziţii ale deciziei recurate (respectiv, cele legate de lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa).

Domenii speta

Spete similare