Funcție publică. Spor de risc și suprasolicitare neuropsihică. Efectele anulării ordinelor președintelui anaf prin care a fost diminuat cuantumul sporului.

Chiar dacă, actele administrative anulate nu au caracter normativ, în mod simetric efectelor produse cu ocazia emiterii, anularea ordinelor adoptate de Președintele ANAF, în aplicarea dispozițiilor legale și pentru o categorie profesională, produce efecte în ceea ce-i privește pe toți destinatarii actelor administrative în discuție, iar această concluzie nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 23 din Legea 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1802 pronunțată la data de 12.12.2019 de către TRIBUNALUL DOLJ - SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL în Dosar nr. 3799/63/2019,  s-a respins excepția inadmisibilității și a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL X ÎN NUMELE MEMBRILOR DE SINDICAT CC, GA, GC, DR, IA, BV în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA X, cu sediul în municipiul București. A fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant, începând cu data de 01.03.2017 diferența de 20% lunar, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, sume actualizate şi cu dobânda legală.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta AGENȚIA X în temeiul art. 488 alin. (l) pct. 8 C.proc.civ, arătând că hotărârea instanței de fond este rezultatul analizei eronate a probatoriului administrat in cauza si a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept.

A menționat că în ceea ce privește cele reținute în considerentele sentinței recurate referitor la comunicarea drepturilor salariale calculate în conformitate cu OPANAF nr. 835/1.03.2017, OPANAF nr. 836/1.03.2017 și OPANAF nr. 1021/27.03.2017, au fost emise adrese în acest sens, ”înregistrate sub nr. A_RUM 1021/2017, fără indicarea datei emiterii ori a dovezii comunicării”, iar susținerile acesteia au fost probate în integralitate cu înscrisuri comunicate la dosarul cauzei iar reclamanții nu au negat comunicarea individuală a drepturilor salariale de care beneficiază ca urmare a stabilirii sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 5%, motiv pentru care constatarea instanței de fond este rezultatul greșitei aprecieri a probatoriului administrat în cauza.

Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, motivând ca instituția pârâtă nu a emis acte administrative cu caracter individual de reîncadrare în funcție și stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților, pentru a fi aplicabilă procedura prevăzută de art. 11 din OUG nr. 83/2014.

Soluția instanței este rezultatul aplicării eronate a normelor de drept în materia salarizării funcționarilor publici. Astfel, citând dispozițiile art. 12 alin. 8, 9 și 10 din O.U.G. nr. 83/2014, recurenta a arătat că, indemnizațiile, compensațiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase de salarizare suplimentare și altor drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare pentru personalul din cadrul Direcției generate antifraudă fiscală se stabilesc cu luarea în calcul a drepturilor incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010.

Având în vedere că Legea nr. 71/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 233/2015 din 06 aprilie 2015, drepturile prevăzute la art. 12 alin. (9) - (11) din O.U.G. nr. 83/2014 au fost acordate începând cu 0l mai 2015, în cuantum de 25% pentru tot personalul încadrat sau detașat pe funcțiile specifice de inspector antifraudă, inspector șef antifraudă, inspector general adjunct antifraudă și inspector - general antifraudă prin Ordinul nr. 964/2015 al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ținând cont de încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul agenției. Actul administrativ de stabilire a condițiilor de acordare a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este Ordinul nr. 964/2015 al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prin actele normative succesive de salarizare a funcționarilor publici s-a stabilit (menținut) sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, având în vedere că instituția se încadra în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

În construcția bugetară pentru anul 2017 nu s-au alocat fonduri care să susțină acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică până la nivelul maxim prevăzut de lege (25% din salariul de bază), de care au beneficiat inspectorii antifraudă din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală în anii precedenți.

Având în vedere că fondul de salarii alocat aparatului propriu al Agenție Naționale de Administrare Fiscală a fost insuficient pentru plata salariilor personalului angajat, acest fapt a implicat analizarea, identificarea și luarea de măsuri corespunzătoare pentru aplicarea prevederilor legale privind încadrarea în cheltuielile cu salariile aprobate pentru bugetul agenției.

Dispozițiile legale nu impun acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică într-un procent fix de 25%, prin sintagma folosită de legiuitor, acordat în condițiile stabilite prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală”, înțelegându-se faptul că se lasă la latitudinea instituției stabilirea efectivă a cuantumului, cu respectarea limitei maxime de 25% în funcție de fondurile bugetare alocate.

Prin Decizia nr. 289 din 07 iunie 2005, Curtea Constituțională a statuat că „atât încadrarea prin lege a diferiților funcționari publici în anumite categorii, clase și grade profesionale, cât și salarizarea conform acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale, care nu s-ar putea modifica pentru viitor, tot prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou.”

De asemenea, prin Decizia nr. 1250 din 7 octombrie 2010, Curtea Constituțională a arătat că „statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariate suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006)”.

Personalul din cadrul Direcției care ocupă funcții specifice de inspector antifraudă, inspector-șef antifraudă, inspector general adjunct antifraudă și inspector-general antifraudă, beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, fără ca legiuitorul să stipuleze o diferență în privința cuantumului sporului în funcție de locul de desfășurare a activității într-o anumită structură din cadrul direcției generale, astfel că s-a stabilit modalitatea de acordare a sporului, începând cu data de 0l martie 2017 prin emiterea Ordinului nr. 1021/2017 al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

În raport de textele menționate din Legea 153/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice a fost majorat cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, in cazul personalului care își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile începând cu data de 01.07.2017, respectiv cu prevederile Legii nr. 153/2017, având în vedere ca prin aceasta lege se stabilește salarizarea funcționarilor publici, lege care nu prevede aplicarea unui astfel de spor, iar menținerea în plată a sporului în cuantum de 25% ar conduce la depășirea sporurilor ce pot fi acordate funcționarilor publici în raport de prevederile legale aplicabile după data de 01.07.2017.

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat contestație în conformitate cu dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 împotriva actelor administrative emise, respectiv împotriva Ordinelor nr. 835/01.03.2017, nr. 836/01.03.2017 și nr. 1021/27.03.2017, emise de către Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, astfel încât cererea de chemare în judecată introdusă la instanța de contencios administrativ este inadmisibilă.

Un alt motiv avut în vedere de către instanța de fond la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii l-a constituit relativitatea efectelor sentinței civile nr. 429/29.03.2018 pronunțată de Tribunalul Suceava, definitivă prin Decizia civilă nr. 3085/20.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în prezenta cauză.

A apreciat că soluția instanței de fond este contrară dispozițiilor art. 435 alin. (l) C.proc.civ., potrivit cărora ”hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora”.

Prin Decizia nr. 2/2015 Înalta Curte de Casație si Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis în parte sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 raportat la art. l alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) și ale art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și, în consecință, a stabilit că: „În aplicarea art. 2 raportat la art. l alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) și ale art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.

Pe de altă parte, a arătat că, referitor la abilitarea președintelui ANAF de a emite ordine cu caracter normativ învederează dispozițiile art. 11 alin. 3 din HG nr. 520/2013 din 24 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, potrivit căruia, în exercitarea atribuțiilor sale, președintele Agenției emite ordine, în condițiile legii.

Aceasta abilitare, de a emite ordine cu caracter normativ, este expres reglementată de lege și vizează exclusiv atribuțiile ANAF, astfel că, în materia salarizării, președintele ANAF nu este abilitat să emită ordine cu caracter normativ.

A menționat că O.P.A.N.A.F. nr. 83512017, O.P.A.N.A.F. nr. 836/2017 și O.P.A.N.AF. nr. 1021/2017  reprezintă acte administrative cu caracter individual prin care s-au dispus măsuri cu caracter administrativ, în temeiul dispozițiilor legale în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, în vigoare, indicate în preambulul acestora. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare: „Hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare. ”.

În subsidiar, în situația în care se va aprecia că recursul nu este fondat, recurenta a învederat ca hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere faptul că intimatul-reclamant I.C.A. a fost angajatul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generala Antifraudă Fiscală - Direcția Regionala Antifraudă Fiscală 4 T. - Serviciul de Control antifraudă, în perioada 11.11.2013-30.06.2018, în funcția publică specifică de execuție de inspector antifraudă.

Începând cu data de 01.07.2018 I.C.A. a fost transferat în interesul serviciului la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova astfel că, de la această dată nu mai îndeplinește funcția specifică de inspector antifraudă și, implicit, nu mai beneficiază de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.

În consecință a solicitat instanței de control să admită recursul formulat, să modifice hotărârea atacată în sensul de a se preciza perioada pentru care instituția este obligată la plata acestor diferențe de 20% având în vedere că acesta nu a mai fost funcționar public în cadrul ANAF la Direcția Generala Antifraudă Fiscala începând cu data de 01.07.2018.

În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei la actualizarea și acordarea dobânzii legale pentru diferența de 20% lunar, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a învederat instanței de control că instituția nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Agenția Națională de Administrare Fiscală este o instituție bugetară, iar fondurile sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, astfel cum prevede art. 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea ANAF şi nu dispune de alte surse de finanțare în afară de cele alocate prin lege.

Citând dispozițiile art. 14 alin. 2 și art. 29 alin. 3 din Legea 500/2002, recurenta a aratat că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflație s-ar putea realiza numai prin intervenția legiuitorului.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1802/2019, pronunțată de Tribunalul D., și respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În drept a invocat dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 8 C.proc.civ.

În temeiul art. 223 alin. (3) Cod proc.civ. a solicitat judecarea cauzei și în lipsă pe baza actelor existente la dosar.

Intimatul reclamant SINDICATUL X ÎN NUMELE MEMBRILOR DE SINDICAT, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de recurs formulată de Agenția X și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile atacate.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea a constat că recursul nu este fondat.

Astfel, indicând motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a invocat, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 din OUG 83/2014, cu ocazia soluționării excepției inadmisibilității, respectiv a normelor de drept material aplicabile în materia salarizării funcționarilor publici, a dispozițiilor art. 23 din Legea 554/2004 în ce privește efectul hotărârilor judecătorești de anulare a O.P.A.N.A.F. nr. 83512017 O.P.A.N.A.F. nr. 836/2017 și O.P.A.N.AF. nr. 1021/2017 și dispozițiilor Legii 500/2002, legat de capătul de cerere privind actualizarea sumelor solicitate și acordarea dobânzii legale.

Contrar acestor susțineri, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la o stare de fapt judicios stabilită pe baza probelor administrate în cauză.

Astfel, în ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a reţinut că, dispunând respingerea acesteia, instanța de fond a constatat că în cauză reclamanții nu aveau obligația de a urma procedura prealabilă reglementată de normele aplicabile în materia salarizării personalului bugetar, având în vedere că aceștia nu au înțeles să conteste dispoziții de încadrare/reîncadrare pretins nelegale, pretențiile acestora vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate.

Or, un astfel de raționament este în perfectă concordanță cu dispozițiile art.  11 din OUG 83/2014 care stabilesc obligativitatea procedurii prealabile numai legat de dispozițiile de stabilire a salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază, dar și cu considerentele Deciziei nr. 9/2017, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie în cuprinsul căreia instanța supremă a statuat că „în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, in temeiul legii, a unar drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă”.

În cuprinsul acestei Decizii, ICCJ a reținut faptul că „angajații trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din OUG nr. 83/2014 au făcut încadrarea personalului plătit din fonduri publice și au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrării, respectiv au stabilit salariile de bază.

Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilității ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariului, nerecunoscute de angajator și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariate, pentru aceste situații, fiind aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaților, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile”.

În raport de aceste considerente, concluzia instanței de fond este deci întemeiată, parcurgerea procedurii prealabile de către reclamanți, care nu contestă o dispoziție de salarizare, nefiind necesară.

Cât privește aplicarea normelor de drept material în materia salarizării personalului bugetar la care recurenta face referire, Curtea a constatat că instanța de fond nu a procedat la analiza dispozițiilor OUG 83/2014, Legii 71/2015, OUG 99/2016 ori ale Legii 153/2017 în legătură cu acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică 25%, pentru a vorbi de o interpretare sau aplicare eronată a acestor dispoziții.

În acest sens, Curtea a avut în vedere că întregul raționament al primei instanțe este fondat pe împrejurarea că O.P.A.N.A.F. nr. 83512017, O.P.A.N.A.F. nr. 836/2017 și O.P.A.N.AF. nr. 1021/2017, prin care a fost diminuat de la 25% la 5% sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru personalul din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală care ocupă funcții publice specifice de inspector antifraudă inspector șef antifraudă, inspector general adjunct antifraudă și inspector general antifraudă, acordat prin O.P.A.N.A.F. nr. 964/2015, au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Așadar, fără a pune în discuție îndrituirea reclamanților la încasarea sporului în discuție,  dreptul recurentei de a acorda acest spor într-un procent mai mic de 25%, ori alocarea în construcția bugetară a fondurilor necesare plății acestuia, instanța de fond a reținut că prin O.P.A.N.A.F. nr. 964/2015, în conformitate cu dispozițiile legale și în limita marjei de apreciere cu privire la procentul maxim și încadrarea în cheltuielile bugetare, pârâta a înțeles să acorde categoriei de personal din care fac parte reclamanții un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%.

Ca atare, atât timp cât cele trei ordine ulterioare prin care a fost diminuat sporul în discuție începând cu data de 01.03.2017 au fost anulate prin hotărâre judecătorească, tocmai pentru neconformitatea acestora cu dispozițiile legale invocate de recurentă în cererea de recurs, este firesc ca reclamanții să beneficieze de spor în procentul prevăzut de ordinul inițial.

Cât privește critica vizând relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești, Curtea a apreciat că, deși reclamanții nu au fost parte în cauza în care a fost pronunțată sentința Tribunalului Suceava nr. 429/29.03.2018, efectele produse în ordinea juridică de anularea unor ordine emise de Președintele ANAF pentru o întreagă categorie profesională nu pot fi ignorate, tocmai în legătură cu acea categorie profesională. Altfel spus, chiar dacă nu au fost parte în cauza în care s-a dispus anularea O.P.A.N.A.F. nr. 83512017, O.P.A.N.A.F. nr. 836/2017 și O.P.A.N.AF. nr.1021/2017, nu se poate pretinde ca acestora să li se aplice cele trei ordine deja anulate de o instanță de judecată, după cum nu li se poate pretinde acestora a urma din nou o procedură de anulare judiciară a ordinelor.

Chiar dacă, așa cum a arătat recurenta, Președintele ANAF nu ar avea competențe de a emite acte cu caracter normativ, în mod simetric efectelor produse cu ocazia emiterii, anularea ordinelor adoptate de acesta, în aplicarea dispozițiilor legale și pentru o categorie profesională, produce efecte în ceea ce-i privește pe toți destinatarii actelor administrative în discuție, iar această concluzie nu poate fi calificată ca o încălcare sau interpretare eronată a dispozițiilor art. 23 din Legea 554/2004.

În context, în condițiile în care silogismul instanței de fond urmărește raționamentul astfel cum a fost expus mai sus, rămân lipsite de fundament criticile recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor OUG 83/2014, Legii 71/2015, OUG 99/2016 ori Legii 153/2017, după cum lipsite de fundament rămân și susținerile acesteia referitoare la aplicarea OUG 137/2000 și a Deciziei nr. 2/2015 a ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de fond nepronunțând soluția criticată în considerarea constatării unei stări de discriminare.

De asemenea, Curtea a constatat că nu pot fi reținute criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. 2, art. 29 alin. 3 sau art. 47 din Legea 500/2002, soluția instanței de fond privind obligarea pârâtei la actualizarea sumelor și plata dobânzii legale, dată în aplicarea art. 1531 alin. 1 și 2 și art. 1535 alin. 1 Cod civil, pentru repararea integrală a prejudiciului, nefiind de natură a împieta asupra conformării recurentei la dispozițiile legale și constrângerilor bugetare invocate în aplicarea acestor norme.

Nefondată a fost găsită și critica subsidiară a recurentei, referitoare la faptul că, începând cu 01.07.2018, intimatul reclamant IAC a fost transferat în interesul serviciului la DGRFP C, astfel că, după această dată, nu mai îndeplinește funcția de inspector antifraudă și, implicit, nu mai beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Așa cum rezultă din dispozitivul sentinței criticate, instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la achitarea către reclamanți a diferenței de 20% lunar, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu data de 01.03.2017, fără a stabili o data până la care această obligație urmează a fi executată, împrejurare ce permite achitarea diferențelor salariale în discuție în raport de situația concretă a fiecăruia dintre reclamanți și, evident, numai pentru intervalul ulterior date de 01.03.2017 pentru care aceștia au îndeplinit funcția pentru care se acordă sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

De altfel, Curtea a constatat că aceste critici, ca și cele privind greșita apreciere a probatorului administrat în cauză, vizând în mod evident temeinicia hotărârii, stabilirea situației de fapt și maniera de interpretare a materialului probator de către instanța de fond, iar nu legalitatea sentinței recurate,  nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

În acest sens, Curtea a avut în vedere că în sistemul actualului Cod de procedură civilă, ce reglementează recursul ca și cale de atac extraordinară cu caracter nedevolutiv, hotărârile instanței de fond nu pot fi supuse cenzurii instanței de control pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin.1 Cod procedură civilă, motive ce vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate și prin intermediul cărora nu pot fi valorificate critici referitoare la temeinicia hotărârii, la argumentele instanței de fond privind starea de fapt și examinarea materialului probator. Fără a fi un al treilea grad de jurisdicție, recursul urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) NCPC, să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, numai a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În raport de cele anterior reținute, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare