Restituirea taxelor de poluare plătite conform dreptului intern, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii. Aplicarea oug nr.52/2017 în lumina Cauzei c – 677/2019 Valoris.

Restituirea taxelor de  poluare plătite conform dreptului intern, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii. Aplicarea OUG nr.52/2017  în lumina Cauzei C – 677/2019 Valoris.

Prin raportare la dezlegările date de CJUE în cauza C–677/2019 Valoris,  adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil, art. 1 alin. 2 din acest act normativ instituind o repunere în termen a contribuabililor pentru care termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea s-a împlinit anterior intrării în vigoare a OUG nr. 52/2007.

În schimb, pentru contribuabilii care au achitat taxa la o dată pentru care termenul de prescripție calculat potrivit art. 219 din Codul de procedură fiscală nu era împlinit, acestora li s-a creat un dezavantaj în măsura în care prin adoptarea  OUG nr.57/2017  li s-a  redus termenul de restituire pierzând  beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzut la articolul 219 din Codul de procedură fiscală.

Instanțele au sarcina de a verifica când s-a născut dreptul contribuabilului de a cere restituirea timbrului de mediu și când s-a prescris, conform art. 219 din Legea nr.207/2015.

În speță, reclamanta a achitat taxa la data de 16.02.2016, dreptul de a cere restituirea s-a născut la data de 1.01.2017  și  s-ar fi prescris la data de 1.01.2022, potrivit art. 219 Cod procedură fiscală. Deci,  OUG nr.57/2017 care a impus un termen limită  până la data de 31.08.2018, pentru formularea cererii de recuperarea a taxei, a creat un dezavantaj reclamantei. Prin urmare, în speța de față,  dispozițiile OUG nr. 52/2017, care impuneau termenul de 31.08.2018, sunt mai puțin favorabile decât cele ale Codului de procedură fiscală, care ar fi permis reclamantei să se adreseze organului fiscal până la data de 1.01.2022, pentru cererile având ca obiect restituirea unor creanțe fiscale întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

În aceste condiții, nu se poate impune reclamantei inadmisibilitatea  acțiunii sale pentru simplul motiv că nu a urmat procedura prevăzută de OUG nr.52/2017, întrucât în cazul său această ordonanță a creat un dezavantaj, prin reducerea termenului de prescripție de 5 ani, recunoscut de Codul de procedură fiscală.

Reclamanta a înregistrat acțiunea de față la data de 19.08.2019, deci cu respectarea termenului de 5 ani, prevăzut de art. 219 din Codul de procedură fiscală, astfel că dreptul său nu este prescris, iar acțiunea sa se impunea a fi admisă, soluţie adoptată dealtfel de instanţa de fond.

Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr.1069 din 14 decembrie 2020

Prin sentinţa nr…/CAF/2019 Tribunalul  Alba a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta I., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A. - Serviciul Fiscal Municipal AI  şi Administraţia Fondului Pentru Mediu şi,  în consecinţă:

A obligat pârâtele să restituie reclamantei suma de 2.225 lei, achitată cu titlu de timbru de mediu, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată conform art. 120 alin.7 Cod procedură fiscală, începând cu data plăţii –16.02.2016  şi până la restituirea efectivă .

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele Administrația  Județeană a Finanțelor Publice A. și Administrația Fondului pentru Mediu.

Recurenta  Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. a criticat sentința pentru nelegalitate şi netemeinicie,  deoarece suma a cărei restituire se solicită a fost achitată cu titlu de timbru de mediu, conform dispoziţiilor OUG nr. 9/2013. Adoptarea acestui act normativ asigură conformarea cu recomandările Comisiei Europene cuprinse în comunicarea din 14 decembrie 2012 potrivit căreia taxarea autoturismelor să nu se bazeze pe criterii specifice tehnologice, ci pe date de performantă obiective, disponibile în mod obişnuit și relevante din punctul de vedere al politicilor, cum ar fi emisiile de CO2.

În elaborarea actului normativ arătat s-a ținut cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea nomelor de drept comunitar aplicabile, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative.

În acest sens arată că s-a pronunțat CJUE în Cauza C-586/2014-Vasile Budișan, pct. 30-33.

Arată că prin hotărârea pronunțată în cauza Budișan, CJUE arată că modalitatea de calcul prevăzută de actul normativ în temeiul căreia a fost încasată suma care face obiectul litigiului respectă normele europene. Mai mult, CJUE nu se opune perceperii unei taxe la prima înmatriculare într-un stat membru. Cu toate acestea, se constată că articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de timbrul de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale la a căror înmatriculare în România s-a plătit deja o taxă neconformă cu normele europene (taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante).

Subliniază că timbrul de mediu este un venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu. Astfel, organele fiscale teritoriale au încasat sume reprezentând timbrul de mediu la solicitarea reclamantei într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru Mediu.

Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat  respingerea acțiunii reclamantei arătând că se impune admiterea  excepției inadmisibilității fiind încălcate  dispozițiile OUG nr. 52/2017, hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greșită a normelor de drept material, fapt care determină incidența dispoziţiilor art.488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Arată că prin O.U.G. nr. 52/2017, publicată în Monitorul Oficial din 07.08.2017, s-a instituit o procedură administrativă de restituire a taxei specială pentru autoturisme şi autovehicule, prevăzută la art. 214 ind. 1 - 214 ind. 3 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, a taxei de poluare pentru autovehicule prevăzută de OUG nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr.140/2011, a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, şi a timbrului de mediu pentru autovehicule, prevăzut de OUG nr.9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.37/2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii şi data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent nivelul dobânzii fiind cel prevăzut la art.174 alin. (5) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Precizează că intimatul-reclamant avea posibilitatea de a obține realizarea dreptului său prin simpla cerere adresată organului fiscal central competent, respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Se critică hotărârea primei instanțe şi sub aspectul greșitei aprecieri a faptului că Administrația Fondului pentru Mediu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Invocă prevederile art. 1 alin. 5-9 şi menționează că intimatul-reclamant trebuia să urmeze procedura de restituire prevăzută de OUG nr. 52/2017, acesta având posibilitatea de a contesta pe cale judiciară decizia dată în soluționarea cererii sale de către organul fiscal central competent, potrivit Legii nr. 554/2004.

Susține lipsa calității procesuale pasive a Administrației Fondului pentru Mediu, față de dispozițiile art. 1 alin. 3 din OUG nr. 52/2017.

Prin Decizia nr. 1069/2020 Curtea a respins recursurile declarate de pârâte.

Situaţia premisă este următoarea: reclamanta  a achitat la data de 16.02.2016 taxa privind timbru de mediu pentru înmatricularea autoturismului său achiziţionat din Spania şi a cerut restituirea sa la data de 20.05.2019 cerere la care organul fiscal nu a dat nici un răspuns.

Solicitând sancţionarea refuzului de restituire ca nejustificat, reclamanta s-a adresat la data de 19.08.2019 instanţei de contencios administrativ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu,  Curtea a reținut că aceasta a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond întrucât pârâta este instituţia publică care gestionează timbrul de mediu a cărei restituire se solicită de către reclamantă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei aceasta este la rândul său nefondată întrucât organul fiscal este cel care a încasat şi care are competenţe de restituire a taxei respective, fiind de altfel titularul „refuzului de restituire” ce se solicită a fi sancţionat prin prezenta acţiune.

În ceea ce privește excepția inadmisibilităţii pentru nefolosirea procedurii administrative reglementate de OUG nr.52/2017, Curtea a  constatat că aceasta trebuie analizată în concordanţă cu dezlegările statuate de CJUE în cauza C 677/19 -  SC Valoris SRL,  în care s-a stabilit că:

 Principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat.

Principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

În motivarea deciziei, s-a arătat că,  sub rezerva ca ”similitudinea cererilor în cauză să fie dovedită, trebuie să se examineze dacă aspectele procedurale ale acțiunilor întemeiate pe OUG nr. 52/2017, precum cea din litigiul principal, care urmărește să remedieze o nerespectare a normelor dreptului Uniunii, sunt mai puțin favorabile decât cele ale acțiunilor întemeiate în exclusivitate pe încălcarea normelor dreptului național. (par. 33)

În această privință este suficient să se constate că cererile având ca obiect restituirea taxelor menționate de OUG nr. 52/2017, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, sunt supuse unui termen procedural de aproximativ un an, care este considerabil mai scurt și, prin urmare, mai puțin avantajos decât termenul de cinci ani aplicabil cererilor având ca obiect restituirea unor creanțe fiscale întemeiate pe o încălcare a dreptului intern (par. 34)

Astfel, cu toate că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil unora dintre contribuabilii care au plătit aceste taxe, este cert că această adoptare a avut de asemenea ca efect dezavantajos reducerea termenului de restituire aplicabil altor contribuabili, care au pierdut beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzute la articolul 219 din Codul de procedură fiscală, dispoziție care a rămas, în schimb, pe deplin aplicabilă în ceea ce privește creanțele fiscale achitate, dar nedatorate din perspectiva dreptului național. Or, principiul echivalenței nu permite compensarea unui dezavantaj suferit de un grup de contribuabili cu un avantaj acordat unui alt grup care se află într-o situație similară.” ( par. 36)

Așa fiind, în interpretarea deciziei menționate, se reține că, în cazul  taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, prevăzută la art. 214^1-214^3 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, a taxei de poluare pentru autovehicule prevăzută de OUG nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr.140/2011, a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare şi a timbrului de mediu pentru autovehicule, prevăzut de OUG nr.9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.37/2014, soluția legislativă adoptată prin OUG nr. 52/2017 este conformă cu dreptul unional.

Cu toate acestea, Curtea a reţinut că potrivit art.1 din OUG nr.52/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 644 din 7 august 2017, contribuabilii care au achitat taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr.140/2011 şi care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă pot solicita restituirea acestora, precum şi a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii şi data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent.

Dreptul contribuabililor prevăzuţi la alin. 1 de a cere restituirea se naşte la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile art.219 din Legea nr.207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cererile de restituire se depun, sub sancţiunea decăderii, până la data de 31 august 2018.

Cererile de restituire ale persoanelor prevăzute la alin. (1) se soluţionează prin decizie emisă de către organul fiscal central competent, în conformitate cu prevederile art.77 din Legea nr.207/2015, care se comunică contribuabilului, iar împotriva deciziei contribuabilii pot face contestație în condițiile Legii nr.207/2015, în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei.

Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi contestate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, potrivit prevederilor Legii nr.554/2004.

Aşadar, începând cu data de 07.08.2017 contribuabilii care au achitat taxa de poluare potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, aveau obligaţia de a urma procedura prezentată anterior pentru a obţine restituirea taxei încasate nelegal și de a respecta termenul de decădere de până la data de 31.08.2018,  nemaiavând posibilitatea de a se adresa direct instanţei de judecată.

În cazul acestor taxe, în acord cu dezlegările CJUE, instanța subliniază că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil, art.1 alin.2 din acest act normativ instituind o repunere în termen a contribuabililor pentru care termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea s-a împlinit anterior intrării în vigoare a OUG nr. 52/2007.

În schimb, pentru contribuabilii care au achitat taxa la o dată pentru care termenul de prescripție calculat potrivit art. 219 din codul de procedură fiscală nu era împlinit, acestora li s-a creat un dezavantaj în măsura în care prin adoptarea  OUG nr.57/2017  li s-a  redus termenul de restituire pierzând  beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzut la articolul 219 din Codul de procedură fiscală.

În prezenta cauză, dreptul reclamantei de a cere restituirea timbrului de mediu achitat  la data de 16.02.2016 s-a născut la data de  1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire, respectiv la 01.01.2017 și s-ar fi prescris în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire, respectiv la data de 01.01.2022, conform art. 219 din Legea nr.207/2015.

Privită din această perspectivă, OUG nr.57/2017 a creat un dezavantaj reclamantei, care trebuia  să se adreseze organului fiscal până la data de 31.08.2018, pentru recuperarea taxei, deși potrivit art. 219 Cod pr. fiscală, dreptul său de a-și recupera creanța s-ar fi prescris abia la data de 1.01.2022. Prin urmare, în speța de față,  dispozițiile OUG nr. 52/2017, care impuneau reclamantei termenul de 31.08.2018, sunt mai puțin favorabile decât cele ale codului de procedură fiscală, care ar fi permis reclamantei să se adreseze organului fiscal până la data de 1.01.2022, pentru cererile având ca obiect restituirea unor creanțe fiscale întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

În aceste condiții, nu se poate impune reclamantei inadmisibilitatea  acțiunii sale pentru simplul motiv că nu a urmat procedura prevăzută de OUG nr.52/2017, întrucât în cazul său această ordonanță a creat un dezavantaj, prin reducerea termenului de prescripție de 5 ani, recunoscut de codul de procedură fiscală.

Conform  principiilor  rezultate din cauza C–677/2019 Valoris, se constată că reclamanta putea să solicite restituirea sumei achitată cu titlu de taxă considerată incompatibilă cu dreptul Uniunii, până la data de 1.01.2022. Cum, reclamanta a înregistrat acțiunea de față la data de 19.08.2019, deci cu respectarea termenului de 5 ani, prevăzut de art.219 din Codul de procedură fiscală, dreptul său nu este prescris, iar acțiunea sa se impunea a fi admisă, soluţie adoptată dealtfel de instanţa de fond.

Cu privire la pretinsa conformitate a timbrului de mediu cu normele unionale, instanţa de control judiciar constată că poziţia organului fiscal este cel puţin bizară: deşi recunoaşte dreptul de restituire la unei astfel de taxe în aplicarea OUG  nr.52/2017 înţelege totuşi să conteste fundamentul emiterii acestui act normativ, respectiv premisa de neconformitate cu dreptul unional al taxelor enumerate de art. 1 din OUG nr.52/2017.

Având de analizat compatibilitatea taxei privind timbrul de mediu cu dispozițiile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 09 iunie 2016, Budișan (C 586/14), Curtea a analizat  neutralitatea taxei față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul membru vizat cu plata unei taxe.

 Cu această ocazie a reținut că articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale a căror înmatriculare în România a determinat deja plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor, prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță română a dispus restituirea taxei respective pentru un anumit vehicul.

Realizând o trecere în revistă cronologică a taxelor auto analizate deja în hotărârile sale Curtea a reiterat principiile deja stabilite potrivit cărora „reiese fără echivoc din jurisprudența Curții în cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul OUG nr. 50/2008 și la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr.1/2012 (înmatricularea autovehiculelor în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013), că aceste taxe erau incompatibile cu articolul 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C-402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C-263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, și Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C-97/13 și C-214/13, nepublicată, EU:C:2014:229)

36. În mod analog, taxa specială trebuie considerată incompatibilă cu articolul 110 TFUE din moment ce prezenta caracteristici identice cu cele ale OUG nr. 50/2008, incompatibile cu acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C-76/14, EU:C:2015:216, punctul 45) Taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 până la 15 martie 2013, este și ea incompatibilă cu articolul 110 TFUE din cauza modalităților sale de percepere și în special a faptului că nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naționale pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare anterior în România (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C-76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-50)”

 În ce privește obligațiile statului cu privire la aceste taxe curtea a decis (pct.39) că ”o taxă incompatibilă cu dreptul Uniunii, precum cele menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre, trebuie să fie restituită cu dobândă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C-565/11, EU:C:2013:250, punctele 20 și 21, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C-331/13, EU:C:2014:2285, punctele 27 și 28), iar valoarea sa trebuie, în consecință, considerată ca nemaifiind încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor cărora li se aplică această taxă. Întrucât valoarea reziduală a taxei menționate în valoarea acestor vehicule este egală cu zero, ea este, prin urmare, în mod necesar inferioară noii taxe, în speță timbrul de mediu, aplicată unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C-76/14, EU:C:2015:216, punctul 50)”

Procedând la evaluarea în concret a caracteristicilor timbrului de mediu, în contextul definit în încheierea de sesizare, instanța europeană a făcut trimitere la principiul deja stabilit, în sensul că „…a statuat deja că un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, în speță timbrul de mediu, este incompatibil cu articolul 110 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C-76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-51)”(pct.37) și, continuând raționamentul, a reținut că ”este necesar să se considere însă că valoarea reziduală a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii încetează să fie încorporată în valoarea de piață a unui vehicul din moment ce proprietarul acestui vehicul dispune, în temeiul acestui drept, de posibilitatea de a obține restituirea acestei taxe, independent de faptul că ea a fost sau nu a fost efectiv restituită la data vânzării vehiculului menționat.” (pct. 41).

 Față de aceste premise s-a reținut că ”această simplă posibilitate este de natură să îi încurajeze pe proprietarii vehiculelor rulate românești vizate să propună pentru aceste vehicule, chiar dacă taxa vizată nu a fost încă restituită, un preț de vânzare care să nu țină seama de taxa respectivă. Or, în cazul în care taxa nu a fost încă restituită, cumpărătorii vehiculelor menționate vor fi, în temeiul articolului 4 litera c) din OUG nr.9/2013, scutiți de timbrul de mediu. În schimb, vehiculele rulate importate dintr-un alt stat membru vor fi invariabil supuse timbrului de mediu prevăzut de OUG nr.9/2013 la înscrierea în România a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule. Astfel, o scutire precum cea rezultată din această dispoziție este de natură să ofere un avantaj concurențial vehiculelor rulate prezente deja pe piața românească și, în consecință, să descurajeze importul de vehicule similare din alte state membre.” (pct.42)

Curtea a concluzionat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii. Ca atare soluția legislativă adoptată prin OUG nr. 9/2013 nu este conformă dreptului unional, astfel că reclamantul nu trebuia să plătească taxa privind timbrul de mediu, cererea sa de restituire fiind pe deplin justificată.

Reținând că dispozițiile incidente, supuse analizei, au fost corect interpretate, Curtea a  constatat că motivul de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă  nu subzistă și ca atare, recursurile declarate au fost  respinse potrivit art.496 alin. 1 din același act normativ.

Domenii speta

Spete similare