Prescripția dreptului de a stabili creanța fiscală și prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale. Natura juridică a despăgubirilor acordate de instanța penală în soluționarea laturii civile a cauzei. Aplicarea Deciziei nr.17/20

Prescripția dreptului de a stabili creanța fiscală și prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale. Natura juridică a despăgubirilor acordate de instanța penală în soluționarea laturii civile a cauzei. Aplicarea Deciziei nr.17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit  art.20 al. 3 Cod procedură penală, repararea prejudiciului pe cale separată poate avea loc şi în situația în care acesta s-a născut după pronunțarea hotărârii penale de primă instanță. Aceasta deoarece dreptul la  plata accesoriilor pentru neplata la scadență a debitului principal, se naște zi de zi, pentru fiecare zi de întârziere. Astfel, pentru întârzierea plății după pronunțarea hotărâri penale, dreptul la accesorii poate fi obținut pe cale separată de acțiunea penală, în termenul legal de prescripție.  Pentru perioada anterioară pronunțării hotărârii penale, în conformitate cu art.19  Cod procedură penală,  organul fiscal nu are deschisă calea separată de obligare la plata accesoriilor, acest organ fiind obligat să solicite în procesul penal, prin constituirea de parte civilă, tot prejudiciul cert. Prin prejudiciul cert se înțelege nu doar cel care s-a produs și este dovedit , ci și cel care este determinabil. De asemenea, prejudiciul cert este cel actual dar și cel viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică.

În privinţa excepției prescripției executării debitului principal cuprins în hotărârea penală, aceasta  trebuie analizată din perspectiva art.131 Cod de procedură fiscală – OG nr.92/2003, act normativ în vigoare la data începerii curgerii termenului de prescripţie – care reglementează dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale într-un termen de 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor în care a luat naștere acest drept.

Totodată trebuie făcută distincția între termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanța fiscală, reglementat de art.91 şi cel al dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale prevăzut de art.131 Cod de procedură civilă. Deşi termenul de prescripţie este identic, 5 ani, drepturile reglementate sunt diferite. 

Această problemă juridică își găsește rezolvarea în Decizia ICCJ nr.17/2015  pronunțată  în soluționarea unui recurs în interesul legii, în materie penală.

Deși acest RIL vizează despăgubirile acordate pe latura civilă a cauzelor de evaziune fiscală, principiile ce se desprind din considerentele acesteia sunt pe deplin aplicabile și în prezenta speță.

Secția de  contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 83 din 11 februarie 2020

Prin acțiunea în contencios-administrativ înregistrată la Tribunalul Hunedoara secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal sub nr…/97/2015 reclamantul N. a solicitat în contradictoriu cu  Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice T. şi Biroul Vamal H., anularea în totalitate a deciziilor cu nr…/13.08.2015 emisă de  DGRFP T., nr. …/08.06.2015 şi nr…/08.06.2015 emise de  Biroul Vamal H., decizii prin care au fost calculate penalități şi majorări de întârziere, comisioane, accize, TVA în cuantum de 223.748 RON, respectiv 51.145 RON, în valoare totală de 318.357 RON, precum şi a actelor subsecvente acestor decizii ca netemeinice şi nelegale, cu cheltuieli de judecată. 

Prin sentința nr…/2017 Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea principală, precum și cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul  G. și a dispus anularea actelor fiscale contestate, cu obligarea pârâtelor la plata către reclamantul N.  a sumei de 1.000 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În soluționarea recursului declarat de pârâtă, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat decizia nr…/24.11.2017 prin care a admis recursul, a casat sentința nr…/2017 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă. Instanța de recurs a constatat că prima  instanță nu  s-a pronunțat asupra excepției de fond a prescripției executării titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr…/2002 definitivă prin decizia penală nr…/R/2010 pronunţată de ICCJ, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 248 Noul Cod de procedură civilă şi o nejudecare a fondului.

În rejudecare, Tribunalul Hunedoara a pronunțat sentinţa nr…/CA/11.04.2019 prin care a respins  excepția  prescripției  executării, invocată de reclamantul  N., a admis acțiunea principală formulată de reclamantul N.  şi  cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul G.  şi  a dispus anularea Deciziei nr…/13.08.2015 emisă de Direcţia Generală a Finanțelor Publice T. şi a Deciziei nr…/08.06.2015 emisă de Biroul Vamal H. şi a actelor subsecvente acestor decizii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a considerat, în esență, că termenul de prescripție a executării titlului executoriu reprezentat de hotărârea penală este de 5 ani, conform art. 91 OG nr.92/2003, care a început să curgă din 30.03.2010, data la care ICCJ a pronunțat decizia penală nr.../2010 şi că excepția prescrierii executării nu este întemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că actele contestate sunt nelegale întrucât prin hotărârea penală reclamantul nu a fost obligat la plata accesoriilor, operând în cauză autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr…/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în soluționarea contestației la executare formulată de organul fiscal.

Prin sentința nr…/CA/06.06.2019, Tribunalul a admis cererile  formulate  de  reclamantul N.  şi intervenientul G. şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei nr. …/CA/2019 în sensul că în sentinţă, atât în dispozitiv cât şi în considerente s-a adăugat menţiunea „dispune şi anularea Deciziei nr…/2016 emisă de Biroul Vamal H. şi a actelor subsecvente acestei decizii” precum şi menţiunea  „Obligă pârâtele la plata către reclamantul N. a sumei de 4600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată” în loc de „Obligă pârâtele la plata către reclamantul  N.  a sumei de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată”.

Tribunalul a întemeiat hotărârea de completare pe prevederile art.444 Cod procedură civilă, potrivit cărora, dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara după caz apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Împotriva acestor două hotărâri – sentinţa nr.…/2019 şi sentinţa de completare nr…/2019 – a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T., în nume propriu şi pentru Biroul Vamal H. solicitând casarea sentințelor şi, rejudecând cauza, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Recurenții consideră că instanța de fond a admis în mod nelegal cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul  G., aceasta fiind inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile.

Pe fond, se arată că prejudiciul solicitat de către partea civilă autoritatea vamală reprezintă o creanță fiscală a cărei executare intră sub incidența Codului de procedură fiscală cuprins de OG nr.92/2003, în vigoare la data rămânerii definitive a sentinței penale nr…/2002, că în conformitate cu prevederile art. 119 şi următoarele Cod de procedură fiscală, pentru neachitarea la scadență de către debitor a obligaților de plată, se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere  până la data achitării integrale a debitului principal şi că, cuantumul total al accesoriilor nu a putut fi stabilit la momentul întocmirii cererii de constituire de parte civilă motivat de faptul că acestea curg până la momentul  achitării integrale a debitului principal.

Recurenții susţin că instanța de fond a reţinut în mod eronat că stabilirea accesoriilor nu are temei legal pentru că titlul executoriu nu prevede aceste taxe, întrucât instanța penală nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind dobânzile şi penalitățile de întârziere aferente perioadei care începe de la data săvârșirii infracțiunii şi se sfârșesc la momentul achitării integrale a debitului principal.

Intimatul intervenient principal G. a  formulat  întâmpinare şi  recurs incident, în termen legal, solicitând respingerea recursurilor pârâților, admiterea recursului incident şi, în consecinţă, să se constate că a intervenit  prescripția  dreptului de a solicita plata accesoriilor.

Față de recursul principal intimatul arată, în esență, că a achitat partea sa din debitul principal, conform chitanței din 21.03.2005 și, față de faptul că prin hotărârea penală nu a fost obligat la plata penalităților de întârziere și a despăgubirilor, operează autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la susținerea că nu a parcurs procedura prealabilă, susține că în data de 05.02.2016 a depus o contestație sub nr… prin care a solicitat organului fiscal să anuleze obligațiile de plată accesorii reprezentând majorări legale de întârziere și penalități stabilite prin deciziile de impunere  nr…/20.11.2015  și nr…/20.11.2015.

În motivarea recursului incident, susține că debitul principal, fiind constatat printr-o hotărâre judecătorească, se putea executa în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii şi, față de faptul la data de 30.03.2010 creanța a devenit executorie, dreptul organului fiscal de a executa şi stabili obligații fiscale s-a prescris la 01.04.2013.

Intimatul  N. a formulat întâmpinare  solicitând respingerea recursului pârâților  și admiterea  recursului  incident  formulat de intervenient.

Același intimat a formulat și recurs incident  împotriva sentinței nr…/2019 şi sentinței nr…/2019  solicitând casarea hotărârilor atacate și, în consecință, admiterea în totalitate a acțiunii formulate, respectiv, să se constate că este întemeiată excepția prescripției debitului și să se dispună anularea actelor atacate și a celor subsecvente ca nelegale, fiind emise pentru un debit prescris.

În motivarea recursului incident, susține că debitul principal, fiind constatat printr-o hotărâre judecătorească, se putea executa în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii şi, faţă de faptul la data de 30.03.2010 creanța a devenit executorie, dreptul organului fiscal de a executa şi stabili obligaţii fiscale s-a prescris la 01.04.2013.

Faţă de recursul principal, susţine că prin hotărârea penală nu a fost obligat la plata accesoriilor, astfel că operează autoritatea de lucru judecat, că hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă - așa cum  prevede art. 214 Cod de procedură fiscală şi că a contestat în totalitate sumele indicate în decizii ca fiind nelegale şi cu atât mai mult cu cât s-au calculat pe o perioadă de 7 ani fără să fie obligat la plata acestora.

Apreciază că debitul, fiind constatat printr-o hotărâre judecătorească se putea executa  în 3 ani şi nu se pot calcula accesorii la un debit prescris.

Prin Decizia nr. 83/2020, Curtea a respins recursurile incidente formulate de recurenţii N.  şi G.  împotriva sentinței nr…/CA/2019 pronunţată de Tribunalul Hunedoara -Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal și cererile acestor recurenți de obligare la cheltuieli de judecată în recurs.

A admis  recursul principal formulat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T. în nume propriu  şi pentru Biroul Vamal H. împotriva sentinţei cu nr. …/06.06.2019 şi sentinței cu nr…/2019 ambele pronunţate de Tribunalul Hunedoara- Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a casat sentințele rejudecând cauza în limitele casării, a reținut următoarele:

Critica privind inadmisibilitatea intervenției principale în prezentul litigiu nu poate fi analizată întrucât cererea de intervenție a fost admisă în principiu prin încheierea din data de 15.02.2017, în primul ciclu procesual,  iar pârâții, direct interesați, nu au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Obiect al prezentului recurs îl constituie  sentinţa nr. …/2019 şi sentința de completare nr…/2019 or, aceste critici privesc o hotărâre care nu a fost atacată. În plus, prin recursul declarat în primul ciclu procesual nu au fost aduse critici cu privire la modul de soluționare a acestei cereri, încheierea devenind definitivă.

În consecință, critica pârâților este inadmisibilă în cadrul recursului îndreptat împotriva celor două sentințe pronunțate de Tribunalul Hunedoara.

Cu privire la celelalte critici ale recursului principal, primordial, Curtea amintește că potrivit art. 488 al. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, casarea unei hotărâri poate fi  cerută atunci când aceasta a fost dată cu interpretarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanţa de recurs a reţinut, în ceea ce priveşte părţile implicate în prezentul litigiu, că prin  sentinţa penală nr…/2002 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr…/2000, definitivă prin Decizia penală a ICCJ nr…/R/30.03.2010, s-a dispus, în soluționarea laturii civile, în baza art. 14 si 346 Cod procedură penală şi art. 998 Cod civil, obligarea în solidar a inculpaților N. și D. către Statul Roman prin Direcţia Regionala Vamala A. la plata sumei de 80.859.716 lei şi obligarea, în solidar a inculpaților N., D. si G. către Statul Roman prin Direcţia Regionala Vamala A., la plata sumei de 241.845.558 lei.

Din considerentele deciziei penale nr…/2010 a ICCJ se reţine că Ministerul  Finanțelor – Direcţia Vamală A. s-a constituit parte civilă  în cauză cu suma totală de 434.553.572 lei.

La data de 08.06.2015 a fost emisă decizia cu nr… pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite  la controlul vamal, rezultând că  N.  are de plată majorări şi penalități de întârziere în sumă totală de 51154 lei pentru perioada 01.07.1998 - 08.06.2015.

Totodată, a fost emisă decizia cu nr… pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite la controlul vamal, rezultând că același  N. are de plată majorări şi penalități de întârziere în sumă totală de 223.748 lei pentru perioada 01.07.1998 - 08.06.2015.

Prin decizia penală nr…/2017 a Curții de Apel Alba Iulia, contestația la executare formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T. cu privire la faptul că instanța penală nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere vizând dobânzile şi penalitățile de întârziere, a fost respinsă întrucât  instanța  penală nu a obligat la accesorii şi, pe calea contestației la executare nu este posibilă stabilirea  unor obligaţii suplimentare.

În considerentele acestei hotărâri penale se menţionează faptul că motivele invocate de organul fiscal „s-ar circumscrie unor deficiențe ce țin de judecarea laturii civile a cauzei şi nicidecum motivelor ce justifică admiterea unei contestații la executare în sensul lămuririi conținutului unui dispozitiv clar și precis.”

În prezentul litigiu, cu aplicarea greșită a legii, Tribunalul a considerat că această hotărâre se impune cu autoritate de lucru judecat și consecința acestui fapt este nelegalitatea deciziilor de calcul a accesoriilor ce face obiectul prezentului litigiu.

Efectele deciziei nr…/2017 sunt circumscrise considerentelor acesteia aşa cum au fost menționate. Instanța penală a constatat, ca un “fine de neprimire”, inadmisibilitatea obligării inculpatului la plata unor drepturi suplimentare față de cele dispuse prin titlul executoriu, pe calea contestației la executare, cale specială de soluționare a incidentelor apărute în cursul executării unei hotărâri. 

Curtea de apel constată că nicio instanță de judecată, nici prin hotărârea penală ce se execută şi nici printr-o altă hotărâre, nu s-a pronunțat asupra fondului cererii organului fiscal de obligare a debitorilor la plata accesoriilor debitului stabilit - dobânzi/penalități de întârziere/majorări de întârziere.

Indiferent dacă instanța penală a omis să se pronunțe asupra unei cereri de constituire de parte civilă cu privire la accesorii (aşa cum se ridică ipotetic problema juridică în decizia nr…/2017) ori partea vătămată nu s-a constituit parte civilă cu privire la acest debit accesoriu, relevant este că nicio instanță nu a decis cu privire la acest drept.

Cu privire la posibilitatea autorității fiscale de a obține obligarea inculpaților la plata accesoriilor pe cale separată, Curtea de apel are în vedere dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la soluționarea acțiunii civile în procesul penal.

În acest sens, potrivit art. 14 al. 3 Codul de procedură penală din 1968 (în vigoare la data condamnării) repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile.

Art.19 prevede că partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acțiune la instanța civilă pentru repararea pagubei. Această dispoziție dă expresie principiului bine-cunoscut “electa una via non datur recursus al alteram”.

În conformitate cu acest principiu, organul fiscal, ca parte vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, a ales definitiv calea de recuperare a prejudiciului. 

Însă, potrivit art.20 al.3 Cod procedură penală, repararea prejudiciului pe cale separată poate avea loc şi în situația în care acesta s-a născut după pronunțarea hotărârii penale de primă instanță.

În aplicarea acestei dispoziții, Curtea constată că dreptul (invocat) la plata accesoriilor pentru neplata la scadență a debitului principal, se naște zi de zi, pentru fiecare zi de întârziere. Astfel, pentru întârzierea plății după pronunțarea hotărâri penale, dreptul la accesorii poate fi obținut pe cale separată de acțiunea penală, în termenul legal de prescripție.

Concluzionând, Curtea constată că organul fiscal poate obține plata accesoriilor după pronunțarea hotărârii penale, pe cale separată, în baza art.20 al.3 Cod procedură penală. Pentru perioada anterioară pronunțării hotărârii penale, în conformitate cu art.19 Cod procedură penală  organul fiscal nu are deschisă calea separată de obligare la plata accesoriilor, acest organ fiind obligat să solicite în procesul penal, prin constituirea de parte civilă, tot prejudiciul cert. Prin prejudiciul cert se înțelege nu doar cel care s-a produs și este dovedit , ci și cel care este determinabil. De asemenea, prejudiciul cert este cel actual dar și cel viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică.

Astfel, prejudiciul constând în accesoriile debitului principal până la pronunțarea hotărârii penale  îndeplinește toate aceste condiții şi organul fiscal era obligat să se constituie parte civilă și cu privire la acesta. Din cuprinsul hotărârilor penale nu rezultă că organul fiscal s-a constituit parte civilă cu privire la plata accesoriilor debitului reprezentând taxe vamale. Hotărârea penală cuprinde dispoziții şi considerente numai cu privire la accesoriile taxei de drum.

Chiar dacă este reală susținerea organului fiscal cu privire la omisiunea instanței penale de a se pronunța asupra unei astfel de cereri, Curtea constată că nelegalitatea hotărârii penale sub acest aspect putea și trebuia să facă obiectul căilor legale de atac. 

În baza tuturor acestor considerente, nu se poate da eficiență autorității de lucru judecat a deciziei nr…/2017 în sensul reținut de prima instanță.

Prin urmare, hotărârea instanței de fond - sentinţa nr…/2019 - este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii şi, în temeiul art.488 al.1 pct.8, art.498 Cod de procedură civilă  coroborat cu art. 20 Legea nr.554/2004, astfel recursul principal a fost  admis, hotărârea  casată cu consecința reținerii spre rejudecarea fondului.

Având în vedere soluția la care s-a ajuns în soluționarea acestei critici de nelegalitate din cuprinsul recursului principal, au fost  analizate şi celelalte critici de nelegalitate invocate de recurenți.

În privinţa excepției prescripției executării debitului principal cuprins în hotărârea penală, Curtea a constatat  că instanța de fond a considerat că termenul de prescripție este de 5 ani, conform art. 91 Cod de procedură fiscală, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale – 30.03.2010.

Însă, Curtea a reținut  că excepția prescrierii executării debitului principal, așa cum a fost invocată în cauză, trebuia analizată din perspectiva art. 131 Cod de procedură fiscală – OG nr.92/2003, act normativ în vigoare la data începerii curgerii termenului de prescripţie – care reglementează dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale într-un termen de 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor în care a luat naștere acest drept.

Trebuie făcută distincția între termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanța fiscală, reglementat de art. 91 şi cel al dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale prevăzut de art. 131 Cod de procedură civilă. Deși termenul de prescripţie este identic, 5 ani, drepturile reglementate sunt diferite.

Problema ridicată de reclamant şi intervenientul principal, care invocă termenul general de prescripție de 3 ani pentru executarea unei hotărâri judecătorești, considerând prescris debitul principal şi, prin urmare, prescris şi dreptul la plata accesoriilor, este strâns legată de natura juridică a despăgubirilor acordate de instanța penală în soluționarea laturii civile a cauzei.

Această problemă juridică își  găsește rezolvarea în Decizia ICCJ nr.17/2015  pronunțată  în soluționarea unui recurs în interesul legii, în materie penală.

Deși acest RIL vizează despăgubirile acordate pe latura civilă a cauzelor de evaziune fiscală, principiile ce se desprind din considerentele acesteia sunt pe deplin aplicabile și în prezenta speță.

Înalta Curte de Casație şi Justiție a stabilit că “în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în  Legea nr.241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.”

Înalta Curte s-a raportat la prevederile Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr.241/2005, Ordonanței Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Codului vechi de procedură penală, Codului civil (vechi și nou).

Invocând în susținere art. 2 din Codul de procedură fiscală intitulat "Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative" care prevede că: "(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplinește potrivit dispozițiilor  Codului de procedură  fiscală, ale  Codului fiscal, precum şi  ale altor reglementări date în aplicarea acestora. (2) Prezentul cod constituie  procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.", ICCJ stabilește că “în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.”

Din perspectiva regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la legea generală - ICCJ a apreciat că dispoziţiile art.19 din Codul de procedură penală au caracter de lege generală iar legea specială este reprezentată de legea fiscală și de procedură fiscală şi că, “existând posibilitatea alăturării acţiunilor penale şi civile în fața instanței penale în temeiul unei dispoziții legale exprese, cu caracter special, instanţa va putea aplica regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi.”

Curtea de apel  mai  reţine  că ICCJ a stabilit că “ sancționarea ca infracțiune a unor fapte săvârşite în legătură cu administrarea impozitelor  şi  taxelor sau a altor  contribuţii prevăzute de legislaţia fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal”,  raport juridic care cuprinde drepturile şi obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal.

„Raportul de drept procedural fiscal cuprinde, astfel cum prevede art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, dar se poate considera că în conținutul raportului de drept procedural fiscal intră totalitatea drepturilor și obligațiilor prin care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu activitatea de administrare a impozitelor și taxelor.”

Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare prevede că legislaţia privind procedurile fiscale stabileşte cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de codul fiscal şi că în materie fiscală, dispoziţiile acestui cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.

 Cu privire la dispoziţiile  art. 19 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, care trimite la dispoziţiile legii civile, ICCJ stabileşte că legea civilă la care se face trimitere este reprezentată de  art. 998 din Codul civil, respectiv dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil şi relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

 Înalta Curte precizează că „referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art.19 alin.(1) din Codul de procedură penală s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu,  şi  nu  ex  contractu  a răspunderii civile, ipoteză care conferă  acţiunii  civile  şi  prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale.”

Se arată că sancţionarea ca infracţiune a unor fapte săvârşite în legătură cu administrarea impozitelor şi taxelor sau a altor contribuţii prevăzute de legislaţia fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal.

„Împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative(...), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă”.

Aplicând aceste principii la cauza de față, Curtea de apel a constatat că în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de codul vamal, contribuabilul, ca subiect pasiv al raportului juridic procedural fiscal, i se reproșează o inacțiune în privința obligațiilor ce îi revin în legătură cu plata taxelor vamale, în condițiile legii, iar statul, prin autoritatea fiscală, ca subiect activ al raportului juridic procedural fiscal, are dreptul de a obține respectarea  obligațiilor  contribuabililor în legătură cu administrarea acestora.

În speță, inculpații au fost obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală.

Dreptul la accesoriile aferente debitului principal a fost prevăzut inițial, în mod expres, de art. 164 Legea nr.141/1997 privind Codul vamal, conform căruia “În caz de neachitare a datoriilor vamale la scadență, autoritatea vamală va folosi toate mijloacele de executare silită, încasând și majorările de întârziere prevăzute de lege.” Potrivit O.G. nr. 61/2002, noțiunea de majorări de întârziere a fost înlocuită cu cea de dobânzi.  Ulterior, începând cu anul 2003, accesoriile debitelor reprezentând taxe vamale au fost reglementate de Codul de procedură fiscală - OG nr.92/2003 (urmată de Legea nr.207/2015).

Astfel, plata creanțelor fiscale accesorii sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală și intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de acest cod.

 Potrivit art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală "pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."

Art. 120 alin. (1) din același cod stabilește că dobânzile reprezintă "echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv", iar dispozițiile art. 120 indice 1 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevăd că acestea reprezintă "sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv".

Obligația de plată a accesoriilor are un caracter prestabilit, atât în privința raportului juridic de drept fiscal, cât și în privința modalității de calcul al acestora și are aceeași natură juridică cu aceea a obligației fiscale principale, fiind o aplicație a principiului  accesorium  sequitur principale.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea de apel a considerat că, în speță, termenul de prescripție a executării despăgubirilor constând în taxe vamale, stabilite prin hotărârea penală este cel stabilit de Codul de procedură fiscală, respectiv 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, așa cum corect a reținut prima instanță, în conformitate cu art. 131 Codul de procedură fiscală. 

Trebuie menționat că același termen de prescripție a fost reglementat și de Legea nr.141/1997 privind Codul vamal, OG nr.11/1996, OG nr.61/2002, legiuitorul fiind consecvent de-a lungul timpului cu privire la acest termen în privinţa creanțelor fiscale ori bugetare. 

Raportat la un termen de prescripţie de 5 ani, la data emiterii actelor fiscale contestate, nu a intervenit prescripția executării debitului principal, prin urmare, excepția invocată este nefondată.

Având în vedere că intervenția principală vizează exclusiv prescripția executării debitului principal, instanța a respins în fond această cerere.

Recursurile incidente, care se referă exclusiv la modul de soluționare a excepției prescripției executării, au fost respinse. Nefiind prescris debitul principal, nu este prescris nici dreptul la accesorii. 

Cu privire la cuantumul accesoriilor stabilite în sarcina reclamantului N., Curtea de apel a constatat că acestea trebuie limitate la perioada ulterioară datei rămânerii definitive a hotărârii penale (așa cum s-a arătat anterior). Stabilirea unor accesorii pentru perioada 1998-2010 încalcă prevederile art.19 Cod procedură penală, iar actele fiscale emise sunt nelegale. Pentru acest considerent, cererea de chemare în judecată este întemeiată doar în parte. În aplicarea art. 119, 120 Cod de procedură fiscală, debitorul datorează accesorii pentru neplata debitului principal după pronunțarea hotărârii penale.

Pentru toate aceste considerente, în rejudecare, Curtea a admis în parte acțiunea principală, a anulat în parte Decizia nr…/2016 emisă de DGRFP T.  şi Decizia nr…/2015 emisă de Biroul Vamal H, numai în ceea ce privește accesoriile calculate anterior datei de 10.03.2010, cu menținerea actelor în privința accesoriilor calculate pentru perioada 10.03.2010-08.06.2015.

De asemenea, în temeiul art. 66 al. 1 Cod procedură civilă, soluționând cererea de intervenție principală odată cu acțiunea principală, Curtea a respins-o în fond.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței nr…/C/2019, Curtea a constatat  că se impune casarea acesteia și, în rejudecare, a fost admisă  în parte  cererea de completare formulată de reclamantul  N. cu consecința completării dispozitivului sentinței nr…/CA/2019 cu mențiunea anulării în parte și a Deciziei nr…/2015, în sensul stabilit cu privire la celelalte acte fiscale, respectiv, anularea accesoriilor anterioare datei de 10.03.2010 şi menținerea actului fiscal pentru accesorii calculate în perioada 10.03.2010-08.06.2015.

În privința cererii de completare formulată de intervenient, Curtea a constatat  că aceasta este lipsită de interes întrucât omisiunea instanței de a se pronunța asupra Deciziei nr…/2015 nu privește o cerere formulată de această parte. Instanța s-a pronunțat asupra cererii formulate de intervenientul principal.

În plus, decizia nr…/2015 îl vizează exclusiv pe reclamantul N., de aceea, numitul G. nu justifică un interes personal în formularea cererii de completare a sentinței nr…/CA/2019.

Respingând în fond cererea de intervenție principală şi cererea de completare a hotărârii formulată de G., Curtea a respins şi cererea acestuia privind plata cheltuielilor la judecata în fond.

Domenii speta

Spete similare