Procedura instituită de ordinul nr. 50/1990 privind încadrarea locurilor de muncă în grupe de muncă nu mai poate fi urmată după abrogarea acestei reglementări.

Simpla prezumţie că locul de muncă putea fi încadrat în grupă superioară de muncă, bazată pe corespondenţa teoretică între atribuţiile de serviciu şi menţiunile din anexele Ordinului nr. 50/1990, nu sunt argumente care să conducă la ideea încadrării în grupe de muncă.

Asupra apelului de faţă:

Constată că prin sentinţa civilă nr. 563/2015 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta B.M., în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.A., prin lichidator judiciar C.I.T. Filiala B1. S.P.R.L., şi în consecinţă :

A fost obligată pârâta la încadrarea retroactivă a  reclamantei în grupa a II - a de muncă, în procent de 100%, pentru activitatea desfăşurată în perioada 01.02.1971 – 08.12.1973 în funcţia de ţesător.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de către reclamantă.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu opinie separată a asistenţilor judiciari în sensul admiterii acţiunii şi în ce priveşte obligarea pârâtei la încadrarea retroactivă a  reclamantei în grupa a II - a de muncă, în procent de 100%, pentru activitatea desfăşurată în perioada 01.12.1992 – 01.07.1993 în funcţia de metrant ajustant, în perioada 01.07.1995-01.08.1998 în funcţia de ajustor textil şi în perioada 01.09.1998-01.08.1999 în funcţia de CTC interfazic.

Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanta a avut calitatea de salariat al societăţii pârâte S.C. P. S.A. B.2 în perioada 08.11.1968-01.03.2001, în funcţiile de muncitor necalificat, ţesătoare, controlor, metrat –  ajustat, ajustat textil, CTC interfazic, montoare , conform menţiunilor din carnetul de muncă aflat la filele 10-24 din dosar.

Potrivit dispoziţiilor pct. 1, 2 şi 3 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionarii, în grupa I de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 1. În grupa a II-a de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 2.

Beneficiază de încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.

Încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă se va face în situaţia în care, cu toate măsurile luate de unitate pentru normalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile (activităţile, meseriile, funcţiile) prevăzute în aceste grupe depăşeşte nivelul maxim admis prevăzut în Normele republicane de protecţie a muncii.

Existenţa condiţiilor deosebite la locurile de munca cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor. Aceste determinări trebuie confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării analizei, constată ca s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi ca toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.

Pct. 14 din acelaşi act normativ stabileşte că, pentru perioada de activitate desfăşurată între 18.03.1969 şi 31.12.1975, încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă se face proporţional cu timpul lucrat, aşa cum a fost stabilit prin Precizările Ministerului Muncii şi Ministerului Sănătăţii nr. 11860/1969, fără a se condiţiona de existenta buletinelor de determinare a noxelor.

De asemenea, pentru perioada 18.03.1969-31.12.1989, nu este necesară determinarea nivelului noxelor, încadrarea făcându-se dacă angajatul respectiv desfăşoară efectiv una din activităţile prevăzute în anexe.

Din analiza textelor menţionate rezultă că pentru încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă în vederea pensionării, se impune ca angajatul să lucreze efectiv la locurile de muncă şi să presteze efectiv una dintre activităţile menţionate în anexele I şi II, fiind de asemenea necesar ca din determinările de noxe să rezulte că acestea depăşesc nivelul maxim admis prevăzut de normele în vigoare, iar cu toate măsurile luate pentru normalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor nu a putut fi redus.

Potrivit pct.165 din anexa II la Ordinul 50/1990, pot beneficia de grupa II de muncă, următoarele persoane care și-au desfășurat activitatea în filaturi, țesătorii și finisaje textile: destrămător, desprăfuitor, scuturător, pregătitor amestec, dublator, răsucitor, bataj curățitor filtre, tăietor de in sau cânepă, zdrobitor, cardator, curățitor, șlefuitor garnituri carde, laminator benzi de fibră, pieptănător, puitor, filator - bobinator, țesător, gazator, albitor, fierbător, mercerizator, vopsitor și imprimeur textile.

Aşadar, dispoziţiile legale menţionate anterior enumeră limitativ funcţiile care pot beneficia de încadrarea în grupa a II - a de muncă iar dintre funcţiile îndeplinite de către reclamantă în perioada 08.11.1968-01.03.2001 nu se regăseşte printre cele enumerate la pct. 165 din anexa II la Ordinul nr. 50/1990 decât funcţia de ţesătoare.

Chiar dacă reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în secţia ţesătorie din cadrul societăţii pârâte, totuşi pct. 165 din anexa II la Ordinul nr. 50/1990 nu acordă beneficiul încadrării în grupa a II-a de muncă tuturor persoanelor care au lucrat în ţesătorii ci precizează că „pot beneficia de grupa II de muncă următoarele persoane care au lucrat în ţesătorii”, fiind vorba deci de o enumerare limitativă a meseriilor care pot beneficia de grupa de muncă.

În condiţiile în care legiuitorul a considerat că numai aceste meserii pot beneficia de încadrarea în grupa a II-a de muncă, instanţa de judecată nu poate extinde acest beneficiu şi pentru alte meserii care nu au fost avute în vedere la edictarea acestui act normativ.

Faptul că pârâta nu a răspuns la interogatoriul propus în acest sens de către reclamant poate fi considerat, conform prevederilor art. 358 Cod procedură civilă, ca un început de dovadă sau o recunoaştere deplină a pretenţiilor reclamantei însă numai cu condiţia ca această atitudine a pârâtei să se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Numai simplul fapt că pârâta nu a răspuns la interogatoriu nu poate conduce la admiterea pretenţiilor reclamantei, dacă aceste pretenţii sunt lipsite de suport legal, astfel cum s-a reţinut anterior.

În cauza Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că divergentele de jurisprudenţa constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţa de fond, având competenţa în raza lor teritorială, însă cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă.

Curtea a mai constat că în loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar şi a considerat că în acest mod a fost încălcat principiul securităţii juridice.

Aceste considerente nu sunt incidente în speţa de faţă, întrucât nu se pune în discuţie rolul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în reglarea divergenţelor de jurisprudenţa iar în cauza Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a stabilit obligaţia instanţelor de fond de a urma una sau alta din soluţiile divergente, ci s-a referit la obligaţia Statului de a reglementa mecanisme eficiente de soluţionare a divergenţelor de jurisprudenţă.

De asemenea, art. 16 alin. (2) din Constituţie statuează că nimeni nu este mai presus de lege şi deci nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamanta va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, aspect ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.

În Cauza Albu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie, iar în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie, a considerat că acesta nu este necesar să fie examinat separat, având în vedere constatările pentru care s-a considerat că nu a fost încălcat principiul securităţii juridice în cauzele reclamanţilor. S-a reţinut că posibilitatea existenţei unei jurisprudenţe neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie naţională.

Curtea Europeană a mai observat însă că reclamanţii au beneficiat de proceduri în contradictoriu, în cadrul cărora au avut posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi formula apărarea în deplină libertate, argumentele lor fiind examinate corespunzător de instanţe.

În ce priveşte puterea de lucru judecat a altor hotărâri prin care foşti colegi ai reclamantei au dobândit recunoaşterea grupei a II a de muncă, tribunalul reţine că în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti iar nu un mijloc de probă, respectiv o prezumţie că hotărârea judecătorească exprimă adevărul, astfel cum era reglementată în vechiul Cod civil.

Astfel, potrivit art.431 alin. 2 Cod procedură civilă, oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă ceea ce înseamnă că puterea de lucru judecat se poate invoca într-un alt litigiu similar numai de una din părţile care au obţinut anterior o hotărâre definitivă.

În speţă, este evident că reclamanta nu a fost parte în cauzele în care foştii săi colegi au dobândit recunoaşterea grupei a II a de muncă şi deci nu poate invoca puterea de lucru judecat a unei astfel de hotărâri.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelanta B.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că prima instanţă nu a avut în vedere prevederile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, potrivit cărora beneficiază de încadrarea în grupa I şi a II - a de muncă fără limitarea numărului, persoanele, activităţile şi categoriile profesionale care îşi desfăşoară activitatea în secţii ce pot fi încadrate în grupă superioară de muncă.

 Apelanta mai arată că a lucrat în cadrul S.C. P. S.A. în cadrul secţiei ţesătorie, secţie care se încadrează în grupa a II - a  de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 165 anexa 2 a Ordinului nr.  50/1990 şi potrivit acestui text, pot beneficia de grupa a II - a de muncă, persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în filaturi, ţesătorii şi finisaje textile: destrămător, desprăfuitor, scuturător, pregătitor amestec, dublator, răsucitor, bataj curăţitor, tăietor de in sau cânepă etc. Cele două texte de lege trebuiau coroborate, iar instanţa nu a avut în vedere faptul că temeiul de drept al cererii este art. 3 şi pct. 165 din anexa II a Ordinului nr. 50/1990.

Încadrarea retroactivă cădea în sarcina unităţii angajatoare, în conformitate cu dispoziţiile. Pct. 13 din Ordin.

Încadrarea în grupe de muncă se face pe baza existenţei condiţiilor deosebite şi a uzurii capacităţii de muncă a persoanelor care lucrează în climat nefavorabil. Din conţinutul textului legal rezultă că pentru încadrarea în grupele de muncă în vederea pensionării, se impune ca angajatul să lucreze efectiv în locurile de muncă şi să presteze efectiv una dintre activităţile menţionate în anexele 1 sau  2.

 Se mai arată în continuarea motivelor de apel că, de principiu nu poate fi sancţionat salariatul pentru că angajatorul nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

În continuare s-au mai invocat dispoziţiile art. 6 din CEDO arătându-se faptul că s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul nu este  întemeiat şi în consecinţă va fi respins iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă  pentru următoarele considerente:

Reclamanta solicită încadrarea activităţii pe care a desfăşurat-o în cadrul S.C. P. S.A. în perioada 8.11.1968 - 01.03.2001 în grupa a II - a de muncă, în condiţiile în care la momentul  intrării în vigoare Ordinul nr. 50/1990 nu s-a procedat la declanşarea de către angajator a  procedurii de determinare şi încadrare în grupe superioare de muncă, a locurilor de muncă  şi  nu s-a recunoscut acest lucru pentru activitatea desfăşurată de reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective

O astfel de operaţiune presupune analizarea în concret a fiecărui loc de muncă, prin raportare la determinările de noxe şi timpul  de expunere al salariatului la factorii de risc, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Or, din probele depuse la dosar nu rezultă că  activitatea desfăşurată de reclamantă  ar fi fost menţionată în listele întocmite de comisiile organizate la nivelul societăţii, în conformitate cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, iar după abrogarea lui,  orice demers în acest sens este lipsit de temei legal. Reclamanta nu se poate prevala în cadrul prezentului proces decât pe atribuţiile din fişa postului, pe simpla prezumţie că locul său de muncă putea fi încadrat în grupă superioară de muncă şi pe faptul  că ar exista o corespondenţă teoretică între atribuţiile sale de serviciu corespunzătoare locului de muncă şi dispoziţiile pct. 165 din anexa II a Ordinului nr. 50/1990,  or acest lucru nu poate fi primit. Abordarea speţei nu poate fi privită doar din punct de vedere teoretic, aşa cum pretinde reclamanta.

Încadrarea în grupe superioare de muncă reprezintă un demers ce aparţine angajatorului împreună cu reprezentanţii sindicatelor şi presupune aplicarea unei proceduri instituită de un act normativ care în prezent este abrogat.  În mod corect prima instanţă a reţinut că acest atribut nu aparţine instanţei de judecată care  nu se poate substitui angajatorului.

Faptul că angajatorul la momentul intrării în vigoare a Ordinului nr. 50/1990 nu a făcut nici un demers în vederea acordării grupelor de muncă pentru salariaţii săi şi că nici salariaţii nu s-au organizat în sindicate care să solicite acest lucru nu înseamnă că instanţele de judecată pot să intervină în soluţionarea unor astfel de litigii, mai cu seamă în cazul în care angajatorul se află în procedură de lichidare. Este cu neputinţă, după trecerea unui timp atât de îndelungat,  ca printr-un raport de expertiză sau prin orice alte mijloace de probă, testimoniale sau înscrisuri să poată fi apreciate în concret condiţiile de muncă în care şi-a desfăşurat reclamanta activitatea.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile din CEDO pe care le-a invocat reclamanta apelantă, respectiv dispoziţiile art. 6, iar aspectele legate de încălcarea principiului securităţii raporturilor sociale nu îşi găsesc aplicabilitatea în acest context.

Pentru toate aceste considerente instanţa apreciază că niciuna din criticile din apel nu sunt întemeiate şi în consecinţă apelul va fi respins  iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare