Nulitatea deciziei de sancţionare. Condiţii de formă.

- art. 248 alin.1 lit. a Codul muncii, art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii

Sancţiunea nulităţii deciziei ar opera în cazul lipsei temeiului de drept, iar indicarea eronată a acestuia nu ar echivala cu lipsa totală a temeiului de drept. Prezentarea în cadrul deciziei de sancţionare a faptei ce constituie abatere disciplinară nu trebuie făcută în mod generic, fără elemente concrete. Descrierea concretă trebuie cuprinsă în chiar textul deciziei de sancţionare, iar nu în alte înscrisuri.

Lipsa salariatului de la serviciu în timpul programului de lucru şi fără a avea o cerere de concediu aprobată – constituie o descriere suficientă a faptei considerată abatere disciplinară.

Asupra apelului de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 816/22.06.2018, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:

A admis excepţia nulităţii Deciziilor nr. 2348/16.11.2017 şi nr. 2952/15.12.2017 emise de Primarul Municipiului A. în calitate de reprezentat legal al Unităţii Administrative a Municipiul A..

A admis contestaţia formulată de contestatoarea B. în contradictoriu cu intimaţii  Primarul Municipiului A. şi Unitatea Administrativă Municipiul A. prin Primar împotriva Deciziilor nr. 2348/16.11.2017 şi nr. 2952 din 15.12.2017 emise de intimatul Primarul Municipiului A., şi în consecinţă:

A anulat Deciziile nr. 2348/16.11.2017 de sancţionare cu „avertisment scris” şi nr. 2952 din 15.12.2017 de sancţionare disciplinară a reducerii salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 5%, emise de intimatul Primarul Municipiului A., ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii celor două decizii menţionate mai sus.

A obligat intimata Unitatea Administrativă Municipiul A. la restituirea sumelor reţinute contestatoarei ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare cu reducerea salariului cu 5% pe o durată de 3 luni.

A respins cererea contestatoarei de obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Prin contestaţia formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 19.12.2017 pe rolul Secţiei a II a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal, contestatoarea B. în contradictoriu cu intimata UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL A.  PRIN PRIMAR împotriva Deciziei de sancţionare nr. 2348/16.11.2017 emisă de intimată,  a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 2348/16.11.2017 şi 2952/15.12.2017 emise de intimată, obligarea intimatei la restituirea sumelor reţinute în baza acestor decizii, la plata de cheltuieli de judecată.

Contestatoarea B. are calitatea de salariat la intimată îndeplinind funcţia de consilier juridic în cadrul aparatului permanent al Consiliului Local A.. 

În data de 16.11.2017 a primit decizia de sancţionare cu „avertisment” întrucât la data de 20.10.2017 nu a fost găsită la serviciu fiind constatată părăsirea locului de muncă în timpul programului de lucru fără înştiinţarea şefului ierarhic sau fără a avea o cerere de concediu aprobată, sancţiunea aplicată fiind prevăzută de art. 248 alin.1 lit. a Codul muncii, abaterea disciplinară fiind reglementată de art. 11 şi 17 din ROI, art. 24 din Legea nr. 477/2004, fapta reţinută fiind „nerespectarea programului de lucru”.

În data de 15.12.2017 a primit decizia de sancţionare disciplinară cu „reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 5%” întrucât la data de 23.10.2017 nu a fost găsită la serviciu fiind constatată părăsirea locului de muncă în timpul programului de lucru fără înştiinţarea şefului ierarhic sau fără a avea o cerere de concediu aprobată, sancţiunea aplicată fiind prevăzută de art. 248 alin.1 lit. a Codul muncii, abaterea disciplinară fiind reglementată de art. 24 din Legea nr. 477/2004, fapta reţinută fiind „nerespectarea programului de lucru”.

Sub sancţiunea nulităţii, faptele săvârşite de salariat, pe care angajatorul le considera a fi abateri disciplinare, trebuie descrise în concret, în cuprinsul deciziei de concediere disciplinară, prin formulări clare şi explicite, nicidecum prin formulări generale şi neverificabile, de natură a îngreuna cercetarea judecătorească.

Sancţiunea nulităţii deciziei de concediere disciplinară a salariatului contestator, ca urmare a lipsei din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunilor prevăzute de art. 252 Codul  muncii, nu poate fi înlăturată.

Chiar dacă în ceea ce priveşte prevederile din contractul individual de muncă, Codul muncii şi Regulamentul intern al societăţii ce au fost încălcate de salariat, angajatorul a precizat art. 248 alin. 1 lit. a, art. 250 şi 251 alin. 1  alin. 2 din Codul muncii, art. 24 din Legea nr. 477/2004 şi art. 11 şi art. 17 din ROI, referitoare la îndatoririle salariaţilor din cadrul Municipiul A., respectiv: art. 11 - a nu întârzia în efectuarea lucrărilor, a nu interveni sau stărui pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal, a nu avea o atitudine ireverenţioasă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, a nu fi neglijent în realizarea lucrărilor, a-şi perfecţiona pregătirea profesională, a se deplasa pentru rezolvarea unor probleme de serviciu în afara serviciului, doar cu ordin de deplasare semnat de primar, a comunica despre aceasta, a păstra secretul de serviciu, confidenţialitatea…., art. 17 – dispoziţii referitoare la comunicarea unor date între direcţii, servicii, birouri, compartimente, nu este de natură să înlăture nulitatea absolută a deciziei contestate prin prisma lipsei indicării prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, aspect sancţionat în consecinţă de dispoziţiile art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii.

Aceasta deoarece nu este suficientă, redarea dispoziţiilor din Regulamentul Intern care prevăd anumite abateri disciplinare şi enunţarea în decizia contestată în mod generic a faptei, ci se impune, tocmai în vederea descrierii faptei, cerută de lege a fi cuprinsă în decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare, prezentarea explicită a acelor aspecte care conturează în concret fapta care se impută salariatului, astfel încât prin arătarea precisă a faptei, să se poată stabili în ce măsură o anumită faptă avută în vedere de angajator la aplicarea sancţiunii disciplinare reprezintă o încălcare de către salariat a normelor de disciplină a muncii, săvârşită în legătură cu munca sa, o înfrângere a obligaţiilor izvorâte din contractul individual de muncă.

Lipsa menţiunii în discuţie nu poate fi suplinită de existenţa ei în referatul de cercetare prealabilă, şi nici în cadrul administrării probatoriului în faţa instanţei.

Precizarea prevederilor statutului, regulamentului de ordine interioară, contractului colectiv de muncă încălcate are relevanţă pentru ca instanţa să poată stabili şi verifica dacă fapta salariatului constituie abatere disciplinară şi dacă se încadrează printre obligaţiile (de a face sau a nu face) impuse acestuia.

În plus, în decizia nr. 2952/15.12.2017, prevederile din ROI nu au mai fost indicate, iar cele din Codul muncii nu prevăd obligaţii încălcate ale salariatului.

Referitor la decizia nr. 2348/16.11.2017 este adevărat că, în cazul în care cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului nu a fost obligatorie, potrivit legii, decizia de sancţionare disciplinară nu trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, astfel încât absenţa acestei menţiuni nu se sancţionează cu nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară.

Pe cale de consecinţă, dacă angajatorul a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă a salariatului, deşi aceasta nu era obligatorie conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, neindicarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile nu atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare a salariatului cu sancţiunea disciplinară a avertismentului scris, însă nulitatea se aplică ca urmare  a încălcării dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. b Codul muncii, însă decizia nr. 2952/15.12.2017 este nulă absolut şi din acest motiv.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel în termen pârâţii Primarul Municipiului A. şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul A. prin Primar.

Critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocă următoarele motive de apel:

În fapt, contestatoarea este angajata UAT Mun. A. în funcţia de consilier juridic în cadrul Consiliului Local A..

Întrucât aceasta a lipsit de doua ori, în două zile diferite de la locul de muncă, fără a avea concediu de odihnă aprobat sau concediu medical, instituţia angajatoare a dispus sancţionarea disciplinară a acesteia.

Astfel, pentru fapta de a nu se prezenta la locul de muncă în data de 20.10.2017, contestatoarea a fost sancţionată cu avertisment scris, în conformitate cu prevederile art. 11 şi 17 din ROI şi art. 24 din Legea nr. 477/2004 privind codul de conduită a personalului contractual din cadrul autoritarilor şi instituţiilor publice, fiind emisă Dispoziţia nr. 2348/16.11.2017.

În realitate, însă, în data de 20.10. 2017 contestatoarea nu se afla în efectuarea concediului de odihna, întrucât cererea sa de acordare a acestui concediu nu fusese niciodată aprobată de conducerea instituţiei angajatoare.

După cum susţine prin contestaţia ce face obiectul prezentului dosar, doamna B. a depus cererea de efectuare a concediului de odihnă pentru anul 2017 în data de 22.02.2017 arătând că va efectua concediul de odihnă aferent anului 2017 în lunile Martie, Aprilie, Iulie şi August 2017.

Pentru luna octombrie 2017 contestatoarea nu a depus cererea de concediu. Având în vedere că nu se încadra în programarea pentru efectuarea CO, instituţia nu a aprobat această cerere.

Potrivit art. 22 din ROI absenţele nemotivate se sancţionează conform art. 264 alin. 1 din Codul muncii în mod gradual.

Faţă de situaţia de fapt şi reglementările aplicabile, în mod legal contestatoarea a fost sancţionată pentru neprezentarea la locul de muncă în mod nejustificat în data de 20 octombrie 2017, cu avertismentul scris, fiind emisă Dispoziţia nr. 2348/16.11.2017.

În mod greşit prima instanţa a reţinut că Dispoziţia nr. 2348/16.11.2017 nu cuprinde descrierea faptei, astfel cum prevăd dispoziţiile art.252 alin. 2 lit. a din Legea nr. 53/2003.

Se menţionează în mod clar în cuprinsul deciziei că doamna B. „nu s-a prezentat la serviciu în data mai sus menţionată, neavând cerere aprobată de concediu de odihnă sau concediu medical”. Prin urmare, fapta este descrisă şi constă în neprezentarea angajatei la locul de muncă, în mod nejustificat.

O astfel de descriere este cât se poate de precisă şi nu naşte niciun dubiu cu privire la faptul că angajata a fost sancţionată pentru că nu s-a prezentat la locul de muncă.

Mai reţine prima instanţă că Decizia nr. 2348/16.11.2017 nu respectă dispoziţiile art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii, respectiv nu se menţionează prevederile din statutul personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de către angajată.

Contrar celor reţinute de Tribunalul Braşov, decizia în cauză cuprinde indicarea prevederilor din Regulamentul de Ordine Interioară încălcate de către contestatoare. Acest regulament i-a fost comunicat, şi avea cunoştinţă de el, fiind chiar consilier juridic în cadrul instituţiei. Prin urmare, în mod eronat a reţinut prima instanţă, fără a avea nicio dovadă în acest sens la dosar, că ROI nu i-ar fi fost adus la cunoştinţa contestatoarei.

Prevederile indicate în cuprinsul Deciziei se referă la:

-Art. 11 din ROI - obligaţiile salariaţilor

-Art. 17 din ROI - obligaţiile de comunicare între departamente.

În atare situaţie, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că lipsesc prevederile din ROI încălcate de contestatoare. Acestea sunt menţionate în cuprinsul dispoziţiei şi se referă la fapta ce constituie abatere disciplinară.

De asemenea, art. 24 din legea specială nr. 447/2004 este aplicabil în cauză, fiind încălcat de către contestatoare prin nerespectarea conduitei la locul de muncă, respectiv prin neprezentarea la locul de muncă conform programului de lucru.

În ceea ce priveşte Dispoziţia nr. 2952/15.12.2017 - prin aceasta s-a dispus sancţionarea angajatei B. cu reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 5 % pentru că în data de 23.10.2017 a absentat nemotivat de la locul de muncă.

Ca şi în situaţia anterioară, salariata nu avea cerere de concediu depusă şi aprobată în condiţiile legii pentru efectuarea concediului de odihnă pentru data de 23.10.2017.

Anterior emiterii acestei dispoziţii a fost efectuată cercetarea prealabilă obligatorie în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii.

Din însăşi descrierea faptei din cuprinsul dispoziţiei rezultă cu claritate motivul pentru care apărările salariatei au fost înlăturate. Astfel în cuprinsul dispoziţiei de sancţionare se menţionează clar că salariata a părăsit locul de muncă fără înştiinţarea şefului ierarhic (Primarul în acest caz) şi fără a avea o cerere de concediu aprobată.

Referitor la împrejurarea că între fapta descrisă în raportul de cercetare disciplinară şi cea descrisă în decizia de sancţionare există diferenţe, solicită a se avea în vedere că fapta este clar conturată şi nu există dubii cu privire la faptul că angajata nu s-a prezentat la locul de muncă, în mod nejustificat în data de 23.10.2017.

În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţe potrivit căreia cercetarea disciplinară nu a fost efectuată decât de o singură persoană, menţionează că persoana desemnată de Primar să realizeze procedura cercetării disciplinare prealabilă a fost dl. C.. În faţa acestuia salariata cercetată a dat notă explicativă scrisă, fiind întocmit şi procesul-verbal din data de 23.11.2017.

Dl. C., împreună cu persoanele desemnate să asigure secretariatul procedurii de cercetare disciplinară au întocmit raportul în baza celor declarate în scris de salariată şi în baza înscrisurilor existente la dosarul de cercetare disciplinară.

Prin urmare, cercetarea disciplinară prealabilă s-a realizat în condiţii de legalitate, fără ca drepturile salariatei să fie prejudiciate în vreun fel.

Un alt motiv de anulare a ambelor dispoziţii de sancţionare disciplinară reţinut de prima instanţă se referă la împrejurarea că salariata ar fi fost sancţionată de doua ori pentru aceeaşi faptă.

Soluţia instanţei bazată pe acest raţionament este eronată, având în vedere că sancţiunile au fost dispuse pentru două fapte săvârşite în două zile diferite.

Astfel, s-a constatat iniţial că a lipsit nejustificat de la locul de muncă în data de 20.10.2017 şi apoi s-a constatat că nici în data de 23.10.2017 nu s-a prezentat la locul de muncă, fără a avea vreo justificare în acest sens.

Faţă de aceste situaţii, pentru fapta săvârşită în data de 20.10.2017 s-a dispus sancţionarea cu avertisment scris, iar pentru cea de-a doua faptă, având deja caracter repetitiv s-a dispus sancţiunea reducerii salariului de bază pentru 3 luni cu 5 %.

Prin urmare, fiind două fapte săvârşite în zile diferite s-au aplicat două sancţiuni diferite.

Intimata B. a formulat întâmpinare prin care susţine soluţia instanţei de fond şi solicită respingerea apelului.

Descrierea greşită a presupusei fapte săvârşite este echivalentă cu nedescrierea faptei, ceea ce duce la nulitatea absolută a dispoziţiei de sancţionare.

În plus, în Decizia de sancţionare a intimatei emisă de UAT Municipiu A. se precizează că ar fi încălcat dispoziţiile art.11 şi 17 din ROI al Primăriei Municipiului A., ROI care oricum nu i-a fost adus la cunoştinţă şi nu este afişat, este din anul 2003 şi la articolele 11 şi 178 conţine dispoziţii străine faţă de sancţiunea aplicată. 

Analizând apelul formulat, în limita motivelor de apel şi în temeiul art. 476 şi art. 477 Cod procedură civilă instanţa constată că este fondat în parte, sub aspectul criticilor referitoare la nulitatea deciziilor de sancţionare.

Soluţia instanţei de fond privind nulitatea absolută a deciziilor de sancţionare pe motivul viciilor de formă, este fundamentată pe o interpretare rigidă a dispoziţiilor art. 252 alin. 2 Codul muncii. Deciziile de sancţionare disciplinară conţin elementele de descriere a faptei, temeiul de drept motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului.

Doctrina a identificat situaţii de nulitate a deciziilor de sancţionare pentru nerespectarea prevederilor art. 252 Codul muncii. Astfel, intimata susţine că temeiul de drept pe care se fundamentează deciziile de sancţionare – art. 11 şi 17 din regulament nu are legătură cu fapta sancţionată.

Apărarea intimatei este nerelevantă faţă de celelalte elemente ale deciziilor de sancţionare.

Spre deosebire de situaţia neindicării temeiului de drept în conţinutul deciziei de concediere, sancţionată cu nulitatea absolută a acesteia, indicarea greşită a acestui temei nu atrage nulitatea, instanţa având posibilitatea să rectifice încadrarea legală a încetării contractului de muncă. În acest sens pot fi invocate mai multe argumente. Astfel, în primul rând, o astfel de eroare este una materială, a cărei îndreptare nu aduce modificări în motivele de fond.

Aşadar, sancţiunea nulităţii deciziei ar opera în cazul lipsei temeiului de drept, iar indicarea eronată a acestuia nu ar echivala cu lipsă totală a temeiului de drept.

În speţă, temeiul de drept este indicat şi chiar dacă ar fi eronat aşa cum susţine intimata, ar fi permisă verificarea concordanţei acestuia cu datele particulare ale speţei, atestate de celelalte elemente ale deciziei de sancţionare care în cazul de speţă sunt evidente.

Prezentarea în cadrul deciziei de sancţionare a faptei ce constituie abatere disciplinară nu este făcută în mod generic, fără elemente concrete. De asemenea, descrierea concretă este cuprinsă în chiar textul deciziei de sancţionare, iar nu în alte înscrisuri.

Sub acest aspect, respectiv cel referitor la descrierea faptei, instanţa reţine că soluţia instanţei de fond se impune a fi schimbată, deoarece ambele decizii conţin descrierea faptei şi nu generic, ci în mod explicit - lipsa salariatului de la serviciu în timpul programului de lucru şi fără a avea o cerere de concediu aprobată – constituie o descriere suficientă a faptei considerată abatere disciplinară.

Situaţia din speţă nu se identifică cu alte cazuri în care s-a aplicat această sancţiune pentru nedescrierea faptei redate mai jos.

 Nu satisface cerinţa privitoare la descrierea faptei, stabilită prin art. 252 alin. (2) lit. a) Codul muncii, menţiunea constând în „săvârşirea unor abateri disciplinare”. Prin urmare, lipsa  individualizării faptei atrage nulitatea deciziei de concediere disciplinară. Nulitatea nu este înlăturată de trimiterile din preambulul deciziei de concediere la alte documente, în speţă un referat şi un raport, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 79 Codul muncii, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt, sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. În alţi termeni, acest text legal interzice angajatorului să se prevaleze în faţa instanţei de alte acte, în scopul de a complini lipsurile deciziei de concediere.

Nu reprezintă o descriere suficientă a faptei ce constituie abatere disciplinară menţiunea că salariatul a fost sancţionat pentru pagubă materială produsă unităţii, având în vedere că această descriere nu permite individualizarea faptei în timp şi în spaţiu şi nici în ceea ce priveşte conţinutul ei.

Cerinţa descrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, prevăzută de art. 252 alin. (2) lit. a) Codul muncii, presupune menţionarea concretă a atribuţiilor de serviciu încălcate său neîndeplinite, adică acţiunea său inacţiunea săvârşită cu vinovăţie de către salariat.

Aşadar, deciziile de sancţionare disciplinară din speţă îndeplinesc condiţia privitoare la descrierea faptei, întrucât menţionează fapta comisă de contestatoare şi oferă şi elemente concrete referitoare la desfăşurarea ei în timp şi spaţiu în funcţie de care se pot raporta celelalte elemente care ţin de controlul de legalitate al deciziei, respectiv emiterea în termen a deciziei de sancţionare prin raportare la dată săvârşirii faptei şi data aducerii la cunoştinţă angajatorului. De asemenea, decizia 2952/15.12.2017 conţine şi o trimitere la raportul de cercetare disciplinară prealabilă din care rezultă că a fost audiată contestatoarea şi conţine şi considerentele pentru care au fost înlăturate apărările acesteia. Astfel, s-a menţionat că intimata contestatoare şi-a recunoscut fapta săvârşită, respectiv aceea de a pleca în concediu fără a avea cererea aprobată de şeful ierarhic, însă a presupus că din moment ce cererea de concediu a intrat în mapa de corespondenţă a şefului ierarhic - secretarul municipiului - se prezumă că se aprobă.

Pentru aceste considerente, reţinându-se că deciziile de sancţionare disciplinară cuprind indicarea textelor din regulamentul intern, care menţionează obligaţiile încălcate de salariat, permiţându-i acestuia să-şi formuleze o apărare eficientă, cuprind descrierea faptei sancţionată cât şi celelalte elemente prevăzute de art. 252 alin. 2 din Codul muncii, instanţa de apel va admite apelul formulat sub aspectul criticilor ce ţin de înlăturarea sancţiunii nulităţii absolute a deciziilor de sancţionare şi va schimba sentinţa sub acest aspect, în sensul că va respinge excepţia nulităţii deciziilor de sancţionare cu consecinţa rejudecării contestaţiei în temeiul art. 488 Cod procedură civilă raportat la motivele invocate la fond cât şi faţă de criticile apelanţilor şi apărările intimatei din apel.

Susţinerea intimatei prin care arată că nu poate fi sancţionată în temeiul prevederilor din ROI deoarece nu i s-a adus la cunoştinţa, nu este pertinentă deoarece din actele şi lucrările dosarului rezultă că intimată contestatoare cunoştea conţinutul regulamentului în calitate de consilier juridic al apelantei UAT, iar pe de altă parte intimata chiar face trimitere la prevederi din ROI în adresa nr. 36052/23.11.2017 – fila 23 dosar fond, ceea ce denotă cunoaşterea şi însuşirea acestuia.

Din art. 16 din ROI fila 19 dosar fond rezultă că la nivel de angajator s-a stabilit o regulă cu privire la plecarea în concediu a angajaţilor, în sensul că cererea se aprobă de primar, viceprimar, secretar, dar numai după ce au fost vizate de şeful ierarhic şi de inspectorul de la resurse umane. Pe cererea de concediu solicitantul va indica persoana care îi va prelua atribuţiile. Într-adevăr, intimata contestatoare a indicat pe cererea de concediu persoana care îi va prelua atribuţiile, însă a plecat în concediu fără a verifica dacă cererea a fost aprobată. În contextul în care cererea nu s-a aprobat, plecarea acesteia de la serviciu în zilele de 20.10.2017 şi 23.10.2017 reprezintă absenţă.

Aşadar, în speţă sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii disciplinare a contestatoarei.

Ceea ce nu este corect interpretat de apelantă este modul de aplicare a sancţiunii pentru fapta considerată abatere.

Sub acest aspect, criticile din apel, parţial sunt nefondate, deoarece susţinerile apelantelor prin care identifică două abateri, două fapte şi două sancţiuni sunt nefondate. În esenţă intimata a solicitat cele două zile de concediu printr-o singură cerere, fapta sa constând în lipsa de la serviciu, părăsirea locului de muncă fără înştiinţarea şefului ierarhic sau fără o cerere de concediu aprobată fiind una singură chiar dacă zilele de absenţă sunt două consecutive. Prin urmare angajatorul trebuia să aplice o singura sancţiune, fiind vorba de o singură faptă. Pentru acest motiv, instanţa va aprecia întemeiate susţinerile din întâmpinarea intimatei, relativ la motivele de apel ce vizează menţinerea ambelor decizii de sancţionare pe considerentul a doua fapte diferite.

În consecinţă, fiind nepermis a se aplica două sancţiuni pentru aceeaşi faptă, care în realitate este o faptă continuă, instanţa va considera fondată prima sancţiune care respectă şi criteriul aplicării graduale a sancţiunilor disciplinare. În concret, va fi păstrată decizia de sancţionare disciplinară nr. 2348/16.11.2017 pentru fapta descrisă în decizie cu menţiunea că vizează ambele zile de absenţă respectiv 20.10.2017 şi 23.10.2017 şi va anula decizia nr. 2952/15.12.2017 prin care s-a sancţionat aceeaşi faptă descrisă pentru un act material consecutiv cu aplicarea unei noi sancţiuni, mai grave - reducerea din salariu.

În consecinţă, cu respectarea principiului repunerii în situaţia anterioară a părţilor în urma anularii deciziei 2952/15.12.2017, instanţa va obliga apelanta UAT A. la restituirea sumelor reţinute din salariu ca urmare a sancţiunii disciplinare.

Din moment ce parţial au fost găsite întemeiate criticile apelanţilor şi au fost acceptate parţial şi apărările intimatei, instanţa va compensa cheltuielile de judecată în apel, urmând ca intimata B. să achite către apelanţi suma de 1400 lei, după compensare, cheltuieli de judecată în apel. (B. justifică în apel suma de 600 lei cheltuieli de judecată –fila 35 achitaţi apărătorului avut în apel, iar apelanţii justifică suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată în cuantum redus în temeiul art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă din totalul de 4165 fila 34 dosar apel achitaţi către apărătorul ales în apel).

Se remarcă faptul că intimata contestatoare a depus în apel şi cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales la judecata în fond a cauzei, însă instanţa de fond nu le-a acordat acesteia deşi avusese câştig de cauză, pentru considerentul că nu a depus dovada acestora. Prin urmare, aceste cheltuieli de judecată nu pot fi avute în vedere în apel, neintrând la procedura compensării din moment ce în etapa anterioară nu au fost respectate dispoziţiile art. 452 Cod procedură  civilă  raportat la art. 394 Cod procedură  civilă  privind depunerea în termen a dovezilor privind cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare