Decizie de impunere. Livrări intracomunitare de bunuri scutite de tva. Sarcina probei atitudinii subiective a contribuabilului revine organului fiscal şi nu poate fi prezumată. Elemente de fapt care denotă lipsa atitudinii subiective frauduloase a contrib

. Decizie de impunere. Livrări intracomunitare de bunuri scutite de TVA. Sarcina probei atitudinii subiective a contribuabilului revine organului fiscal şi nu poate fi prezumată. Elemente de fapt care denotă lipsa atitudinii subiective frauduloase a contribuabilului.

Legea  nr. 571/2003, art. 143 alin. (2) lit. a)

În analiza atitudinii subiective a reclamantei cu privire la acțiunile pretins frauduloase cu impact fiscal comise de terți, și relevanța acesteia în ce privește scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată, trebuie avută în vedere și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a reținut că, în temeiul sistemului comun al taxei pe valoarea adăugată, nu se poate refuza unei persoane impozabile, în împrejurări precum cele în cauză în litigiul principal, dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri sub motiv că, ținând seama de fraude sau de nereguli săvârșite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări, aspect a cărui verificare cade în sarcina instanței de trimitere (Hotărârea Curții din data de 6 decembrie 2012, pronunțată în cauza C-285/11 Bonik).

În cauză, organele fiscale nu au dovedit, în raport de elemente obiective, că reclamanta a știut că operațiunea pentru care a cerut scutirea ar fi fost implicată într-o fraudă. Nu există nici elemente care să denote că reclamanta ar fi putut să afle că o astfel de fraudă există.

Mai mult, s-a dovedit că reclamanta a încheiat contract atât cu beneficiarul cât și cu intermediarul si transportatorul, iar în contabilitatea reclamantei se regăsesc toate operațiunile contabile aferente livrărilor de bunuri, precum și că operațiunile respective se regăsesc şi în contabilitatea societăților bulgare. Nu se poate imputa, în mod rezonabil, reclamantei că nu a constatat că dimensiunea amprentei ştampilei originale nu corespunde cu dimensiunea amprentei ştampilei de pe scrisoarea de transport sau că nu a observat eventualul fals al semnăturilor.

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 957/CA/16.10.2019, Tribunalul Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: a admis contestația formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta  DGRFP B. și, în consecință, a anulat în parte decizia de soluționare a contestației nr. xxxx/5.10.2017, decizia de impunere nr F-XX nr. xxx/26.03.2013 şi raportul de inspecție fiscală nr. F-XX nr. xx/26.03.2013 în ce priveşte stabilirea TVA suplimentar (debit şi accesorii) în sumă de  941.918 lei  (1074999 lei - 133081 lei).

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi în calitate de repezentantă a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B., solicitând admiterea acestui recurs, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a actelor administrativ fiscale atacate.

În motivarea recursului, recurentele-pârâte susţin că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă. În acest sens, arată că în mod greșit instanța de fond a reținut, că se impunea acordarea scutirii de TVA reclamantei pentru livrări intracomunitare de bunuri societăților bulgare C. și D.. După o prezentare pe larg a stării de fapt, recurentele susțin că instanța de fond a extras din faptele constatate și dovedite de către organul fiscal unele elemente și nu a analizat toată starea de fapt, nu a avut în vedere starea de fapt fiscală, simplificând toată situația la două trei aspecte, și astfel a ajuns la aplicarea de drept a normelor de drept material. Recurentele arată că chiar dacă cele două societăți au pierdut codul valid de TVA ulterior, sunt o serie de aspecte care se impun a fi văzute în integralitatea lor și care justifică livrările efectuate nu pot fi considerate livrări intracomunitare scutite de TVA.

Recurentele susțin, de asemenea, că livrările efectuate de C. Bulgaria, D. Bulgaria, E. Bulgaria, F. Bulgaria nu pot fi considerate livrări intracomunitare scutite de TVA, întrucât pentru aceasta ar fi fost nevoie să fie îndeplinite condițiile legale prevăzute de art.143 alin.(2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În acest sens, recurentele arată că deoarece realitatea tranzacțiilor efectuate de reclamantă cu societățile menționate nu a putut fi confirmată de autoritățile din Bulgaria, respectiv în urma controalelor încrucișate solicitate la societățile comerciale transportatoare menționate pe documentele de transport a rezultat faptul că acestea nu au efectuat transportul mărfurilor din Bulgaria, se consideră că documentele prezentate de S.C.  A. S.R.L. pentru scutire în cazul livrărilor intracomunitare (documentul de transport CMR) nu pot îndeplini condițiile legale de documente justificative, pentru a atesta că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru.

Recurentele mai susțin că din analiza documentelor aflate la dosarul cauzei și din informațiile furnizate de către organele de cercetare penală rezultă că operațiunile comerciale privind bunurile livrate și facturate de reclamantă către cele patru societăți din Bulgaria nu îndeplinesc condiția prevăzută la art. 128 alin. (9) din Codul fiscal, pentru a fi supuse regimului de scutire, întrucât acestea nu au fost transportate din România în Bulgaria, în același sens fiind și interpretarea Curţii Europene de Justiție din 27.09.2007 în cauza C-409/04 Teleos și alții, pct.(1) din dispozitiv.

Recurentele apreciază că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că transportul a fost efectuat, mai mult din modul în care au fost întocmite documentele de transport, respectiv la identificarea autoturismului prin care s-a asigurat transportul mărfii vânzătorul ar fi trebuit să poată identifica, dacă ar fi fost de bună credință, cu titlu exemplificativ, următoarele aspecte care sunt de notorietate, că autoturismul Peugeot cu număr de înmatriculare […], ori autoturismul DAEWOO MATIZ cu numărul de înmatriculare […] nu putea să asigure transportul în interes comercial al unei cantități de ciment MULTIBAT aferente valorii de circa 2.000 de euro. Recurentele arată că societățile care figurau că au asigurat transportul mărfii pe CMR-uri au declarat că nu au avut relații comerciale cu reclamanta. Din toate aceste aspecte, recurentele susțin că trebuie concluzionat că societatea nu a luat în mod rezonabil toate măsurile posibile pentru a se asigura efectuarea unei livrări comunitare și nu se poate pronunța cu desăvârșire că s-a acționat cu bună-credință și au fost luate măsuri rezonabile, astfel că actele administrative fiscale contestate sunt legale.. 

Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 30 din O.U.G.  nr. 80/2013.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâte și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

La rândul său, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reluat, în esență, susținerile din cererea de recurs.

Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art. 499 din Codul de procedură civilă, sentinţa recurată, susţinerile părţilor şi ansamblul materialului probator existent la dosar, în limitele legale, Curtea reţine următoarele:

Prin recursul dedus judecăţii se invocă greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material care privesc scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru livrări intracomunitare de bunuri. Aceste critici se circumscriu motivului de casare prevăzut de art.488 alin.(1) din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate.

Curtea reține, în acest sens, că potrivit art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal adoptat prin Legea 571/2003, aplicabil în cauză, Livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată. Niciuna dintre cele două excepții de la această scutire, reglementată de acest text normativ nu se regăsește în cauză.

În mod corect a constatat instanța de fond, aspect de altfel nu este contestat de recurentele-pârâte, că societățile C. şi D. Bulgaria au avut pentru o perioadă din intervalul de timp în care s-au aflat în relații contractuale cu reclamanta, cod valid de TVA. De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect că nu s-a făcut dovada că societatea reclamantă ar fi fost implicată sau ar fi avut cunoștință de eventuale acțiuni frauduloase de tip carusel în legătură cu operațiunile de livrare intracomunitară pentru care solicită scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată. Într-adevăr, trebuie reținut că au fost desfășurate cercetări penale cu privire la eventuala implicare a reclamantei în aceste pretinse activități infracționale, organele competente dispunând, față de reclamantă, soluția clasării, astfel că reclamanta nu este cercetată penal sub aceste aspecte. În ce privește poziția sa subiectivă față de pretinsele acțiuni infracționale, în mod corect instanța de fond a apreciat, pe baza unei corecte stabiliri a stării de fapt, că nu a fost dovedită de către organele fiscale cunoașterea de către reclamantă a faptului că s-ar fi realizat activități frauduloase. Reclamanta a prezentat contractele încheiate cu societățile bulgare, precum și pe cele încheiate cu operatorii de transport, eventualul caracter fictiv al contractelor subsecvente încheiate cu intermediari, sau după livrarea în Bulgaria a bunurilor, neputând fi imputată reclamantei. În acest sens, instanța de fond în mod corect a reținut că, în privința societății bulgare C. reclamanta a prezentat scrisori de transport (CMR) prin care sunt menționați în această calitate S.C. G. S.R.L. H. şi S.C. I. S.R.L. și chiar dacă organele fiscale au efectuat verificări suplimentare şi au constatat ca cei doi transportatori nu au lucrat în realitate pentru reclamantă, nu poate fi negat faptul că aceste scrisori există şi au fost prezentate reclamantei de intermediarul cu care se afla în relaţie contractuală, respectiv J. S.R.L.. În aceste condiții, este evident, așa cum a reținut și prima instanță, că săvârșirea unor falsuri nu poate fi imputata reclamantei, ci eventualului  grup infracţional ce face obiectul procesului penal. Și în privința societății bulgare D., instanța de fond a reţinut în mod corect că nu au fost reținute în decizie aspecte legate de nedovedirea realității transportului, ci s-a menționat doar că pe documentele de transport (CMR) figurează K. Italia, societate care nu a putut fi controlată, iar ca loc de încărcare este menționat  L. iar ca loc de descărcare M., Bulgaria.

În ce privește atitudinea subiectivă a reclamantei cu privire la acțiunile pretins frauduloase comise de terți, și relevanța acesteia în ce privește scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată, trebuie avut în vedere și că în jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a reținut că, în temeiul sistemului comun al taxei pe valoarea adăugată, nu se poate refuza unei persoane impozabile, în împrejurări precum cele în cauză în litigiul principal, dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri sub motiv că, ținând seama de fraude sau de nereguli săvârșite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări, aspect a cărui verificare cade în sarcina instanței de trimitere (Hotărârea Curții din data de 6 decembrie 2012, pronunțată în cauza C-285/11 Bonik).

În cauză, așa cum a reținut în mod corect și instanța de fond, organele fiscale nu au dovedit, în raport de elemente obiective, că reclamanta a știut că operațiunea pentru care a cerut scutirea ar fi fost implicată într-o fraudă. Nu există nici elemente care să denote că reclamanta ar fi putut să afle că o astfel de fraudă există.

Mai mult, s-a dovedit că reclamanta a încheiat contract atât cu N. Romania cât și cu intermediarul si transportatorul, iar în contabilitatea reclamantei se regăsesc toate operațiunile contabile aferente livrărilor de bunuri, precum și că operațiunile respective se regăsesc şi în contabilitatea societăților bulgare. Nu se poate imputa, în mod rezonabil, reclamantei că nu a constatat că dimensiunea amprentei stampilei originale nu corespunde cu dimensiunea amprentei stampilei de pe scrisoarea de transport sau că nu a observat  eventualul fals al semnăturilor.

În consecinţa celor ce preced, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile aduse de recurentele-pârâte sentinței instanței de fond, care a reținut corect starea de fapt și a aplicat corespunzător dispozițiile legale incidente, astfel că, făcând aplicarea dispoziţiilor art.496 alin.(1) din Codul de procedură civilă, va respinge recursul dedus judecății.

Domenii speta

Spete similare