Posibilitatea acordării daunelor morale pentru prejudiciul suferit în perioada detenţiei.

- art.1391 Cod civil şi art.3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat în data de 6 decembrie 2007 prima hotărâre de condamnare a României pentru încălcarea articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, printre altele, condițiile materiale de detenție nu satisfac standardul european, în cauza Bragadireanu împotriva României (cererea nr. 22088/04).

Totodată, prin hotărârea din 24 iulie 2012 în cauza  Iacov Stanciu împotriva României (cererea nr. 35972/05), Curtea a constatat că supraaglomerarea și condițiile necorespunzătoare de detenție reprezintă probleme structurale ale sistemului penitenciar din România. Prin aceeași hotărâre, Curtea a salutat măsurile generale – inclusiv modificări legislative – luate de autoritățile române pentru a remedia problemele structurale legate de supraaglomerare și de condițiile de detenție inadecvate ce decurg din aceasta, dar a apreciat că, având în vedere amploarea problemei, trebuie să continue eforturile consistente și pe termen lung, inclusiv prin adoptarea de măsuri suplimentare, fără a impune însă un termen pentru remedierea situației. De asemenea, Curtea a considerat că este necesară instituirea unui recurs intern care să permită repararea efectivă a prejudiciilor suferite ca urmare a condițiilor inadecvate de detenție, inclusiv prin acordarea de despăgubiri.

În anii ce au urmat hotărârii Iacov Stanciu, numărul de cauze în care Curtea a concluzionat că articolul 3 din Convenție a fost încălcat din prisma suprapopulării și a condițiilor materiale inadecvate de detenție a crescut constant, ajungând la 150 de hotărâri de condamnare, fapt ce a determinat Curtea să aplice procedura hotărârii pilot în cauzele conexate Rezmiveș și alții c. României, solicitând Statului român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție, în conformitate cu principiile Convenției astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot.

Aşadar, potrivit hotărârilor CEDO enunţate anterior, s-a stabilit că există o încălcare a art.3 din Convenţie, ca urmare a lipsei de spaţiu vital alocat deţinuţilor şi a condiţiilor de igienă nesatisfăcătoare, aceste aspecte fiind reținute de către instanțele de fond, în baza probelor administrate.

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată că prin Decizia civilă nr. 1331/A/04.10.2019 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă, s-a dispus respingerea cererii de apel formulată de apelanții pârâți Penitenciarul A., cu sediul în […], Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., cu sediul în […], și Administrația Națională a Penitenciarelor, cu sediul în […], în contradictoriu cu intimatul reclamant C., cu domiciliul procesual ales la […], împotriva sentinței civile nr. 2235/15.03.2019 a Judecătoriei Brașov pronunțată în dosarul nr. xxxxx,  pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul Penitenciarul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi respingerea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că prevederile actului normativ invocat ca baza legală de către reclamant nu sunt aplicabile, prevederile Ordinului nr.433/C/2010 fiind aplicabile pe măsură ce penitenciarele efectuează investiţii, modernizări, transformări şi extinderi a fondului construit.

În ce priveşte situaţia reclamantului pentru perioada precizată în acţiune, se arată că acesta a beneficiat de un program complex de activități, care i-au permis acestuia petrecerea unui timp îndelungat în afara camerei de detenție. Astfel, pe lângă activitatea de plimbare zilnică și activități sportive, a fost înscris la numeroase programe educaționale și psihologice și activități lucrative.

Tratamentul aplicat unei persoane încarcerate a fost apreciat ca fiind inuman de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului dacă acesta a fost premeditat, aplicat ore în șir și dacă a cauzat suferințe fizice și psihice profunde, or, în speță, nu se poate reține că intimatul – reclamant a fost supus unor astfel de tratamente.

Referitor la problema acută a supraaglomerării cu care penitenciarul se confruntă, se indică măsurile luate pentru îmbunătățirea condiţiilor de cazare şi crearea de noi spaţii iar prin grija administrației, cu sumele avute la dispoziţie, anual au fost executate lucrări de reparaţii constând în tencuieli, zugrăveli, reparaţii la instalaţiile sanitare şi de iluminat, precum şi la mobilierul şi tâmplăria din camerele de deţinere.

Se mai susţine că reclamantul nu a produs probe care să ateste că ar fi săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită, ce ar fi fost de natură să-i producă un prejudiciu moral, înscrisurile administrate de reclamant ca probă nu sunt de natură să ateste îndeplinirea atragerii răspunderii civile delictuale şi nici faptul că în perioada de timp supusă analizei i-ar fi fost încălcate preturile fundamentale.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 205 şi urm. din Codul de procedură civilă, art.1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958, ale Legii nr. 275/2006 şi nr. 254/2013, și dispozițiile Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/2010.

Totodată, împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând admiterea căii de atac şi desfiinţare în parte a deciziei atacate în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANP, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii faţă de împrejurarea că deţinutul a beneficiat de prevederile Legii nr.169/2017, şi cu privire la admiterea în parte a acţiunii în raport cu instituţia recurentă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că excepția inadmisibilității a fost greșit soluționată, întrucât deținutul a fost despăgubit deja prin acordarea măsurii compensatorii prevăzute de Legea nr. 169/2017, astfel cum rezultă din sentința penală nr. 2043/14.11.2018 a Judecătoriei Brașov.

Se mai apreciază că nu are legitimare procesuală în această cauză, întrucât potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare „ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii".

Penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu si sunt ordonatori terțiari de credite.

Apreciază că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării fondurilor necesare dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție.

Se susţine că nu se poate aprecia în nici un caz că deţinutului i-ar fi fost încălcat vreun drept, că nu i-ar fi fost asigurate condiţiile de detenţie astfel încât să se concluzioneze că acestuia i-a fost aplicat un tratament inuman, degradant, că a suferit tortură.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, Legea nr. 254/2013, Legea nr.169/2017, sentinţa penală nr. 2043 din 14.11.2018.

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate, admiterea cererii de apel declarate de apelant, cu consecința admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, iar în subsidiar, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamant.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin acțiunea formulată, reclamantul nu a motivat chemarea în fața instanței de judecata a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, neindicându-se temeiul juridic în virtutea căruia Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar putea sta în judecată în calitate de pârât și nu a arătat rațiunea pentru care se solicită obligarea acestuia la plata unor sume cu titlu de daune morale, după cum nu au fost arătate nici motivele de fapt și de drept care ar fi indicat legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

În condițiile în care că atribuții în asigurarea pazei, escortării, supravegherii, aplicarea regimului de detenție și organizarea de activități de asistență socială si educație destinate reinserției sociale a persoanelor private de libertate o are Ministerul Justiției, prin instituțiile sale subordonate, respectiv prin Administrația Națională a Penitenciarelor, instanța a respins în mod nelegal excepția invocată.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are atribuții în organizarea și aplicarea regimului de detenție, astfel că nu este îndeplinită condiţia stabilită de art. 36 Cod procedură civilă, a identităţii dintre persoana obligată în cadrul raportului juridic de drept material şi persoana chemată în judecată în calitate de pârât.

Cu privire la fondul pretenţiilor solicitate, a arătat că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi suferit prejudicii morale de altă natură sau intensitate decât cele inerente stării de detenție, iar acțiunile Penitenciarului A. s-au încadrat în limitele celor impuse ori permise de lege. Regimul de detenție se caracterizează prin limitări sau interziceri ale drepturilor persoanelor condamnate, respectiv dreptul la liberă circulație, unele drepturi civile, astfel că persoanele deținute nu pot pretinde să beneficieze de aceleași condiții de viață ca și cele aflate în libertate, regimul restrictiv fiind de esența măsurilor privative de libertate.

Despăgubirea unei persoane pentru simplul motiv că s-a aflat în detenție nu contravine normelor morale, nefiind admisibil ca o persoană care a săvârșit infracțiuni deosebit de grave să se îndrepte finalmente împotriva societății ale cărei valori fundamentale le-a încălcat.

În drept, au fost invocate prevederile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Cererile de recurs sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 30 alin.1 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare (f.45-47) prin care a solicitat admiterea cererii de recurs formulată de Penitenciarul A. şi respingerea în parte a cererii formulate de Administrația Naţională a Penitenciarelor în privinţa criticilor formulate faţă de soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, urmând să admită cererea de recurs pentru celelalte motive.

De asemenea, recurenta pârâtă Administrația Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare (f.49-52) prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice şi admiterea recursului declarat de către Penitenciarul A..

În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri la solicitarea recurentei pârâte Administrația Naţională a Penitenciarelor, respectiv fişa de evidenţă nr.53686/23.11.2017 a zilelor considerate executate suplimentar.

Analizând decizia recurată, în raport de probele administrate în faţa instanţelor de fond şi de motivele de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

Referitor la cererea de recurs declarată de către pârâtul Penitenciarului A., deşi aceasta nu a fost întemeiată în mod formal pe existenţa vreunei motiv de casare din cele reglementate de art. 488 Cod procedură civilă, totuşi din dezvoltarea motivelor de recurs se poate reţine  incidenţa în mod formal a dispoziţiilor art.488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă, potrivit cărora:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitate numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că obiectul acţiunii l-a constituit obligarea pârâţilor a plata de daune morale pentru încălcarea dispozițiilor art.1 alin. 3 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor privative de libertate, însă chiar dacă aceste dispoziții legale nu ar fi incidente în cauză, întrucât s-ar referi exclusiv la penitenciarele ce vor fi construite, nu se poate ignora faptul că art. 3 din Convenția Europeană a drepturilor omului interzice, fără excepție și derogare, supunerea unei persoane la tortură, tratamente inumane ori degradante.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat în data de 6 decembrie 2007 prima hotărâre de condamnare a României pentru încălcarea articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, printre altele, condițiile materiale de detenție nu satisfac standardul european, în cauza Bragadireanu împotriva României (cererea nr. 22088/04).

Totodată, prin hotărârea din 24 iulie 2012 în cauza Iacov Stanciu împotriva României (cererea nr. 35972/05), Curtea a constatat că supraaglomerarea și condițiile necorespunzătoare de detenție reprezintă probleme structurale ale sistemului penitenciar din România. Prin aceeași hotărâre, Curtea a salutat măsurile generale – inclusiv modificări legislative – luate de autoritățile române pentru a remedia problemele structurale legate de supraaglomerare și de condițiile de detenție inadecvate ce decurg din aceasta, dar a apreciat că, având în vedere amploarea problemei, trebuie să continue eforturile consistente și pe termen lung, inclusiv prin adoptarea de măsuri suplimentare, fără a impune însă un termen pentru remedierea situației. De asemenea, Curtea a considerat că este necesară instituirea unui recurs intern care să permită repararea efectivă a prejudiciilor suferite ca urmare a condițiilor inadecvate de detenție, inclusiv prin acordarea de despăgubiri.

În anii ce au urmat hotărârii Iacov Stanciu, numărul de cauze în care Curtea a concluzionat că articolul 3 din Convenție a fost încălcat din prisma suprapopulării și a condițiilor materiale inadecvate de detenție a crescut constant, ajungând la 150 de hotărâri de condamnare, fapt ce a determinat Curtea să aplice procedura hotărârii pilot în cauzele conexate Rezmiveș și alții c. României, solicitând Statului român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție, în conformitate cu principiile Convenției astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot.

Aşadar, potrivit hotărârilor CEDO enunţate anterior, s-a stabilit că există o încălcare a art. 3 din Convenţie, ca urmare a lipsei de spaţiu vital alocat deţinuţilor şi a condiţiilor de igienă nesatisfăcătoare, aceste aspecte fiind reținute de către instanțele de fond, în baza probelor administrate.

Totodată, recurenta pârâtă mai face trimitere în expunerea motivelor de recurs la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel şi se tinde în acest mod, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Faţă de starea de fapt reţinută de către instanţa de apel, care nu mai poate forma obiect de  cenzură în recurs, normele de drept material pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată formulată de către intimatul reclamant  nu au fost aplicate greşit sau încălcate de către instanţa de apel, în sensul art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În ce priveşte recursul formulat de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta priveşte în primul rând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive într-un astfel de litigiu.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că  acest pârât are calitatea procesuală pasivă, în condițiile în care, prin ratificarea Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, prin Legea nr. 30/1994, Statul Român s-a angajat, printre altele, să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului și, implicit, să garanteze respectarea acestora, așa încât, astfel cum s-a consacrat de altfel și prin jurisprudența CEDO, ori de câte ori se constată o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale protejate de convenție, Statul este direct răspunzător.

Aşadar, întrucât intimatul reclamant a indicat ca temei juridic al acțiunii sale si dispozițiile CEDO, pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică în speța de față legitimare procesuală pasivă.

Cât priveşte apărările formulate de către acest recurent cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecății, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că verificarea îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale – fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate se va face având în vedere hotărârile CEDO menționate anterior.

De asemenea, privitor la motivul de recurs conform căruia situația nu a fost creată cu rea-credință, ci rezultă din nivelul de trai inferior celui din celelalte state membre ale Uniunii Europene și din situația generală cu care se confruntă sistemul penitenciar, acesta nu poate înlătură răspunderea pârâților,  în condițiile art. 3 din C.E.D.O., întrucât nu există motive care să justifice fie și cea mai mică ingerință a statului, prin instituțiile sale, în drepturile protejate de acest articol iar, pe de altă parte, legislația internă în materie stabilește răspunderea civilă delictuală  și pentru cea mai ușoară culpă.

Potrivit practicii CEDO enunţate anterior, simpla lipsă de spaţiu vital alocat deţinuţilor, constituie prin ea însăşi o încălcare a articolului 3 din Convenție iar prin hotărârea din 24 iulie 2012 în cauza Iacov Stanciu împotriva României (cererea nr. 35972/05), Curtea a stabilit în mod expres că este necesară instituirea unui recurs intern care să permită repararea efectivă a prejudiciilor suferite ca urmare a condițiilor inadecvate de detenție, inclusiv prin acordarea de despăgubiri.

Referitor la recursul declarat de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, calitatea procesuală pasivă acestui pârât este justificată  de dispozițiile art. 6 alin. 1 lit. a) din H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, conform cărora ,,(1) În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuții:

a) organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare.”

Dispozițiile art.11 alin. 2 din Legea nr. 254/2013, care conferă personalitate juridică distinctă penitenciarelor, nu înlătură răspunderea acestei pârâte, care este ținută să răspundă alături de penitenciare, având în vedere raporturile de subordonare existente între aceste instituții.

În schimb, se constată că deşi recurentul Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat în faţa instanței de apel excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de împrejurarea că deţinutul a beneficiat de prevederile Legii nr.169/2017, instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un fel referitor la acest motiv de nelegalitate.

Astfel, conform fişei de evidenţă nr. 53686/23.11.2017 a zilelor considerate executate suplimentar şi Sentinţei penale nr. 2043 din 14.11.2018 a Judecătoriei Braşov, reclamantul a beneficiat de deducerea unui număr de 216 zile reprezentând zile considerate executate, conform art.55 ind. 1 din Legea nr. 254/2013 pentru perioada 03.09.2013-30.08.2016 (1093 zile în condiţii necorespunzătoare).

În decizia pronunţată  în cauza Dîrjan și Ștefan c. României (cererile nr. 14224/15 și 50977/15), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat în unanimitate cererile inadmisibile, întrucât a observat că ambii reclamanți au beneficiat de o reducere a pedepsei lor cu închisoarea, ca o forma de compensare pentru condițiile precare de detenție, în aplicarea Legii nr. 169/2017, aceștia putând fi astfel eliberați anticipat.

Curtea europeană a mai decis că această lege constituie o forma de recunoaștere, de către autoritățile naționale, a încălcării articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar mecanismul de compensare pus în aplicare în baza acestei legi, constând într-o reducere de pedeapsa, a fost suficient și adecvat. Prin urmare, s-a concluzionat că cei doi reclamanți nu mai pot pretinde că sunt victime ale condițiilor precare ale detenţie.

Deşi recurenta a invocat legat de acest aspect incidenţa motivului de casare stabilit de art.488 pct.5 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că sunt incidente prevederile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, inadmisibilitatea fiind o chestiune legată de fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi îndreptăţirea reclamantului la plata de despăgubiri morale.

Prin urmare, în temeiul art.498 alin. 1 raportat la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, se va dispune casarea hotărârii recurate, şi reţinerea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat în cauză de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

În rejudecare, Curtea va ţine cont de practica CEDO materializată în cauza Dîrjan și Ștefan c. României (cererile nr. 14224/15 și 50977/15), constatând că intimatul reclamant a beneficiat deja de un mijloc de reparaţie a prejudiciul încercat ca  urmare a executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare, fiindu-i deduse un număr de 216 zile reprezentând zile considerate executate, conform art.55 ind. 1 din Legea nr. 254/2013.

Prin urmare, în condiţiile în care prejudiciul pretins de către reclamant a fost deja reparat în forma menţionată anterior, acesta nu mai poate beneficia de o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu, prin acordarea de daune morale.

În consecinţă, în conformitate cu prevederile legale evocate anterior, având în vedere şi dispoziţiile art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul introdus de către pârâtul Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi va schimba în parte sentinţa apelată în sensul respingerii ca inadmisibile a cererii de chemare în judecată promovată de către reclamant.

Domenii speta

Spete similare