Funcţionari publici. Salarizare. Solicitare de acordare a salariului la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale. Efectele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale. Legalitate.

Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (1), (4) şi (6), art. 6 lit. b) şi c), art. 10 alin. (4);

Primul Protocol adiţional la CEDO, art. 1

Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 38 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 153/2017 reglementează majorarea salariului de bază în perioada 2019 – 2022, până la nivelul drepturilor salariale stabilite pentru anul 2022, majorare care se realizează, însă, etapizat, iar nu prin acordarea într-o singură etapă, începând cu data de 01.01.2019, a drepturilor salariale prevăzute de lege pentru anul 2022.

Aplicarea cotelor procentuale menţionate de art. 10 alin. (4) lit. c) – e) din Legea nr. 153/2017 se raportează ”la salariul de bază avut la data îndeplinirii condiţiilor de trecere în gradaţie”, nu la salariul de bază avut de cea mai mică gradaţie, astfel cum a susţinut recurentul, iar potrivit art. 10 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, salariul de bază se determină prin aplicarea succesivă a majorărilor prevăzute la  alin. (4), corespunzător gradaţiei deţinute, doar pentru personalul nou - încadrat.

Prin sentinţa civilă nr. 711/CA/04.07.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a declarat – în termenul legal - recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, rejudecând, admiterea pe fond a acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţa să dispună anularea deciziei nr. 591 din 15.12.2018 prin care au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01.01.2019 şi a deciziei nr. 83 din 15.01.2019 prin care au fost stabilite sporurile salariale începând cu 01.01.2019, obligarea pârâtului să recalculeze, să stabilească salariul de bază şi să emită decizie la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii) aflat în plată din administraţia publică centrală, începând cu data de 01.01.2019, obligarea pârâtului să calculeze şi să plătească drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite începând cu 01.01.2019, cu aplicarea Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi drepturile salariale efectiv achitate, actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective, instanţa urmând să facă aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 Cod de procedură civilă în sensul aplicării cu prioritate a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului şi a dreptului Uniunii Europene, iar în subsidiar, în situaţia în care instanţa nu va admite capetele de cerere 3 şi 4, recurentul – reclamant a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului să recalculeze, să stabilească salariul de bază şi să emită decizie la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii) aflat în plată în cadrul CNA începând cu data de 01.01.2019 şi obligarea pârâtului să calculeze şi să plătească drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01.01.2019 şi drepturile salariale efectiv achitate, actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective.

În motivarea cererii de recurs formulate recurentul – reclamant a arătat că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, sentinţa recurată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. A susţinut recurentul – reclamant că a solicitat instanţei de fond să facă aplicarea art. 3 şi art. 4 din Codul de procedură civilă în sensul aplicării cu prioritate a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului şi a dreptului Uniunii Europene, însă instanţa nu le-a analizat, nefăcând nicio referire la ele. Ataşat cererii de chemare în judecată recurentul – reclamant a depus înscrisuri din care reiese salariul funcţionarilor publici gradul superior gradaţia 4 din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, astfel fiind încălcate principiul egalităţii şi nediscriminării în sensul că Legea nr. 153/2017 se aplică etapizat conform art. 38. La acest moment, în familia ocupaţională Administraţie, există funcţionari publici care au salariul de bază la nivel maximal, în timp ce reclamantul nu se află la nivel maxim, urmând să îl atingă abia în anul 2022, iar această diferenţă de tratament devine discriminare în sensul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, în lumina jurisprudenţei CEDO, se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, cu titlu de jurisprudenţă recurentul – reclamant invocând cauza Lelas contra Croaţiei din 20.05.2010.

În privinţa petitelor subsidiare 5 şi 6, recurentul – reclamant a arătat că în articolele de început ale Legii nr. 153/2017 se face referire la principiile legalităţii, egalităţii, nediscriminării, iar din interpretarea sistematică a Legii nr. 153/2017, art. 10  alin. (4) este înaintea art. 38 care stabileşte modul de calcul al salariilor începând cu iulie 2017. Ca atare, în momentul în care emite decizia, CNA ar trebui să verifice dacă sunt respectate principiile din art. 10  alin. (4) şi cele referitoare la discriminare şi legalitate şi, pornind de la salariul de bază al gradaţiei mai mici din cadrul aceluiaşi grad profesional, să aplice procentele de vechime corespunzătoare de la caz la caz. Prin adresa nr. xxxx din 22.05.2019 CNA recunoaşte susţinerea reclamantului în sensul că există aceleiaşi grad profesional cu vechime mai mică, dar salariu mai mare, poziţia 44 din adresă. În faţa instanţei de fond recurentul – reclamant a făcut dovada, depunând adresă emisă de pârât din care reiese faptul că acelaşi grad profesional superior, gradaţie mai mică, 2, au salariu mai mare decât recurentul – reclamant, care are gradaţie 5. În ceea ce priveşte susţinerea instanţei că la nivelul lunii decembrie 2018 recurentul – reclamant se afla la nivel maxim şi nu a făcut nicio dovadă, recurentul – reclamant a arătat că acest argument este nelegal şi greşit, deoarece instanţa a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată privind drepturi salariale începând cu 01.01.2019, moment în care acelaşi grad profesional cu gradaţie mai mică 2 (vechime mai mică) - poziţia 44 din înscrisurile depuse la instanţă, are un salariu mai mare decât gradaţia 4. Pentru capetele de cerere subsidiare instanţa de fond trebuia să admită acţiunea şi să stabilească salariul de bază începând cu 01.01.2019 la valoarea de 7.052 lei, astfel cum recurentul – reclamant a detaliat prin notele de şedinţă depuse în faţa instanţei de fond la data de 18.06.2019.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond că Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale este superfluă, recurentul – reclamant a arătat că sunt obligatorii considerentele acestei decizii, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1415/2009, iar conform considerentelor Deciziei nr. 794/2016, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică (art. 32 din decizie). De asemenea, aprecierea instanţei că reclamantul este salarizat la nivel maxim este eronată, reclamantul fiind încadrat la CNA cu funcţia de inspector CNA clasa I grad profesional superior, cuantum al salariului 6.264 lei şi, după cum se poate observa, salariul de bază este acelaşi în cadrul CNA 6.264 lei atât pentru funcţia de consilier cât şi pentru cea de inspector fiind similar. În privinţa capetelor de cerere subsidiare, cu referire la salariul din cadrul CNA, recurentul – reclamant a arătat că, în cadrul CNA, pentru gradul profesional superior, începând cu data de 01.01.2019, la data de 15.12.2018 a fost emisă prima decizie contestată prin care i s-a stabilit salariul de bază în cuantum de 6.264 lei pentru gradaţia 5 a gradului superior. Aceeaşi procedură a fost aplicată şi colegilor săi grad superior gradaţia 2 care au promovat în grad în toamna anului 2018 (poziţia 44 din adresa xxxx/.22.05.2019 emisă de CNA), rezultând un salariu de bază în cuantum de 6.392 lei pentru gradaţia 2 a gradului superior. În ambele cazuri a fost aplicat art. 10 din Legea nr. 153/2017, în sensul aplicării gradaţiei cuvenite fiecăruia, de unde rezultă că în cadrul aceleiaşi instituţii există 2 valori ale salariului de bază, una pentru recurentul – reclamant şi alta pentru funcţionarul public de la poziţia 44.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 29  alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 270 din Codul muncii.

Intimatul – pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului nu a formulat întâmpinare în recurs.

Părţile nu au solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentul – reclamant A., Curtea reţine următoarele :

Motivele de recurs invocate de recurentul – reclamant se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material (iar nu şi în cazurile de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 Cod de procedură civilă, enumerate, de asemenea, de către recurent, dar care nu au fost susţinute prin criticile de nelegalitate cuprinse în cererea de recurs), motivul de recurs fiind, însă, nefondat.

Analizând legalitatea şi temeinicia Deciziilor nr. 591/15.12.2018 şi nr. 83/15.01.2019 emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, în mod corect prima instanţă a reţinut că acestea au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Într-adevăr, prin dispoziţiile Deciziei nr. 591/15.12.2018, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 83/15.01.2019, intimatul – pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a procedat la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi 4 din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora „Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017”, iar “În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)”.

Astfel, potrivit acestor decizii de salarizare, începând cu data de 01.01.2019, recurentului – reclamant A., având funcţia de inspector audiovizual, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, i-a fost stabilit un salariu de bază lunar în cuantum de 6.264 lei, rezultat din acordarea a ¼ din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cuantumul brut al salariului de bază avut la data de 31.12.2018.

Faptul că, în familia ocupaţională de funcţii publice “Administraţie” (respectiv în cadrul Ministerului Finanţelor Publice) există funcţionari publici al căror salariu de bază a atins deja valoarea maximă prevăzută de lege pentru anul 2022 nu prezintă relevanţă din perspectiva legalităţii stabilirii salariului de bază al recurentului – reclamant, fiind evident că acordarea creşterii salariale anuale conform dispoziţiilor art. 38  alin. (4) din Legea nr. 153/2017 se realizează raportat la salariul de bază avut de fiecare angajat în luna decembrie 2018, putând exista categorii de personal al căror salariu de bază să atingă, în urma majorării salariale din anul 2019, plafonul reprezentat de salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022, situaţia acestei din urmă categorii de personal fiind avută în vedere de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De altfel, recurentul – reclamant nu a motivat în nici un fel care este motivul pentru care, la stabilirea drepturilor sale salariale, ar fi trebuit încălcate dispoziţiile legale mai sus amintite - art. 38 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 153/2017-, care reglementează majorarea salariului de bază în perioada 2019 – 2022, până la nivelul drepturilor salariale stabilite pentru anul 2022, majorare care se realizează, însă, etapizat, iar nu prin acordarea într-o singură etapă, începând cu data de 01.01.2019, a drepturilor salariale prevăzute de lege pentru anul 2022.

Principiul nediscriminării, invocat de recurentul – reclamant în temeiul art. 14 din CEDO, presupune, conform art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal „cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie” ; or, nu se poate reţine că recurentul – reclamant – care deţine funcţia publică de inspector audiovizual, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5 la Serviciul Inspecţie, Direcţia Control şi Digitalizare din cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului - prestează aceeaşi activitate cu funcţionarii publici având gradul superior, gradaţia 4, din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, pentru a invoca discriminarea la care este supus faţă de aceste din urmă categorii de personal.

De asemenea, principiul egalităţii consacrat de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 153/2017 presupune „asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală”, iar nu asigurarea aceloraşi salarii sau aceloraşi majorări salariale tuturor categoriilor de personal plătit din fonduri publice.

Este de necontestat aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului şi aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, conform art. 3 şi 4 Cod de procedură civilă, însă drepturile salariale pretinse de recurentul - reclamant în prezenta cauză exced dispoziţiilor legale în vigoare şi nu se poate reţine în speţă încălcarea dreptului de proprietate recunoscut şi ocrotit de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, întrucât Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea salariului într-un anumit cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă.

Soluţia primei instanţe este în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, în cauza Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţinând că “în convenţie, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei “contestaţii reale” sau a unei “plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept “o valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudenţă constantă a instanţelor. De asemenea, Curtea aminteşte că este de competenţa statului să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul de statului pe care vrea să le plătească angajaţilor săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative (Ketchko împotriva Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005). Dimpotrivă, în cazul în care o dispoziţie legislativă prevede plata unei anumite remuneraţii şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru primirea acesteia, atunci autorităţile nu pot refuza să se conformeze dispoziţiei legislative în cauză în perioada în care aceasta rămâne în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor, în ceea ce priveşte salariile, în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă a recunoscut o creanţă de acest tip în avantajul său (Mureşanu împotriva României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010)” (paragrafele 14-15 ale deciziei).

În speţă, însă, astfel cum s-a arătat mai sus, modalitatea de stabilire a salariului de bază al recurentului – reclamant începând cu data de 01.01.2019 a fost urmarea aplicării dispoziţiilor legale, respectiv a Legii nr. 153/2017, iar nicio hotărâre judecătorească nu a recunoscut în favoarea recurentului – reclamant un nivel salarial superior, astfel că nu se poate susţine că recurentul – reclamant posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este exprimată în acelaşi sens şi în cauza Lelas contra Croatiei (20.05.2010), invocată de recurentul – reclamant.

Recurentul – reclamant a solicitat stabilirea salariului său de bază la suma de 7.052 lei, invocând modalitatea de calcul prevăzută de art. 10  alin. (4) din Legea nr. 153/2017, prin aplicarea succesivă a cotelor procentuale prevăzute de art. 10  alin. (4) lit. c) – e) din Legea nr. 153/2017 raportat la suma de 6.392 lei reprezentând salariul de bază, la data de 01.01.2019, al funcţiei de consilier, gradul principal/superior, gradaţia 2, în cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Modalitatea de calcul invocată de recurentul – reclamant este, însă, eronată, în primul rând faţă de faptul că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, aplicarea cotelor procentuale menţionate de art. 10  alin. (4) lit. c) – e) din Legea nr. 153/2017 se raportează ”la salariul de bază avut la data îndeplinirii condiţiilor de trecere în gradaţie”, iar nu la salariul de bază avut de cea mai mică gradaţie, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, iar în al doilea rând faţă de faptul că recurentul – reclamant se raportează la o altă funcţie publică – cea de consilier – deşi funcţia publică deţinută de acesta este cea de inspector audiovizual. În al treilea rând, instanţa reţine că, potrivit art. 10 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, salariul de bază se determină prin aplicarea succesivă a majorărilor prevăzute la  alin. (4), corespunzător gradaţiei deţinute, doar pentru personalul nou - încadrat, ipoteză în care recurentul – reclamant nu se găseşte, însă.

Raportat la motivele de recurs invocate de recurentul – reclamant, Curtea apreciază, de asemenea, că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că reclamantul avea un salariu stabilit la nivelul maxim acordat în instituţie pentru funcţia de inspector audiovizual, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, nu doar la data de 31.12.2018, cât şi pentru anul 2019.

În privinţa nivelului maxim de salarizare la care este îndreptăţit recurentul – reclamant, Curtea reţine că, astfel cum se arată în considerentele Deciziei nr. 23/26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, eliminarea discriminărilor salariale existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii vizează „personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare”.

În consecinţă, recurentul – reclamant, în calitate de funcţionar public, inspector audiovizual, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5 la Serviciul Inspecţie, Direcţia Control şi Digitalizare din cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului, nu poate invoca discriminarea salarială decât în raport cu funcţionari publici din cadrul aceleiaşi instituţii publice, care au aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu recurentul – reclamant, iar nu în raport cu funcţionari publici din cadrul Ministerului Finanţelor Publici (autoritate publică având scopuri, funcţii şi atribuţii diferite faţă de Consiliul Naţional al Audiovizualului) sau în raport cu funcţionari publici din cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului, dar care deţin o altă funcţie sau altă gradaţie (în speţă, funcţia de consilier, gradaţia 2).

În mod corect a reţinut prima instanţă că, faţă de faptul că reclamantul solicită stabilirea drepturilor sale salariale potrivit Legii nr. 153/2017, nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care a fost analizată constituţionalitatea unor dispoziţii legale anterioare Legii – cadru nr. 153/2017.

Într-adevăr, în paragrafele 31, 32 şi 34 ale Deciziei nr. 794/2016, ale cărei considerente sunt obligatorii, Curtea Constituţională a reţinut că, „pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice”, iar „personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică” şi „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică”.

Principiul constituţional al egalităţii în faţa legii nu poate fi aplicat, însă, independent de situaţia particulară pe care recurentul - reclamant o deţine, anume aceea de funcţionar public în cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului, situaţie distinctă de orice alţi funcţionari din cadrul altor autorităţi sau instituţii publice.

Drepturile salariale solicitate de recurentul - reclamant nu pot fi acordate generic, în cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie”, făcând abstracţie de dispoziţiile legale şi condiţiile prevăzute în mod concret de lege pentru salarizarea la nivelul maxim aflat în plată.

De altfel, şi considerentele Curţii Constituţionale referitoare la salarizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică, se referă la „personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii” (paragraful nr. 32 al Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale).

Mai mult, trebuie avute în vedere limitele în care Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 794/2016, prin această decizie constatându-se doar neconstituţionalitatea art. 31 alin. (12)din O.U.G. nr. 57/2015, text de lege care prevedea că la stabilirea nivelului maxim de salarizare nu sunt avute în vedere drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Astfel cum se arată în preambulul O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost introdus art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, unul dintre motivele adoptării acestui act normativ l-a constituit existența unor ”niveluri diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii” ; or, în prezenta cauză, recurentul – reclamant invocă discriminarea salarială în raport cu alţi funcţionari publici din cadrul unei autorităţi publice distincte (Ministerul Finanţelor Publice) sau din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, dar având o funcţie distinctă.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de recurentul – reclamant A. în contradictoriu cu intimatul - pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 711/CA/04.07.2019 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi va menţine, în consecinţă, dispoziţiile acesteia.

Domenii speta

Spete similare