Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară în soluţionarea cererilor având ca obiect măsuri preventive. Instanţă ierarhic superioară.

-  art. 41, art. 224 alin. 2, art. 204 alin. 1, art. 348 Cod procedură penală

Competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra măsurii preventive în situaţia în care după pronunţarea unei soluţii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la fond, Ministerul Public a sesizat o instanţă din raza teritorială a altei Curţi de Apel. 

În interpretarea art. 204 alin. 1 Cod procedură penală nu se poate avea în vedere, în mod restrictiv, instanţa ierarhic superioară din punct de vedere teritorial, ci rangul acestei instanţe, chiar dacă s-ar afla pe raza teritorială a altei Curţi de Apel, ca instanţă ierarhic superioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a decis prin regulator de competenţă, că judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Braşov era competent să soluţioneze contestaţia. Această decizie ne prilejuieşte acest comentariu, deoarece apreciem că din moment ce Ministerul Public a dispus sesizarea instanţei, la momentul înregistrării dosarului de către instanţa competentă (în speţă tribunalul Dâmboviţa) aceasta are competenţa să se pronunţe asupra tuturor cererilor în cauză, iar contestaţia ar trebui soluţionată de instanţa ierarhic superioară celei care judecă în fond cauza, respectiv Curtea de Apel Ploieşti.

Este adevărat că legea nu are în vedere o asemenea ipoteză, în care după pronunţarea soluţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în primă instanţă este sesizată o altă instanţă aflată în raza unei alte Curţi de Apel, moment în care cauza urmează procedura camerei preliminare.

Din această perspectivă, indiferent de competenţa teritorială a instanţelor, relevantă este competenţa funcţională a instanţei sau după atribuţii (ratione oficii) ce conturează categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ judiciar în cadrul competenţei sale generale şi determină care instanţă este competentă să judece în primă instanţă şi care instanţă va judeca în una din căile de atac.

Noţiunea de instanţă ierarhic superioară trebuie înţeleasă în sens larg, din perspectiva competenţei funcţionale şi materiale, nu restrictiv, în sensul instanţei superioare unei anumite instanţe ce a pronunţat hotărârea atacată. Astfel, dacă de pildă, o cauză este strămutată la o instanţă de pe raza altei Curţi de Apel, iar judecătorul de cameră preliminară  dispune restituirea cauzei la parchet, dosarul nu va fi restituit acelei unităţi de parchet care a efectuat urmărirea penală, ci unităţii de parchet competente din raza teritorială a Curţii de Apel unde a fost strămutată judecarea pricinii. 

Acelaşi raţionament se impune şi în situaţia prezentată, cu atât mai mult cu cât cauza a depăşit  faza de urmărire penală şi a intrat în procedura camerei preliminare; ca regulă, competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi este alternativă teritorial, în timp ce competenţa judecătorului de cameră preliminară  nu mai este alternativă, aspect ce, în opinia noastră, ar împiedica soluţionarea contestaţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară teritorial celei care a pronunţat hotărârea în fond.

 Prin încheierea nr. 28/UP din 04 martie 2020, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Braşov a respins cererea formulată de inculpatul A., având ca obiect înlocuirea măsurii arestului preventiv.

La termenul din data de 09 martie 2020, Ministerul Public a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Braşov, pe considerentul că la data de 05 martie 2020 a fost emis rechizitoriul în cauză şi sesizată instanţa de fond, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Ploieşti.

Inculpatul, prin avocat, a confirmat sesizarea instanţei de fond, precizând că a fost fixat termen pentru verificarea măsurilor preventive în cauză la data de 11 martie 2020.

Astfel, analizând competenţa de soluţionare a contestaţiei pendinte, Curtea de Apel constată că aceasta aparţine Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă de la locul instanţei sesizate, având în vedere că Tribunalul Dâmboviţa a demarat procedura camerei preliminare, potrivit art. 224 alin. 2 Cod procedură penală.

Acest text legal, deşi are în vedere ipoteza propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, prevede soluţia de principiu, că aceasta se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.

Fiind vorba de o competenţă alternativă, asemănătoare celei prevăzute de art. 41 Cod procedură penală (acest text stabileşte ordinea de prioritate a normelor de competenţă), se constată că locul săvârşirii infracţiunii are prioritate în raport de celelalte criterii, acesta fiind motivul pentru care a fost sesizat Tribunalul Dâmboviţa ca instanţă de fond.

În consecinţă, sesizarea instanţei de fond a avut loc după pronunţarea încheierii atacate ce face obiectul prezentei contestaţii.

Este adevărat că legea nu prevede o astfel de situaţie, dar din interpretarea teleologică a normelor ce reglementează competenţa instanţelor, se constată că după sesizarea instanţei de fond, fiind stabilit termen pentru verificarea măsurilor preventive în cauză, aceasta este competentă să soluţioneze toate cererile ce fac obiectul dosarului pendinte.

Se mai poate ridica problema dacă această cauză ar trebui soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară. Din această perspectivă, Curtea de Apel Braşov are a constata că încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi (în cursul urmăririi penale) nu poate face obiectul unei căi de atac care să fie soluţionată de judecătorul de cameră preliminară, având în vedere principiul separaţiei funcţiilor judiciare.

De altfel, o asemenea ipoteză nu este permisă nici de principiul simetriei formelor  actelor juridice: potrivit acestui principiu, încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate fi cenzurată pe calea contestaţiei decât tot de judecătorul de drepturi şi libertăţi, deoarece altminteri s-ar încălca nu numai acest principiu, ci şi acela al separaţiei funcţiilor judiciare. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa funcţională de a cenzura încheierea pronunţată într-o altă fază a procesului penal, respectiv în faza de urmărire penală.

În consecinţă, competenţa de soluţionare a prezentei contestaţii aparţine Curţii de Apel Ploieşti, instanţă căreia dosarul cauzei îi va fi înaintat, potrivit art. 50 Cod procedură penală.

Domenii speta

Spete similare