Pentru a fi în prezența unui contract de donație anulabil pentru vicierea consimțământului prin eroare, este necesar a se constata existența unei greșite reprezentări a realității, cu prilejul încheierii actului juridic civil, iar, potrivit dispozițiilor

Pentru a fi în prezența unui contract de donație anulabil pentru vicierea consimțământului prin eroare, este necesar a se constata existența unei greșite reprezentări a realității, cu prilejul încheierii actului juridic civil, iar, potrivit dispozițiilor art. 1207, art. 1208 și art. 1209 din Codul civil, eroarea care determină caracterul viciat al consimțământului trebuie să fie esențială, scuzabilă, neasumată, iar cocontractantul să fi știut sau să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea a fost esențial pentru încheierea contractului.

- art. 1207, art. 1208 și art. 1209 Cod civil, art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă; art. 90, art. 92, art. 100 din Legea nr. 36/1995.

Elementul asupra căruia donatorul s-a înșelat și care l-a determinat să încheie contractul de donație vizează întinderea terenului ce constituie obiect al contractului, acesta având falsa reprezentare la încheierea actului că în materialitatea sa, terenul ce forma obiectul donaţiei nu ar include şi porţiunea din terenul pe care celălalt fiu îşi construise casa şi privitor la care a dat anterior declaraţia autentică.

Reclamantul-donator a fost în eroare esențială asupra obiectului actului de donație, pe care l-a încheiat exclusiv în considerarea certitudinii pe care o avea că recurentul fusese la rându-i gratificat, prin actul autentificat încheiat anterior, eroarea  fiind scuzabilă, în condițiile în care, vârsta înaintată a donatorului, faptul că acesta nu era vorbitor nativ de limbă română, împrejurarea că era convins că anterior îl gratificase pe recurent şi că, prin actul de donație, nu face decât să creeze o situație de egalitate între cei doi fii, nu îi permiteau să depună diligențe rezonabile pentru cunoașterea justă a realității.

Este îndeplinită şi condiţia caracterului neasumat al erorii, de vreme ce nu există în speţă niciun element care să denote că riscul de eroare a fost asumat sau trebuia să fie asumat de către reclamantul-donator, având în vedere și relația de încredere existentă între părți, în condițiile în care donatarii erau fiul și nora donatorului, care și locuiau în aceeași casă cu acesta.

Intimații-pârâți trebuiau să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea a fost esențial pentru încheierea contractului de donație, din moment ce aveau cunoștință de împrejurarea că, pe terenul pe care se afla și casa în care locuiau alături de donator și de soția acestuia, s-a construit, cu acordul donatorului, o altă casă, în care locuia recurentul, împrejurare pe care nu au adus-o la cunoștința notarului public, pe motiv că donatorul este cel care ar fi răspuns la întrebări sau că acesta a făcut donația.

Cu ocazia verificării consimțământului reclamantului-donator, notarul public instrumentator nu putea stabili existența viciului invocat de către reclamant, întrucât acesta reprezintă un element psihologic, constând în falsa reprezentare a realității. Consimțământul exprimat de către donator, la data încheierii donației, a purtat exclusiv asupra reprezentării pe care acesta o avea în privința obiectului contractului. Astfel, din această perspectivă, consimțământul exista și putea fi verificat de către notarul public, însă ceea ce nu putea verifica notarul era tocmai elementul interior, de natură psihologică, reprezentat de falsa reprezentare a realității.

Motivele reţinute de către instanţa de apel referitoare la procedura şi efectele autentificării înscrisului sunt străine de natura cauzei, nevizând eroarea invocată de reclamant ca temei al acţiunii, astfel că, din această perspectivă, este fondat şi motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Prin Decizia Civilă nr. 1408/AP din 15.12.2020, Tribunalul Brașov a admis cererea de apel formulată de apelanții-pârâți A.jr. și B., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 2425/29.05.2020, pronunțate de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. xxxxx/197/2019, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții A.jr. și B., vizând anularea contractului de donație autentificat sub nr. xxxx/02.05.2017, de B.I.N. C., fiind obligat intimatul reclamant A. să plătească apelanților-pârâți  A.jr. și B. suma de 3.078,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs D. și E., în calitate de moștenitori ai pârâtului A., decedat în cursul procesului.

În motivare, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, în cauză, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 al. 1 pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În privința primului motiv de casare invocat, au arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie și străină de natura procesului.

În acest sens, au precizat că, în considerentele deciziei pronunțate, instanţa de apel a făcut ample referiri la procedura autentificării unui act notarial, în condițiile în care reclamantul nu a criticat în niciun fel modalitatea de autentificare a contractului de donație.

Ceea ce a învederat reclamantul a fost că a încheiat cu intimații-pârâți, în calitate de fiu și noră, actul de donație atacat, convins fiind că anterior, respectiv, în anul 2004, îl înzestrase și pe celalalt fiu, D., aspect ce rezultă inclusiv din mențiunea făcută în contract, potrivit căreia „D. a fost înzestrat corespunzător”.

Ca urmare, a atacat contractul pe motiv că a fost într-o eroare esențială, la data încheierii acestuia, din moment ce a avut certitudinea că anterior îi donase o parte din teren fiului D., iar, prin contractul de donație atacat, urma să-l gratifice, cu partea rămasă din teren, și pe celălalt fiu, A.jr., și pe soția acestuia, B..

Au subliniat că, astfel cum a reținut și instanța de fond, elementul fals reprezentat, determinant la încheierea actului, se apreciază, de regulă, subiectiv, în fiecare caz în parte, în raport de experienţa de viață, de pregătire și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. Or, donatorul era o persoană în vârstă, de bună-credinţă, fără experienţă în întocmirea actelor juridice, vorbitor de limbă maghiară.

În schimb, cei care au cunoscut eroarea în care se afla donatorul și care au acceptat cu rea-credinţă donaţia au fost intimaţii-pârâţi, aceştia având cunoștință de împrejurarea că D. nu își înscrise dreptul de proprietate asupra construcţiei pe care o edificase pe o parte din terenul ce a făcut ulterior obiectul donației.

De asemenea, au arătat că este străin de natura cauzei considerentul instanţei de apel, potrivit căruia, părţile au declarat, în finalul actului, că au citit personal conţinutul și că acesta corespunde voinţei lor, în condiţiile existentei erorii, a falsei reprezentări a realității. Au subliniat că falsa reprezentare a realității a fost elementul hotărâtor, determinant, pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă donatorul ar fi cunoscut realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

În privința celui de-al doilea motiv de casare invocat, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au arătat, în acest sens, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1207 alin. 1 din Codul civil, în temeiul cărora, partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului, precum și dispozițiile alineatului 2 al aceluiași articol, potrivit cărora, eroarea este esenţială când poartă asupra naturii sau obiectului contractului.

Au precizat că, în speţă, considerând că a dat teren, în egală măsură, ambilor fii, reclamantul-donator s-a aflat într-o eroare esenţială. Au subliniat că acesta nu a dorit niciodată să-l înzestreze doar pe unul dintre copii, iar intimaţii-pârâţi au cunoscut acest lucru.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 al. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă.

În probațiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Recursul a fost legal timbrat, potrivit chitanței aflate la fila 29 din dosar.

În apărare, intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale active, în recurs, a celor doi recurenți și, pe cale de consecință, respingerea recursului, ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a recurenților, în promovarea recursului, intimații-pârâți au susținut că, potrivit art. 458 din Codul de procedură civilă, căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces, care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

De asemenea, au arătat că, din interpretarea prevederilor art. 39 din Codul de procedură civilă, rezultă că, în toate cazurile, succesorii universali sau cu titlu universal pot ataca hotărârea pronunţată în contradictoriu cu autorul lor, în ipoteza deschiderii succesiunii după pronunţarea hotărârii primei instanţe, dar înainte de expirarea termenului pentru formularea căii de atac.

Au subliniat că, în această situaţie, însă, trebuie făcută distincţie între succesorii părţii decedate, pe de o parte, şi simplii succesibili, persoane cu vocaţie succesorală a căror calitate de succesor nu a fost încă stabilită, pe de altă parte.

Au arătat că, astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, în decizia nr. 1168 din 17 iunie 2020, transmisiunea calităţii procesuale poate opera doar către moştenitorii părţii decedate și nu către potenţialii succesibili ai acesteia, nefiind suficient să se indice anumite persoane ca fiind moştenitori ai părţii decedate, ci trebuind dovedită calitatea lor, prin depunerea certificatului de moştenitor, cum este acesta definit de art. 116 din Legea nr. 36/1995. În condițiile în care recurenţii au depus copii doar a actelor de stare civilă din care rezultă legătura lor de rudenie cu defunctul, nedepunând și dovada dezbaterii succesorale sau cel puţin a exercitării dreptului de opţiune succesorală, intimații au susținut că recurenții nu pot fi consideraţi moştenitori ai părţii defuncte şi, deci, susceptibili de a-i prelua drepturile şi obligaţiile procesuale.

Au menționat totodată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 469 alin. 3 din Codul de procedură civilă, simpla formulare a căii de atac nu constituie, prin ea însăşi, un act de acceptare a succesiunii. Dimpotrivă, au subliniat că, aşa cum rezultă din declaraţia autentificată sub nr. xxx din 14.04.2021, de B.I.N. F., A.jr. este cel care a acceptat explicit succesiunea după defunctul său tată.

Raportat la aceste considerente, au susținut că, la data declarării recursului, cei doi recurenţi nu aveau calitatea de moştenitori ai părţii decedate şi, ca atare, nu aveau nici calitate procesuală activă, pentru formularea căii de atac.

Au mai arătat că lipsa calităţii procesuale active a recurenţilor rezultă şi din faptul că nu doar cei doi recurenţi au vocaţie succesorală după defunctul reclamant, ci și intimatul-pârât A.jr., împrejurare în care calea de atac putea fi declarată numai de toţi moştenitorii, nu doar de o parte dintre aceştia.

În ceea ce privește caracterul nefondat al recursului declarat în cauză, intimații-pârâți au susținut că, în motivarea cererii de recurs, recurenții au invocat faptul că motivele reţinute de instanţa de apel referitoare la procedura şi efectele autentificării înscrisului ar fi străine de natura cauzei, deoarece nu poartă asupra pretinsei erori în care s-ar fi aflat donatorul. Or, au apreciat acest motiv ca fiind vădit nefondat, având în vedere faptul că atâta timp cât eroarea invocată, ca temei al anulării actului de donaţie, reprezintă un viciu de consimţământ, potrivit art. 1207 din Codul civil, sunt relevante toate aspectele legate de formarea, exprimarea și constatarea consimţământului donatorului.

Au arătat totodată că, din art. 90 al. 2 lit. b), art. 92 şi art. 100 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, rezultă cu claritate faptul că autentificarea înscrisului de către notarul public include constatarea exprimării consimţământului părţilor cu privire la conţinutul actului, după ce acesta confirmă că părţile au înţeles conţinutul acestuia şi că cele cuprinse în act exprimă voinţa lor, iar înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. Astfel, donatorul nu poate invoca un viciu de consimţământ, cât timp exprimarea consimţământului său a fost constatată direct de către notarul public, iar această constatare nu a fost declarată falsă.

Raportat la cel de-al doilea motiv de recurs, constând în greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente, intimații-pârâți au susținut că recurenții nu au indicat în mod concret în ce constă greșita interpretare ori aplicare a dispozițiilor art. 1207 din Codul civil.

Au subliniat, pe de altă parte,  că eroarea reglementată de acest text de lege poate atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat doar dacă cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. Or, raportat la această condiție, intimații-pârâți au arătat că nici reclamantul şi nici recurenţii nu au susţinut şi nici nu au administrat vreo probă care să conducă la concluzia că această condiţie ar fi îndeplinită; dimpotrivă, din singura probă administrată în cauză, interogatoriul, a rezultat tocmai contrariul, respectiv, că intimații nu au cunoscut şi nu au avut niciun motiv să presupună că donatorul ar fi avut o falsă reprezentare asupra întinderii drepturilor ce au făcut obiectul donaţiei.

În consecință, intimații-pârâți au arătat că, fără a fi îndeplinită condiţia ca ei să fi cunoscut că reclamantul ar fi intenţionat ca întinderea drepturilor ce au făcut obiectul contractului de donaţie să fi fost alta, nu se poate dispune anularea acestuia, interpretarea dată de instanţa de apel normei de drept material cuprinsă în art. 1.207 din Codul civil şi aplicarea acesteia fiind la adăpost de orice critică.

În drept, au invocat art. 1207 din Codul civil; art. 90, art. 92, art. 100 din Legea nr. 36/1995; art. 39, art. 458, art. 469, art. 490, art. 471 și următoarele, art. 205 și următoarele, art. 451 și următoarele din Codul de procedură civilă.

În probațiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și anume, cu declarația de acceptare a succesiunii, autentificată sub nr. xxx/14.04.2021, la B.N.I. F..

La termenul de judecată din data de 7 iulie 2021, Curtea a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a recurenților, invocată de către intimații-pârâți, prin întâmpinare.

Prin încheierea de ședință din aceeași dată, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 1125, respectiv art. 1126 din Codul civil, având în vedere că cei doi recurenţi sunt moştenitori sezinari, iar, potrivit art. 1125 din Codul civil, aceştia pot administra patrimoniul şi exercita drepturile şi acţiunile defunctului, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a celor doi recurenţi, constatând transmiterea calităţii procesuale în condiţiile art. 39 din Codul de procedură civilă.

Analizând decizia recurată în raport cu motivele de recurs şi actele dosarului, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este fondat.

Pentru a se pronunța în sensul admiterii apelului declarat în cauză de către pârâți și al modificării integrale a hotărârii primei instanțe, tribunalul a reținut, în primul rând, că actul de donație atacat a fost încheiat în conformitate cu prescripțiile legii referitoare la încheierea actelor autentice.

În acest sens, Curtea a constatat că reclamantul nu a susținut că, din punct de vedere procedural, actul atacat nu ar fi fost încheiat în conformitate cu prescripțiile legii referitoare la încheierea actelor autentice, ci doar că s-ar fi aflat într-o eroare esențială, la data la care a încheiat actul.

Cu ocazia verificării consimțământului reclamantului-donator, notarul public instrumentator nu putea stabili existența viciului invocat de către reclamant, întrucât acesta reprezintă un element psihologic, constând în falsa reprezentare a realității. Consimțământul exprimat de către donator, la data încheierii donației, a purtat exclusiv asupra reprezentării pe care acesta o avea în privința obiectului contractului. Astfel, din această perspectivă, consimțământul exista și putea fi verificat de către notarul public, însă ceea ce nu putea verifica notarul era tocmai elementul interior, de natură psihologică, reprezentat de falsa reprezentare a realității.

Consimțământul a fost dat în raport cu ceea ce donatorul considera a fi o premisă reală, în raport cu o reprezentare pe care o considera validă și care s-a dovedit ulterior a fi neconformă realităţii, iar aceste aspecte nu puteau fi obiectiv verificate de către notarul public.

În aceste condiții, raportat la temeiul acțiunii introductive, Curtea a constatat că în speţă nu era necesară urmarea procedurii declarării ca fals a contractului de donație, în privința lipsei consimțământului, astfel cum a conchis instanța de apel. În cauză consimțământul a existat, însă a fost exprimat în raport cu o falsă reprezentare a realității. Aceasta este și rațiunea pentru care, distinct de procedura constatării nulității actului autentic, ca efect al declarării acestuia ca fals, legiuitorul a deschis calea anulării actului și în ipoteza vicierii consimțământului, nefăcând distincție după cum actul este autentic sau sub semnătură privată.

Prin urmare, Curtea a constatat că motivele reţinute de către instanţa de apel referitoare la procedura şi efectele autentificării înscrisului sunt străine de natura cauzei, nevizând eroarea invocată de reclamant ca temei al acţiunii, astfel că, din această perspectivă, este fondat motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Privitor la al doilea motiv de casare invocat, bazat pe dispoziţiile ar. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, raportat la dispoziţiile de drept material reprezentate de art. 1207 Cod civil, Curtea a reţinut că şi acesta este întemeiat.

Contrar considerentului instanței de apel că, din nicio mențiune a contractului de donație, nu rezultă că intimatul-reclamant s-ar fi aflat în eroare cu privire la întinderea drepturilor ce au făcut obiectul donației, Curtea a constatat, asemeni primei instanțe, că este relevantă, în această privință, clauza contractuală potrivit căreia „subsemnatul donator A. declar că mai am ca succesibili rezervatari pe soția mea E., beneficiara dreptului de uzufruct viager din prezentul contract și pe fiul meu D. pe care l-am înzestrat corespunzător anterior semnării prezentului contract și am cunoștință de dispozițiile art. 1086 Cod civil cu privire la rezerva succesorală și precizez că donația se face cu scutire de raport”. De asemenea, Curtea a reținut că această clauză trebuie interpretată prin raportare la toate elementele ce se desprind din materialul probator administrat în cauză.

În acest sens, Curtea a constatat că la dosar a fost depusă, în probațiune, declarația-autentificată sub nr. xxxx din 09.08.2004, la B.N.P. G., prin care reclamantul-donator, în calitate de proprietar al imobilului situat în H., și-a manifestat acordul ca fiul său D. să edifice o construcție P+M pe acest teren; că această construcție a fost realizată anterior încheierii contractului de donație ce face obiectul litigiului, astfel cum rezultă din interogatoriile administrate în cauză; că recurentul D. locuiește efectiv în casa pe care a construit-o; că intimații-pârâți locuiesc în aceeași curte, însă, în casa reclamantului-donator; că, pentru a se realiza intabularea casei edificate pe teren de către recurentul D., s-a constituit, în favoarea acestuia, dreptul de superficie asupra terenului, astfel cum rezultă din încheierea de îndreptare a erorii materiale nr. xx din 03.12.2018, emisă de B.I.N. C., și din extrasele de carte funciară aflate la dosar; că reclamantul-donator avea 80 de ani la data încheierii contractului de donație și naționalitatea maghiară.

Coroborând toate aceste elemente, se desprinde concluzia existenței erorii esențiale reglementate de art. 1207 din Codul civil, temeinic reținute și de instanța de fond.

În acest sens, Curtea a constatat că în cauză a fost evidenţiat elementul asupra căruia donatorul s-a înșelat și care l-a determinat să încheie contractul de donație. Acest element vizează întinderea terenului ce constituie obiect al contractului de donaţie, reclamantul având falsa reprezentare la încheierea actului că în materialitatea sa, terenul ce forma obiectul donaţiei nu ar include şi porţiunea din terenul pe care celălalt fiu îşi construise casa şi privitor la care a dat declaraţia autentică în anul 2004.

Curtea a reținut astfel că donatorul a consimțit la încheierea contractului de donație, în favoarea fiului A.jr. și a soției acestuia, B., convins fiind că, prin declarația autentificată sub nr. xxxx din 09.08.2004, la B.N.P. G., îl gratificase pe celălalt fiu, D., cu o parte din teren, urmărind astfel să le asigure celor doi fii egalitate de tratament.

Astfel se explică și mențiunea din contractul în litigiu, prin care arată că anterior l-a gratificat corespunzător și pe fiul D. și că donația este scutită de raport. Așadar, a încheiat contractul, convins fiind că, astfel, ambilor fii le este garantat dreptul de proprietate asupra unei părți din teren. De altfel, termenul „corespunzător”, în contextul clauzei în care a fost utilizat, are tocmai această semnificație, de „echivalent”, „similar”.

Lipsa intenției de a-i gratifica doar pe intimații-pârâți se prezumă și raportat la împrejurarea că, în anul 2004, reclamantul a consimțit ca recurentul D. să-și edifice, pe o parte din teren, casa în care locuiește. De asemenea, aceeaşi concluzie se deduce şi din faptul că prin contractul de donație încheiat, și-a păstrat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului donat și a constituit un astfel de drept și în favoarea soției E., iar, în anul 2018, pentru a înlătura, pe cât posibil, efectele contractului de donație, a constituit, în favoarea recurentului D., un drept de superficie pe o perioadă de 99 de ani asupra terenului donat.

Curtea a apreciat că reclamantul-donator nu avea reprezentarea întregii suprafeţe de teren  la data încheierii actului de donație, devenind conștient asupra acesteia abia cu ocazia demersurilor de intabulare a casei edificate de recurentul D.. Așa se și explică faptul că, în momentul în care recurentul D. se confruntă cu imposibilitatea intabulării construcției, se întocmesc, la data de 11.10.2018, declarațiile autentificate sub nr. xxxx și sub nr. xxxx, la B.I.N. C., astfel cum aceasta din urmă a fost îndreptată prin Încheierea de îndreptare a erorii materiale nr. xx din 03.12.2018. Prima a avut ca obiect rectificarea suprafeței tabulare a terenului, de la 526 mp, la 429 mp, aceasta fiind suprafața rezultată din măsurători, și actualizarea geometriei imobilului, iar cea de-a doua, constituirea dreptului de superficie asupra terenului, în favoarea proprietarului construcției edificate pe teren, D..

Pe de altă parte, Curtea a reținut că, pentru a fi în prezența unui contract de donație anulabil pentru vicierea consimțământului prin eroare, se impune existența unei greșite reprezentări a realității, cu prilejul încheierii actului juridic civil, iar, potrivit dispozițiilor art. 1207, art. 1208 și art. 1209 din Codul civil, se impune ca eroarea care determină caracterul viciat al consimțământului uneia dintre părți să fie esențială, scuzabilă, neasumată, iar cocontractantul să fi știut sau să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea a fost esențial pentru încheierea contractului. Deși instanța de apel a enumerat aceste condiții, Curtea constată că aceasta nu le-a analizat în raport cu datele concrete ale cauzei, rezumându-se doar la o prezentare generică a acestora şi concluzionând, în mod netemeinic, așa cum s-a reținut mai sus, că nu rezultă, din nicio mențiune a contractului de donație, că intimatul-reclamant s-ar fi aflat în eroare cu privire la întinderea drepturilor ce au făcut obiectul donației.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea a constatat în cauză că eroarea există și că sunt îndeplinite condiții enunțate, pentru a atrage nulitatea contractului de donație în litigiu.

Privitor la prima condiţie, Curtea are în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 1207 alin.2 pct. 1 și 2, eroarea este esențială când poartă asupra obiectului contractului ori asupra unei împrejurări considerate esențiale de către părți, în absența căreia, contractul nu s-ar fi încheiat. În speță, astfel cum reiese din clauza contractuală citată mai sus, coroborată cu toate celelalte elemente probatorii enunțate, se desprinde concluzia că reclamantul-donator a fost în eroare esențială asupra obiectului actului de donație, pe care l-a încheiat exclusiv în considerarea certitudinii pe care o avea că recurentul D. fusese la rându-i gratificat, prin actul autentificat sub nr. xxxx din data de 09.08.2004, la B.N.P. G.. Doar în raport de această falsă reprezentare a realității, a încheiat contractul de donație în litigiu. În lipsa acesteia, nu ar fi încheiat contractul, și, în niciun caz, nu l-ar fi încheiat asupra întregului imobil identificat în C.F.– curți construcții, în suprafață de 526 mp, și la A.1.1, CAD: C1 nr. top. – construcții de locuințe – casă de lemn.

De asemenea, Curtea a reținut că în cauză, este îndeplinită și cea de-a doua condiție enunțată, respectiv ca eroarea să fie scuzabilă, în condițiile în care vârsta înaintată a donatorului, faptul că acesta nu era vorbitor nativ de limbă română, împrejurarea că era convins că anterior îl gratificase pe recurentul D., astfel că, prin actul de donație nu face decât să creeze o situație de egalitate între cei doi fii, nu îi permiteau să depună diligențe rezonabile pentru cunoașterea justă a realității.

În privința celei de-a treia condiții, referitoare la caracterul neasumat al erorii, Curtea reține că și aceasta este îndeplinită, de vreme ce nu există niciun element care să denote că riscul de eroare a fost asumat sau trebuia să fie asumat de către reclamantul-donator, având în vedere considerentele enunțate în paragraful anterior, precum și relația de încredere existentă între părți, în condițiile în care donatari erau unul dintre fiii donatorului și nora acestuia, care și locuiau în aceeași casă cu donatorul.

Cu referire la cea de-a patra condiție, Curtea reține că intimații-pârâți trebuiau să știe că faptul asupra căruia a purtat, în speță, eroarea a fost esențial pentru încheierea contractului de donație, de vreme ce aveau cunoștință de împrejurarea că, pe terenul pe care se afla și casa în care locuiau alături de donator și de soția acestuia, s-a construit, cu acordul donatorului, o altă casă, în care locuia recurentul D., împrejurare pe care nu au adus-o la cunoștința notarului public, pe motiv că donatorul este cel care ar fi răspuns la întrebări sau că acesta a făcut donația, astfel cum rezultă din răspunsurile intimaților-pârâți la întrebarea nr. 5 din interogatoriile administrate în cauză.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat, în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, că recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1408/AP/15.12.2020, pronunțate de Tribunalul Brașov, Secția I Civilă, în dosarul nr. xxxxx/197/2019, este fondat, și, în consecință, a fost admis, casând în tot hotărârea recurată și, în urma rejudecării apelului formulat de apelanții-pârâți A.jr. și B., împotriva sentinței civile nr. 2425 din 29.05.2020, pronunțate de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. xxxxx/197/2019, acesta  a fost respins, fiind păstrată sentința apelată.

Domenii speta

Spete similare