Creanță constatată în scris.

- art. 953 alin. 1 și 2 C.pr.civ.

În sensul avut în vedere de legiuitor, prin ”creanță constatată în scris”, se înțelege acea situație, în care, creanța rezultă exclusiv din textul actului exhibat, respectiv, existența datoriei și obligația debitorului de a plăti datoria, sunt consemnate în înscrisul invocat de către creditor, fără a fi necesară intervenția unor alte împrejurări străine conținutului înscrisului.

Or, creanța în cuantum de 546.507,5 lei, nu rezultă strict, exclusiv, dintr-un înscris în care să fie consemnat cuantumul creanței, obligația de plată a acesteia și scadența (termenul de plată), ci presupune coroborarea mai multor înscrisuri, respectiv a contractului de furnizare nr. xxxx/S/18.08.2020, a facturii nr. xxxxx din 18.08.2020 și a notificării nr. xxxx/S/02.09.2020, precum și realizarea unor aprecierii de valoare în raport cu aceste înscrisuri, astfel nefiind îndeplinită condiția impusă de 953 alin. 1 C.pr.civ., referitoare la existența unei creanțe constatată în scris.

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că:

Prin Încheierea 4/C a Ședinței Camerei de consiliu din data de 11.01.2021, pronunțată în dosarul nr. xxxx/62/2020, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus respingerea cererii formulate de creditoarea A. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea B. S.R.L., având ca obiect înființarea sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii, ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța în acest sens Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. xxxx/62/2020 creditoarea A. S.R.L. a chemat în judecată debitoarea B. S.R.L., solicitând instanței ca, în baza probelor administrate în cauză, să dispună:

- înființarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile urmăribile ale debitoarei, până la concurența sumei de 546.507,5 lei cu TVA reprezentând avansul achitat în baza facturii fiscale nr. xxx/18.08.2020 și care trebuie restituită creditoarei în temeiul art. 12.4 din contractul de furnizare nr. xxxx/18.08.2020 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere calculată conform prevederilor art. 11.2 din contract;

- înființarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporabile datorate debitoarei de o terță persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente, dând eficiență dispozițiilor art. 970/971 Cod procedură civilă până la concurența sumei de 546.507,5 lei cu TVA reprezentând avansul achitat în baza facturii fiscale nr. xxx/18.08.2020 și care trebuie restituită creditoarei în temeiul art. 12.4 din contractul de furnizare nr. xxxx/18.08.2020 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere calculată conform prevederilor art. 11.2 din contract;

- obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, creditoarea a învederat instanței că deține o creanță constatată în scris și exigibilă, fiind îndeplinite dispozițiile art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă.

Debitoarea a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 18.08.2020 între debitoarea B. S.R.L., în calitate de furnizor și creditoarea A. S.R.L., în calitate de achizitor, s-a încheiat contractul de furnizare nr. xxxx/S, având ca obiect stabilirea drepturilor și obligațiilor ce revin părților în legătură cu furnizarea și respectiv achiziționarea produselor specificate în Anexă.

La data de 18.08.2020 debitoarea a emis factura fiscală nr. 00145, în valoare de 546.507,5 lei, reprezentând tranșa 1 din contractul nr. xxxx/S/18.08.2020.

La data de 19.08.2020 creditoarea a achitat debitoarei suma de 546.507,5 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. xxx/18.08.2020.

Prin adresa comunicată la data de 10.09.2020, în temeiul art. 9.2 din contract, creditoarea a notificat debitoarei rezilierea contractului de furnizare nr. xxxx/S/18.08.2020 începând cu data de 03.09.2020 și a solicitat restituirea sumei de 459.250 lei, reprezentând prima tranșă achitată, în termen de 5 zile de la data rezilierii.

Conform art. 953 alin. (1) Cod procedură civilă creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.

Potrivit art.  970 Cod procedură civilă poprirea asiguratorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite la art. 953 Cod procedură civilă.

Dispozițiile textelor de lege sus-citate nu sunt îndeplinite în speță.

Astfel, deși creanța în cuantum de 546.507,5 lei este exigibilă, aceasta nu este constatată în scris, urmând a fi stabilită prin sentința ce se va pronunța în dosarul nr. xxxx/62/2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov.

Contrar susținerilor creditoarei, creanța în cuantum de 546.507,5 lei nu s-a născut din contractul de furnizare nr. xxxx/S/18.08.2020, ci reprezintă repunerea părților în situația anterioară, consecință a activării pactului comisoriu de grad IV, inserat la art. 9.2 din contractul încheiat.

În plus, prin adresa comunicată la data de 17.12.2020, creditoarei i s-a pus în vedere ca, în termen de 10 zile de la comunicare, în cf. art. 953 alin. 2 şi de art. 957 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, să depună, atât pentru cererea de instituire a sechestrului asigurător cât şi pentru cererea de instituire a popririi asigurătorii, dovada, în original, a consemnării câte unei cauțiuni de 273.253,75 lei (în total 546.507,5 lei), obligație căreia creditoarea nu i s-a conformat.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse instanța a respins cererile formulate de creditoarea A. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea B. S.R.L., având ca obiect înființarea sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta - creditoare A. S.R.L. solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a încheierii apelate, în sensul admiterii cererii, astfel după cum a fost formulată.

În expunerea de motive apelanta a arătat următoarele:

PREAMBUL

Prin cererea introductivă, a solicitat instituirea sechestrului asigurător şi a popririi asigurătorii asupra bunurilor şi asupra conturilor  B. S.R.L., persoană juridică română cu sediul în […].

Temeiul juridic al cererii noastre îl reprezintă art. 952 - 959, respectiv art. 970 - 971 Cod procedură civilă, dar în ipoteza reglementată de art. 953 alin. (1) Cod procedură civilă, respectiv când nu există titlu executoriu, dar creanţa este constatată în scris şi este exigibilă.

Prin Adresa emisă la data de 08.12.2020 şi comunicată către subscrisa la data de 17.12.2020, ni s-a pus în vedere ca, în conformitate cu art. 953 alin. (2) Cod procedură civilă să facem dovada achitării cauţiunii in cuantum de 273.253.75 de lei pentru fiecare capăt de cerere, respectiv 546.507.75 de lei în total (adică exact suma datorată de pârâtă).

În acest sens, a formulat notă de şedinţă, explicându-i magistratului că nu se află în ipoteza reglementată de art. 953 alin. (2) Cod procedură civilă, ci în ipoteza reglementată de alin. (1) al aceluiaşi text de lege, caz în care cauţiunea se va stabili în cuantum maxim de 20 % din valoarea obiectului cererii - art. 1057 alin. (2) Cod procedură civilă adică 109.301,5 lei maxim.

În ciuda tuturor explicaţiilor de ordin teoretic şi practic, prima instanţă a menţinut opinia exprimată, iar soluţia pronunţată, respingerea cererii, nu poate fi la adăpost de criticile sale, motiv pentru care este nevoită să promoveze prezenta cale de atac.

În ceea ce priveşte constatarea creanţei printr-un înscris.

Fără a relua întreaga situaţie de fapt, consideră a fi util să reitereze anumite aspecte de maximă importanţă. Astfel cum a expus şi cu ocazia descrierii situaţiei de fapt în cadrul cererii introductive, între A. S.R.L. şi B. S.R.L. s-a încheiat Contractul nr. xxxx/S/18.08.2020 prin care subscrisa s-a obligat la plata sumei de 546.507,5 lei cu TVA (obligaţie îndeplinită astfel cum reiese din Ordin de plată nr. xxxx/19.08.2020), iar pârâta s-a obligat să furnizeze, să vândă şi să livreze 4000 de traverse noi de cale ferată din beton armat având calităţile şi caracteristicile menţionate în Anexa la contract.

Deşi A. S.R.L. și-a îndeplinit obligaţia asumată (dovada în acest sens fiind depusă la dosarul cauzei), pârâta nu a înţeles să onoreze obligaţiile asumate, motiv pentru care, prin Notificarea nr. xxxx/S/02.09.2020, i-a adus la cunoştinţa pârâtei că a intervenit încetarea de drept a Contractului nr. xxxx/S/18.08.2020, respectiv i-a comunicat că are obligaţia de a restitui suma de 546.507.5 lei cu TVA la care se adaugă penalităţi de întârziere calculate.

Întrucât pârâta nu a înţeles nici de această dată să se conformeze, a fost nevoită să introducă cerere de chemare în judecată prin care am solicitat Tribunalului Braşov obligarea acesteia la plata sumei încasate, solicitare care face obiectul Dosarului nr. xxx5/62/2020.

Din cele expuse anterior subliniază două consecinţe de maximă importanţă.

In primul rând, spre deosebire de cum reţine prima instanță - ”…deşi creanţa în cuantum de 546,507,5 lei este exigibilă, aceasta nu este constatata în scris, urmând a fi stabilită prin sentinţa ce se va pronunţa în dosarul nr. xxx5/62/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov…” - creanţa subscrisei este constatată în scris. Sub acest aspect, considerăm a fi utilă o scurtă delimitare a noţiunii de creanţă constatată în scris, respectiv titlu executoriu.

Potrivit art. 953 alin. (1) Cod procedură civilă ”Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris și este exigibilă poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător...”. Observă că legiuitorul impune doar existenţa unei dovezi scrise cu privire la creanţă fără a specifica felul acestei dovezi. Prin urmare, ipotetic vorbind, şi o simplă chitanţă scrisă de mână - sau orice alt înscris sub semnătură privată - şi care atestă existenţa unui drept de creanţă îndeplineşte această condiţie. În ceea ce priveşte titlurile executorii, acestea sunt clar enumerate în cuprinsul art. 632 - 638 Cod procedură civilă, sens în care nu va insista asupra acestui aspect, cunoaşterea legislaţiei interne fiind o obligaţie a judecătorului.

Faţă de aspectele învederate anterior, nu poate decât să concluzioneze că prima instanţă, dintr-o eroare regretabilă, a confundat cele două noţiuni, susţinând indirect că doar o hotărâre judecătorească este aptă să constate existenţa unei creanţe (?!), Or, potrivit adagiului Ubi lex non distinguit nec nos distingaere debemus, dacă legiuitorul nu distinge, nici cel care aplică legea (sau ar trebui să o aplice) nu poate distinge, sens în care chiar şi un înscris sub semnătură privată (în speţă Contractul nr. xxxx/S/l 8.08.2020, Factura nr, xxx/18.08.2020, Ordinul de plată nr. xxxx/19.08.2020) pot face dovada deplină în sensul constatării existenţei creanţei.

De altfel, creanţa rezultă din tocmai aceste documente existente între părţi, respectiv Contractul nr. xxxx/S/18.08.2020, Factura nr. xxx/18.08.2020, Ordinul de plată nr. xxxx/19.08.2020.

În ceea ce priveşte considerentul primei instanţe potrivit căruia “Contrar susţinerilor creditoarei, creanţa in cuantum de 546.507,5 lei, nu s-a născut din contractul de furnizare nr. xxxx/S/18.08.2020, ci reprezintă repunerea părţilor în situaţia anterioară, consecinţă a activării pactului comisoriu de grad IV, înserat la art. 9.2 din contractul încheiat” solicită instanţei de control judiciar să aibă în vedere următoarele aspecte:

Ab initio observă o contradicţie evidentă în considerentul anterior citat. Astfel, trecând peste aspectul aparent lipsit de importanţă, în viziunea instanţei, potrivit căreia ”Contractul valabil încheiat are putere de lege intre părţile contractante” - art. 1270 Cod civil - prima instanţă susţine că dreptul subscrisei de fi îndreptăţită la restituirea plăţii nu izvorăşte din Contractul încheiat (?!), ci reprezintă consecinţa pactului comisoriu de gradul IV înserat în Contractul încheiat, act juridic care, totuşi, aparent nu reprezintă o constatare clară a existenţei creanţei(?!).

Apreciază că raţionamentul instanţei este unul absurd, departe de orice instituţie juridica. Este dincolo de puterea de înţelege în ce mod a apreciat instanţa căci creanţa nu este constatată în scris, precum şi faptul că restituirea plătii nu izvorăşte din contract, ci din pactul comisoriu inserat în Contract.

Dincolo de absurdul chestiunilor ante-menţionat, sub acest aspect, supune atenţiei instanţe de control judiciar conţinutul art. 1554 alin. (1) Cod civil, respectiv ”Contractul desfiinţat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. Rezultă deci ,,fără putinţă de tăgadă, faptul că temeiul restituirii este reprezentat de art. 1554 alin. (I), restituirea operând ope legis, iar prestaţiile se vor restitui astfel cum au fost stipulate prin contract.

În altă ordine de idei, rezoluţiunea contractului operează cu privire la prestaţiile stabilite prin acesta, motiv pentru care considerentul anterior citat al primei instanţe cu privire la izvorul creanţei nu numai că este total greşită, ci dă dovadă de o necunoaştere a efectelor primare ale actelor juridice valabil încheiate şi a efectelor primare ale rezoluţiunii.

Luând în considerare cele expuse anterior, solicită să se constate că toate condiţiile privind creanţa, prevăzute de art. 953 alin. (1) Cod procedură civilă - exigibilitatea creanţei și constatarea în scris a acesteia sunt îndeplinite, motiv pentru care soluţia primei instanţe este greşită şi se impune admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte cauţiunea stabilită.

Astfel cum am expus şi prin Nota de şedinţă transmisă prin fax la data de 28.12.2020, temeiul de drept al cererii subscrisei îl reprezintă art. 953 alin (1) Cod procedură civilă, şi nu alin. (2) al aceluiaşi text de lege, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă.

De altfel, în considerarea faptului că și-a întemeiat cererea pe un anumit temei, apreciază că instanţa nu este îndreptăţită a pronunţa o încheiere de respingere în baza unui alt temei ce nu este aplicabil speței.

Din faptul reţinerii greşite a temeiului de drept, i s-a pus în vedere să achite şi să depună la dosarul cauzei dovada achitării în original, cauţiunea în cuantum de câte 273.253,75 de lei, pentru fiecare capăt de cerere, respectiv instituire sechestrului asigurător şi a popririi asiguratorie.

Trecând peste inadvertenţa evidentă a primei instanţe de o obliga la plata cauţiunii în baza unui text de lege inaplicabil, remarcă o lipsă de diligenţă minimă în a stabili cuantumul cauţiunii. Astfel, a fost obligată la plata de două ori (!) a cauţiunii, respectiv pentru fiecare capăt de cerere însemnând să plătească încă o dată debitul datorat de tocmai pârâtă - 546.507.5 lei.

Desigur, nu se opune la plata cauţiunii în cuantum legal şi corect astfel cum este prevăzut de art. 1057 alin. (1) Cod procedură civilă. Potrivit textului de lege menţionat, ”Dacă legea nu dispune altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai mult de 20 % din valoarea obiectului cererii.” Un simplu calcul matematic ne relevă că 20% din valoarea cererii reprezintă 109.301,5 lei, şi nicicum valoarea creanţei, respectiv 546.507,5 lei.

Din lecturarea art. 953 alin. (1) Cod procedură civilă, rezultă că regula reprezintă restabilirea unei cauţiuni şi numai în situaţii excepţionale poate instanţa, analizând cazul concret dedus judecăţii, să oblige reclamantul la plata unei cauţiuni care reprezintă cel mult de 20 % din valoarea cererii, o singură dată, indiferent dacă se solicită atât sechestru asigurător, cât şi poprire asiguratorie.

Sintetizând, considerentul primei instanţe potrivit căreia se impunea respingerea cererii subscrisei deoarece nu s-a conformat obligaţiilor impuse în sarcina sa urmează a fi înlăturată, în condiţiile în care:

- o asemenea obligaţie nu are niciun temei legal şi

- a expus şi a reiterat că temeiul de drept al cererii sale nu este cel reţinut în mod eronat de prima instanţă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.

În probațiune, apelanta a solicita administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.

Cererea de apel a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 lei.

În apel intimata nu a depus întâmpinare.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Examinând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel invocate de apelantă actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, curtea constată următoarele:

1. Cu privire la temeiul de drept al cererii de instituire a măsurilor asigurătorii.

Prin cererea adresată primei instanțe, apelanta A. S.R.L. a solicitat înființarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile urmăribile ale debitoarei, precum și înființarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporabile datorate debitoarei de o terță persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente - ambele măsurii până la concurența sumei de 546.507,5 lei cu TVA reprezentând avansul achitat în baza facturii fiscale nr. xxx/18.08.2020 și care trebuie restituită creditoarei în temeiul art. 12.4 din contractul de furnizare nr. xxxx/18.08.2020 la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere calculată conform prevederilor art. 11.2 din contract.

După cum reiese din conținutul cererii de înființare a celor două măsuri asigurătorii, astfel după cum a fost precizată prin notele scrise depus la dosar, în drept, apelanta și-a întemeiat cererea, exclusiv pe dispozițiile art. 953 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, conform cărora ”Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. …”

Prin urmare, demersul jurisdicțional încheiat prin pronunțarea hotărârii apelate, se impunea a fi realizat de către prima instanță, numai din perspectiva dispozițiilor cuprinse în alin. 1 al art. 953 Cod procedură civilă, iar nu și prin raportare la prevederile alin. 2 ale aceluiași articol.

Procedând la analiza cererii apelantei atât prin prisma alin. 1, dar și prin raportare la dispozițiile alin. 2, ale art. 953 Cod procedură civilă, față de prevederile art. 9 alin. 2 și art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, prima instanță și-a depășit în parte limitele învestirii, criticile apelantei sub acest aspect fiind întemeiate.

2. Referitor la chestiunea care vizează constatarea creanței prin înscris.

Accepțiunea și conținutul noțiunii de ”creanță constatată în scris”, în sensul art. 953 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, nu au fost determinate de legiuitor.

Doctrina și jurisprudența au stabilit că, în sensul avut în vedere de legiuitor, prin ”creanță constatată în scris”, se înțelege acea situație, în care, creanța rezultă exclusiv din textul actului exhibat, respectiv existența datoriei și obligația debitorului de a plăti datoria sunt consemnate în înscrisul invocat de către creditor, fără a fi necesară intervenția unor alte împrejurări străine conținutului înscrisului.

Or, creanța în cuantum de 546.507,5 lei, nu rezultă strict, exclusiv, dintr-un înscris în care să fie consemnat cuantumul creanței, obligația de plată a acesteia și scadența (termenul de plată), ci presupune coroborarea mai multor înscrisuri, respectiv a contractului de furnizare nr. xxxx/S/18.08.2020, a facturii nr. xxxxx din 18.08.2020 și a notificării nr. xxxx/S/02.09.2020, precum și realizarea unor aprecierii de valoare în raport cu aceste înscrisuri, astfel nefiind îndeplinită condiția impusă de 953 alin. 1 Cod procedură civilă, referitoare la existența unei creanțe constatată în scris.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut împrejurarea că, în speță, creanța invocată de către apelantă nu rezultă dintr-un înscris, respectiv din contractul de furnizare nr. xxxx/S/18.08.2020., ci presupune analiza și interpretarea contractului, incidența pactului comisoriu, prin raportare la un alt înscris, respectiv notificarea de reziliere a contractului de furnizare.

3. În ceea ce privește cauțiunea stabilită.

Potrivit art. 953 alin. 1, teza finală, Cod procedură civilă, creditorul poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă, iar art. 1057 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că, ”Dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai mult de 20 % din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.”

Ca urmare a faptului că apelanta și-a întemeiat cererea de instituire a sechestrului exclusiv pe dispozițiile alin. 1, ale art. 953 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, cuantumul cauțiunii se impunea a fi fixat prin raportare la art. 1057 alin. 2 Cod procedură civilă, iar nu în cuantumul prevăzut de alin. 2 al art. 953 Cod procedură civilă.

Însă, nici depășirea limitelor învestirii și nici fixarea cauțiunilor la un cuantum de câte 273.253,75 lei, fiecare, cu toate că reprezintă erorii în procedura jurisdicțională criticată de apelantă, aceste greșeli nu a avut nicio înrâurire asupra calității soluției pronunțate de către prima instanță relativ la cererea de instituire a sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii, întemeiată pe dispozițiile art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă, aceasta fiind în mod legal și temeinic respinsă, în condițiile în care, creanța pretinsă de către apelantă nu a satisfăcut condiția constatării în scris, prin titlul pretins de apelantă, conform celor mai sus evocate.

Având în vedere considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă cererea de apel formulată de apelanta A. S.R.L., împotriva Încheierii nr. 4/C a Ședinței Camerei de consiliu din data de 11.01.2021, pronunțată de  Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul xxxx/62/2020, urmează a fi respinsă, iar hotărârea apelată va fi păstrată conform dispozitivului.

Domenii speta

Spete similare