Contract de factoring. Notificare/acceptare cesiune. Cesiune de creanță și ipoteci mobiliare.

. Contract de factoring. Notificare/acceptare cesiune. Cesiune de creanță și ipoteci mobiliare.

-Codul civil, art. 1578

-Legea  nr. 71/2011, art. 158

„Contractul de factoring constituie un contract complex, înglobând atât o cesiune de creanţă, cât şi o subrogare convenţională care este consimţită de creditor; astfel, acesta constituie o varietate a cesiunii de creanţă, reglementată în dreptul civil, care este dreptul comun în materie. Notificarea subrogării se face de către aderent debitorului său pentru a-l înştiinţa că plata trebuie efectuată doar către factor. În cazul factoringului, factorul devine proprietarul creanţelor transmise şi preia de la aderent sarcina încasării creanţelor, preluând în acelaşi timp şi riscurile legate de insolvabilitatea debitorilor sau al neachitării creanţelor la scadenţă. Notificarea cesiunii se poate face prin orice mijloc. (…)

…din conținutul art. 1578 C.civ. care stabilește condițiile în care o cesiune devine opozabilă, rezultă că efectuarea notificării şi acceptarea cesiunii de către debitor au drept premisă încheierea valabilă a unei convenţii care să aibă drept obiect transferul dreptului de creanţă, în condiţiile în care notificarea şi acceptarea - transmisiunii creanţei privesc efectele cesiunii care se produc între părţi, argument corect reținut de prima instanță. Având în vedere că contractul de factoring a fost încheiat ulterior notificării, aceasta nu poate fi reținută ca valorând mai mult decât o notificare a unui intenții de cesiune a creanțelor, chiar dacă, ulterior, intenția s-a materializat într-un contract de factoring. (…)

În acest sens, cum potrivit art. 158 din Legea nr. 71/2011, în cazul „cesiunii de creanţă încheiate în scop de garanţie, dispoziţiile privind executarea din Titlul XI al Cărţii a V-a a Codului civil vizează numai executarea drepturilor cesionarului cu privire la transferul creanţei cedate, iar nu drepturile cesionarului asupra debitorului cedat”, se poate reţine că actualul C.civ. reglementează două instituţii distincte: cesiunea de creanţă în scop de garanţie şi ipoteca asupra creanţelor. Chiar dacă ipotecile asupra creanţelor prezintă, prin efectele lor, asemănări cu cesiunea de creanţă, acestea rămân, în fapt, ipoteci mobiliare, întrucât, în realitate, nu se realizează o cesiune de creanţă, adică o transmisiune a creanţei de la constituitorul ipotecii (în calitate de cedent) la creditorul ipotecar (în calitate de cesionar) ci doar se instituie un drept real de garanţie asupra creanţei.

(Decizia civilă nr. 115/A din data de 26 ianuarie 2021)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 20.12.2019 şi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1516, art. 1548, art. 1568, art. 1568, art. 1578 C.civ., reclamanta XXX IFN SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta YYY SRL, obligarea pârâtei la plata sumei de 212,056.45 lei reprezentând debit neachitat precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu consecința obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2146/14.08.2020 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel YYY IFN S.A. şi a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare in judecată.

În motivare, a arătat că Tribunalul Ilfov a realizat o superficială analiză a raporturilor generate de existența ipotecii mobiliare asupra creanţelor care a fost constituită în favoarea sa de către debitorul ZZZ S.R.L.

Existenţa acestei ipoteci mobiliare asupra creanţelor debitorului său, ZZZ, printre care figurau şi creanţele pe care aceasta din urma le avea asupra pârâtei din prezentul dosar a fost notificată ZZZ prin adresa nr. 354N/05.09.2017 (ipoteca creanţelor a fost înscrisă în mod legal în Arhiva Electronica de Garanţii Mobiliare şi a fost făcută opozabila erga omnes, pârâtei fiindu-i comunicat faptul că are obligaţia de a plătit toate sumele datorate debitorului cedat în conturile sale).

Din cuprinsul acestei adrese, contrar celor reţinute de către prima instanţă, rezulta toate elementele prevăzute de dispoziţiile art. 2400 C.civ., respectiv: i) existenta ipotecii, ii) creanţa ipotecata, iii) suma datorată, iv) locul şi modalitatea de plată.

După primirea acestei notificări, pârâta a achitat cu consecvenţă, timp de o lună, sumele pe care le datora către constituitorul ipotecii către reclamantă care îi notificase calitatea sa de creditor ipotecar.

Din aceasta perspectiva, pe care instanţa de fond nu a valorificat-o sub niciun aspect, în opinia apelantei, nu se poate reţine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 2400 C.civ. în ceea ce priveşte raporturile dintre ea şi ZZZ, pe de o parte, dintre ZZZ şi pârâtă, pe de altă parte şi dintre ea şi pârâtă pe de o a treia parte.

Apelanta a mai arătat că a adus la cunoştinţa pârâtei la data de 13.09.2017 transmiterea/ipotecarea tuturor creanţelor pe care ZZZ le avea împotriva pârâtei, iar aceasta din urmă a acceptat expres această cesiune, neavând niciun fel de relevanţă faptul ca ulterior, după cca un an, s-a mai încheiat între ZZZ şi reclamantă şi un contract de factoring, realitatea juridică exprimată de cesionarea creanţelor izvorâte din unicul contract încheiat între ZZZ şi debitoarea - parata fiind de mult tranşată, aşa cum a arătat.

Pârâta a răspuns acestei adrese prin adresa nr. 86R/13.09.2017 prin care a acceptat în mod expres cesiunea şi s-a obligat sa plătească sumele datorate ZZZ către reclamantă, aceasta efectuând plaţi succesive în contul indicat ca atare in cuprinsul adresei de cesiune, aspect pe care instanţa de fond l-a ignorat, deşi manifestarea de voinţa a pârâtei a fost în afara oricărui echivoc.

În continuare, prin i) notificarea de întârziere la plata din data de 21.09.2018 pârâtei i se pune în vedere din nou faptul că „toate creanţele ZZZ fata de YYY S.R.L. au fost cesionate către subscrisa, solicitându-i-se să facă plata acestor creanţe în contul subscrisei”, ii) somaţia de plata comunicata in data de 12.10.2018 prin care pârâta este din nou somată să achite sumele pe care le datora debitorului cedat.

Apelanta a arătat că instanţa a conchis că toate aceste notificări si comunicări adresate pârâtei nu pot echivala cu notificarea transmiterii creanţei către reclamantă, deşi corespundeau în tot atât exigentelor art. 1578 C.civ. cât şi exigentelor art. 2400 C.civ., iar faptul ca debitorul a acceptat cesiunea, şi-a asumat-o şi a acţionat pe cale de consecinţa rezulta din: plata de către aceasta în contul reclamantei a unor importante sume de bani pe care le datora ZZZ, aceste plaţi efectuându-se şi după încheierea contractului de factoring, aşa cum rezultă din chiar susţinerile pârâtei; „informării dnei …. - administratorul special al ZZZ prin care se face o referire expresa la contractul de factoring; „ plata de către YYY în contul subscrisei realizată în data de 20.11.2018, mult după încheierea contractului de factoring.

A mai arătat că din analiza motivării sentinţei apelate rezultă cu claritate faptul că instanţa de fond a lipsit în mod netemeinic şi nelegal toate aceste fapte şi împrejurări de singura semnificaţie pe care acestea o puteau avea: acceptarea cesiunii de creanţa de către debitorul cedat.

În opinia apelantei, instanţa a apreciat că notificările şi somaţiile adresate pârâtei sunt în realitate „simple înştiinţări de plată cu valoarea unor puneri în întârziere”, lăsând neelucidat aspectul esenţial legat de care ar fi trebuit să fie elementele obligatorii pe care aceste înştiinţări trebuiau sa le cuprindă pentru a căpăta valoarea unor notificări ale cesiunii de creanţă.

A mai arătat că, comportamentul pârâtei a fost fără echivoc în relaţiile cu ea până la momentul la care a refuzat să mai achite creanţa datorată ZZZ şi care le fusese ipotecată si apoi cesionată, pârâta plătind sumele de bani datorate ZZZ în contul pe care l-a indicat şi  nefăcând niciun fel de opoziţie şi necerând reclamantei să prezinte dovada scrisă a cesiunii în condiţiile art. 1578 alin. (3) C.civ.

În acest context, a apreciat apelanta că lipsirea de orice efect juridic de către instanţă a notificărilor şi somaţiilor transmise către pârâtă precum şi a plaţilor pe care aceasta le-a efectuat voluntar în contul său nu are niciun fel de fundament juridic, dimpotrivă se situează în contradicţie cu dispoziţiile legale la care a făcut referire anterior.

Adresa emisa de către pârâtă şi înregistrată în registrul său sub nr. 86R/13.09.2017 exprima într-un mod neîndoielnic acceptarea cesiunii creanţei de către aceasta din urmă, iar faptul acceptării a fost concretizat în plăţile pe care pârâta le-a realizat în contul reclamantei, or această manifestare de voinţa exprimată într-un înscris având dată certă nu putea fi ignorată de instanţa de judecată.

În opinia apelantei, în mod cu totul eronat instanţa de judecata a interpretat şi adresa pe care ZZZ a transmis-o pârâtei, document intitulat „adresa de cesionare” prin care debitoarea ZZZ a solicitat expres pârâtei să facă plăţile pe care i le datorează în contul reclamantei, menţionând ca aceste creanţe revin în totalitate reclamantei, sens in care i-au fost indicate şi coordonatele de plată.

În ceea ce priveşte împrejurarea că pârâtei i-au fost comunicate mai multe adrese de înfiinţare a popririi în calitate de terţ poprit al ZZZ nu are şi nici nu trebuia să aibă vreun impact asupra sumelor pe care pârâta trebuia să le achite în contul reclamantei, din moment ce toate creanţele pe care debitoarea cedată le avea erau ipotecate în favoarea reclamantei, iar ulterior au şi fost cedate către ea, debitoarea - cedată nu era ţinută să facă nicio plată către niciun alt creditor, plăţile pe care a ales sa le facă fără a transmite către executorii judecătoreşti adrese prin care să îi informeze că deja sumele pe care le datora ZZZ fuseseră ipotecate/cesionate către reclamantă, pârâta nu mai putea dispune de aceste sume în alt mod decât prin achitarea lor către reclamantă. Alegând sa procedeze in aceasta maniera, pârâta şi-a asumat riscul plăţii unor sume de care nu putea dispune în alt fel decât prin transferarea lor în conturile reclamantei.

Intimata pârâtă YYY S.R.L a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea în totalitate a apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile apelate drept legală şi temeinică; obligarea XXX la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentul dosar.

În motivare, după ce a expus situaţia de fapt, a arătat că nu se poate reţine că Tribunalul Ilfov a realizat o superficială analiză a raporturilor generate de existenţa ipotecii mobiliare asupra creanţelor, dat fiind că, în realitate, se poate remarca în mod facil că în sentinţa civilă au fost analizate şi interpretate în detaliu, din punct de vedere logico - juridic, toate înscrisurile aflate la dosar.

Referitor la adresa nr. 354N/05.09.2017, a arătat că în afară de faptul că „Notificarea ipotecare creanţe” nu a fost asumată de YY, prin semnătură, această adresă a XXX nici nu are vreo relevanţă în prezenta cauză cât timp problema speţei constă în opozabilitatea/ inopozabilitatea Contractului de factoring şi valabilitatea tuturor plăţilor făcute de YYY.

De altfel, plata contravalorii facturilor fiscale emise de ZZZ în contul XXX nu reprezintă altceva decât o modalitate de satisfacere a ipotecii asupra creanţelor ZZZ prin executarea silită a acestora, în temeiul prevederilor art. 2.400 - 2.401 din Codul civil, iar nu o cesiune de creanţă propriu-zisă.

Referitor la pretinsa notificare a Contractului de factoring în data de 13.09.2017, intimata a solicitat să se observe, în primul rând, că apelanta, prin sintagma “transmiterea / ipotecarea tuturor creanţelor în mod voit, nu face diferenţa dintre operaţiunile de “cesiune a creanţei’ şi “ipotecare a creanţei’, lăsând impresia că aceste operaţiuni ar fi identice. Cu toate acestea, o asemenea diferenţiere se impune a fi făcută întrucât “cesiune a creanţei’ şi “ipotecare a creanţei” reprezintă instituţii de drept distincte, cu propriul regim juridic şi reguli deosebite.

În al doilea rând, a arătat că singura notificare ce a existat vreodată (la care face referire XXX) şi i-a fost comunicată este cea din data de 06.09.2017, prin intermediul căreia ZZZ a comunicat YYY documentul intitulat „Adresă cesionare’’ dar din analiza conţinutului acestui document rezultă că la acel moment exista doar intenţia de a cesiona în viitor Contractul de transport, astfel că “Adresa cesionare’’ nu putea avea semnificaţia unei veritabile cesiuni a Contractului de transport.

În acelaşi timp, la data trimiterii „Adresei de cesionare’’ nici măcar nu exista Contractul de factoring, acesta fiind încheiat abia la data de 28.06.2018. Aşadar, nu se putea considera în vreun fel că la data de 06.09.2017 YYY ar fi acceptat expres o operaţiune de cesiune de creanţă care nici măcar nu exista.

În plus, pentru a se putea considera opozabilă cesiunea de creanţă, la fel ca în cazul oricărei operaţiuni de cesiune de creanţă, Contractul de factoring trebuia notificat debitorului cedat, iar acesta din urmă: fie îl acceptă printr-un înscris cu dată certă, conform prevederilor art. 1.578 alin.(1) lit. a) din Codul civil, fie trebuia să primească o comunicare scrisă a operaţiunii de cesiune rezultată din acest contract, pe suport de hârtie sau în format electronic, în care trebuia a se arăta identitatea cesionarului, a se identifica în mod rezonabil creanţa cedată şi a se solicita debitorului (i.e. YYY) să plătească cesionarului (i.e. XXX), conform prevederilor art. 1.578 alin. (1) lit. b) din Codul civil.

A arătat că în acest sens dispuneau şi clauzele Contractului de factoring, respectiv: “Aderentul va sprijini Factorul pentru notificarea Debitorului Cedat cu privire la cesiunea Creanţelor în temeiul prezentului Contract şi necesitatea efectuării plăţilor în Contul Bancar al Factorului si va prezenta Factorului confirmarea acceptării în scris de către Debitorul Cedat a cesiunii’.

Astfel, notificarea cesiunii creanţelor trebuia făcută anume pentru acest Contract de factoring.

Or, o asemenea notificare nu există, iar Contractul de factoring nici nu i-a fost vreodată comunicat, nici nu a fost acceptat de subscrisa printr-un înscris cu dată certă. O dovadă în sens contrar nu există şi nici nu poate fi făcută.

Din analiza textului “Adresei cesionare” din data de 06.09.2017, se poate observa că prin aceasta se făcea indubitabil referire la Contractul de credit si Contractul de ipotecă asupra creanţelor si ipotecă mobiliară asupra soldului creditor al contului bancar, şi nicidecum la o pretinsă „cesiune a creanţelor”.

În aceste circumstanţe, alegaţia XXX conform căreia adresele şi comunicările transmise YYY ar fi corespuns în tot exigenţelor art. 1.578 şi art. 2.400 din Codul civil, nu poate fi justificată în vreun fel.

Pe de altă parte, a arătat că pentru a se putea considera că notificarea Contractului de factoring ar exista şi ar fi fost valabil efectuată, era imperios necesar ca aceasta să poarte o dată concomitentă sau ulterioară datei încheierii Contractului de factoring si să fi fost comunicată tot concomitent sau ulterior datei încheierii acestuia, respectiv la data de 28.06.2018, sau după acest moment.

În al treilea rând, a solicitat să se observe că prin Contractul de factoring a fost cesionată o universalitate de creanţe prezente şi viitoare, întrucât obiectul acestui contract priveşte facturi fiscale emise de ZZZ la perioade succesive de timp.

Din această perspectiva, în lipsa comunicării, cesiunea unei universalităţi de creanţe izvorând din Contractul de factoring nu putea fi considerată opozabilă YYY.

În acest sens dispun şi prevederile art. 1.579 din Codul civil :“Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei”.

Or, cât timp cesiunea creanţelor nu a fost niciodată comunicată pârâtei în mod oficial nici de către ZZZ, nici de către AFS, chiar si eventuala înscriere în arhivă a cesiunii universalităţii de creanţe nu ar fi avut niciun impact asupra YYY. în aceste condiţii. Contractul de factoring producea efecte numai între ZZZ (cedent) si XXX (cesionar) si nu putea fi opozabil YYY.

De altfel, pârâtei i-a fost comunicat Contractul de factoring (fără vreo notificare aferentă acestuia) abia odată cu transmiterea somaţiei de plată, respectiv la data de 14.01.2019. Până la acest moment YYY nu avea cunoştinţă de existenţa acestui contract.

Cât priveşte Notificarea de întârziere la plată nr. 1062N/21.09.2018. adresa nr. 5455/05.11.2018 şi somaţia de plată înregistrată sub nr. 1101S/12.10.2018, în opinia intimatei, corect arătat Tribunalul Ilfov  că aceste notificări şi comunicări: „nu pot fi asimilate unor notificări privind transmiterea dreptului de creanţă către reclamantă, ci reprezintă înştiinţări de plată cu valoarea unor puneri în întârziere, care au în vedere situaţia eronată a acceptării contractului de factoring de către pârâtă, prin emiterea adresei înregistrată sub nr. 86R/13.09.2017”

Conchizând, a arătat că, întrucât operaţiunea de cesiune a universalităţii de creanţe izvorând din Contractul de factoring nu i-a fost comunicată la momentul la care au fost efectuate plăţile în temeiul adreselor de înfiinţare a popririlor din perioada 03.07.2018 - 20.09.2018, rezultă lesne că acest act juridic nu putea fi opozabil YYY si nu producea niciun efect între XXX (cesionar) si YYY (debitor cedat).

Aşadar, toate plăţile efectuate de YYY (către ZZZ, XXX şi în cadrul executării silite a ZZZ în calitate de terţ poprit al acesteia din urmă) - astfel cum au fost detaliate în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe - sunt valabile, iar prin aceste plăţi au fost stinse integral toate facturile fiscale cuprinse în cele 3 (trei) borderouri de facturi depuse de XXX la dosar.

În aceste condiţii, creanţa solicitată de XXX nu este certă, lichidă şi exigibilă, iar YYY nu datorează vreo sumă de bani, nici ZZZ, nici XXX.

Prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Bucureşti- Ssecția a V-a a respins apelul formulat de apelantul XXX ca nefondat.

În motivare, instanța de apel a arătat că situația de fapt așa cum a fost reţinută de prima instanță urmează a fi avută în vedere și de instanța de control pentru că ea, exhaustiv prezentată, a fost corect reținută, găsindu-și corespondent în realitatea dosarului. De asemenea, calificarea în drept a raporturilor juridice dintre părți a fost corect făcută de prima instanță, fiind, astfel, întemeiată observația acesteia că, întrucât diferendul dintre părţi poartă asupra opozabilităţii contractului de factoring faţă de pârâtă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale care reglementează cesiunea de creanţă [art. 1575 alin. (1) C.civ., art. 1578 C.civ.].

Fără a reluat considerentele primei instanțe, Curtea constată că temeiul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat contractul de factoring nr. …/28.06.2018 încheiat de reclamantă în calitate de factor cu debitorul său ZZZ S.R.L. în calitate de aderent, obiectul acestui contract fiind reprezentat de acordarea de către factor către aderent a unei facilităţi de factoring cu drept de regres, în limitele şi condiţiile stabilite prin contract, facilitatea fiind reprezentată de transmiterea către aderent a creanţelor rezultate din anumite operaţiuni comerciale desfăşurate de acestea către factor, care preia astfel toate drepturile aderentului aferente creanţelor cesionate, în schimbul unui comision. (f. 13-15 vol. I dosar TI).

Conform art. 1 din contractul de factoring, prin transmiterea creanţelor i-au fost transferate factorului toate drepturile şi acţiunile pe care aderentul le are în legătură cu respectiva creanţă, precum şi toate drepturile de garanţie şi celelalte accesorii ale creanţei (f. 20-38 vol. I dsoar TI), iar pretențiile reclamantei sunt reprezentate de creanța datorată de pârâtă către S.C. ZZZ S.R.L. în temeiul contractului pentru furnizarea serviciilor de transport nr. …/25.04.2017.

Contractul de factoring constituie un contract complex, înglobând atât o cesiune de creanţă, cât şi o subrogare convenţională care este consimţită de creditor; astfel, acesta constituie o varietate a cesiunii de creanţă, reglementată în dreptul civil, care este dreptul comun în materie. Notificarea subrogării se face de către aderent debitorului său pentru a-l înştiinţa că plata trebuie efectuată doar către factor. În cazul factoringului, factorul devine proprietarul creanţelor transmise şi preia de la aderent sarcina încasării creanţelor, preluând în acelaşi timp şi riscurile legate de insolvabilitatea debitorilor sau al neachitării creanţelor la scadenţă. Notificarea cesiunii se poate face prin orice mijloc.

Referitor la susținerea apelantei că opozabilitatea contractului de factoring ar rezulta din existența ipotecii mobiliare asupra creanţelor care a fost constituită în favoarea sa de către debitorul ZZZ , se rețin următoarele: 

De la început, instanța de apel arată că nu este de acord cu faptul că analiza acestor raporturi generate de existența ipotecii mobiliare asupra creanţelor, care în opinia reclamantei făceau dovada opozabilității contractului de factoring, ar fi fost analizată superficial de prima instanță, dat fiind că așa cum se observă din considerentele sentinței, acest argument al reclamantei a fost examinat, fiind expus și raționamentul pentru care nu a fost reținut.

Împrejurarea că instanța nu a validat opinia reclamantei și, pe cale de consecință, nu a recunoscut acestei împrejurări un efect asupra opozabilității contractului, nu o îndreptățește pe apelantă să afirme că analiza a fost sumară, superficială, aparentă și că, din acest motiv, este greșită.

Legat de notificarea ipotecii creanțelor (care în opinia apelantei, echivalează cu opozabilitatea contractului de factoring), apelanta a susținut că cesiunea a devenit opozabilă pârâtei și prin adresa din data de 06.09.2017 prin care ZZZ  i-a transmis pârâtei că doreşte să cesioneze contractul pentru furnizarea serviciilor de transport nr. …/25.04.2017 (f. 128 vol. I dosar TI), dar, împrejurarea susținută de apelanta reclamantă, de asemenea reală, că prin adresa înregistrată sub nr. …/13.09.2017(f. 43 vol. I dosar TI), pârâta i-a comunicat ZZZ că, începând cu data de 06.09.2017, toate plăţile ce decurg din contractul pentru furnizarea serviciilor de transport nr. 158/25.04.2017 vor fi achitate, conform dispoziţiilor ZZZ (f. 43 vol. I dosar TI), nu înseamnă că pârâta a acceptat expres cesiunea creanțelor pe care le datora ZZZ față de  faptul că din conținutul art. 1578 C.civ. care stabilește condițiile în care o cesiune devine opozabilă, rezultă că efectuarea notificării şi acceptarea cesiunii de către debitor au drept premisă încheierea valabilă a unei convenţii care să aibă drept obiect transferul dreptului de creanţă, în condiţiile în care notificarea şi acceptarea transmisiunii creanţei privesc efectele cesiunii care se produc între părţi, argument corect reținut de prima instanță.

Având în vedere că contractul de factoring a fost încheiat ulterior notificării, aceasta nu poate fi reținută ca valorând mai mult decât o notificare a unui intenții de cesiune a creanțelor, chiar dacă, ulterior, intenția s-a materializat într-un contract de factoring.

Prin notificarea înregistrată la reclamantă sub nr. …N/05.09.2017 i s-a adus la cunoştinţă pârâtei că între S.C. ZZZ şi reclamantă s-a încheiat contractul de ipotecă asupra creanţelor şi ipotecă mobiliară asupra soldului creditor al contului bancar nr. …/22.03.2017, contract accesoriu contractului de credit nr. …/22.03.2017, prin care au fost ipotecate în favoarea reclamantei toate creanţele prezente şi viitoare ce decurg din contractul pentru furnizarea serviciilor de transport nr. …/25.04.2017. S-a mai precizat că, în baza acestei ipoteci, creanţele ce decurg din contractul de transport, revin în totalitate reclamantei şi trebuie plătite integral de către pârâtă în contul IBAN ….. (f. 129 vol. I dosar TI)

 Indiferent dacă pârâta a primit sau nu notificarea ipotecii asupra creanțelor (aceasta a fost susţinerea sa din întâmpinarea la apel), notificarea aceasta nu echivalează, așa cum susține apelanta reclamantă, cu notificarea cesiunii pentru că, chiar dacă ipoteca asupra creanţelor se apropie, prin prisma efectelor recunoscute de lege, de cesiunea de creanţă (în general) şi de cesiunea de creanţă în scop de garanţie (în particular), nu se poate pune egalitate între aceste două noţiuni deoarece cele două instituții sunt diferite, între ele existând mai multe deosebiri.

Astfel, în timp ce cesiunea de creanţă reprezintă un mod de transmitere a obligaţiilor, ipoteca mobiliară este o modalitate de garantare a obligaţiilor (garanţie reală); în cazul cesiunii de creanţă, garanţia se realizează prin transferul dreptului de proprietate, iar în cazul ipotecii mobiliare, prin instituirea unui drept real de garanţie, între aceste două drepturi neputându-se pune egalitate, chiar dacă, prin asimilare, cesiunea de creanţă în scop de garanţie este supusă aceloraşi reguli referitoare la publicitate, ordine de preferinţă şi executare ca şi ipoteca mobiliară; deşi ambele instituţii au o natură contractuală, sunt supuse unor reguli diferite în ceea ce priveşte constituirea lor valabilă; creditorul ipotecar dobândeşte dreptul de a cere plata de la debitorul creanţei ipotecate, însă, spre deosebire de cesionar, nu devine titularul creanţei ipotecate decât în limita garanţiei, fiind obligat să remită debitorului său diferenţa (și în cazul contractului de factoring factorul devine proprietarul creanţelor transmise şi preia de la aderent sarcina încasării creanţelor, preluând în acelaşi timp şi riscurile legate de insolvabilitatea debitorilor sau al neachitării creanţelor la scadenţă); debitorul creanţei grevate va rămâne titularul creanţei ipotecate, având dreptul de a intenta acţiuni împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii, spre deosebire de cedent, care va transmite cesionarului creanţa împreună cu toate acţiunile care o însoţesc; creditorul ipotecar va putea executa silit atât obligaţia garantată pe care o are împotriva debitorului său, cât şi creanţa ipotecată; creditorul ipotecar, spre deosebire de cesionar, nu va avea dreptul să cesioneze creanţa garantată decât pe calea executării silite; dreptul de executare silită a creanţei ipotecate se naşte doar în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, pe când în cazul cesiunii de creanţă în caz de garanţie, prin transferul creanţei ca efect al cesiunii, creditorul cesionar poate cere executarea silită a creanţei fără a face proba neîndeplinirii obligaţiei garantate; dreptul de executare silită a creanţei ipotecate este opozabil debitorului acestei creanţe prin simpla înscriere la arhivă, dreptul creditorului ipotecar de a cere debitorului plata fiind condiţionat de comunicarea sau acceptarea ipotecii; în cazul cesiunii de creanţă în scop de garanţie, prin executarea silită a cesiunii se are în vedere tocmai dreptul cesionarului de a cere debitorului cedat plata creanţei, operaţiune condiţionată de comunicarea sau acceptarea cesiunii; înscrierea cesiunii la arhivă va conferi rang de prioritate, însă nu va da dreptul cesionarului de a pretinde plata de la debitorul cedat.

În acest sens, cum potrivit art. 158 din Legea nr. 71/2011, în cazul „cesiunii de creanţă încheiate în scop de garanţie, dispoziţiile privind executarea din Titlul XI al Cărţii a V-a a Codului civil vizează numai executarea drepturilor cesionarului cu privire la transferul creanţei cedate, iar nu drepturile cesionarului asupra debitorului cedat”, se poate reţine  că actualul Cod civil reglementează două instituţii distincte: cesiunea de creanţă în scop de garanţie şi ipoteca asupra creanţelor.

În concluzie, chiar dacă ipotecile asupra creanţelor prezintă, prin efectele lor, asemănări cu cesiunea de creanţă, acestea rămân, în fapt, ipoteci mobiliare, întrucât, în realitate, nu se realizează o cesiune de creanţă, adică o transmisiune a creanţei de la constituitorul ipotecii (în calitate de cedent) la creditorul ipotecar (în calitate de cesionar), ci doar se instituie un drept real de garanţie asupra creanţei.

Creditorul ipotecar are dreptul de a executa silit garanţia (creanţa) pe calea procedurii speciale de executare a ipotecilor mobiliare şi prin vânzare, la fel ca şi în cazul oricărui alt bun mobil [art.2465 alin. (1) C.civ.], sau pe calea procedurii de executare de drept comun, executarea silită prin vânzare (nu şi cea prin încasarea creanţei) nefiind o procedură compatibilă (fiind lipsită de interes) cu calitatea de proprietar a creditorului ipotecar (efectul cesiunii fiind transmiterea dreptului de proprietate al creanţei de la cedent la cesionar).

Față de cele arătate, împrejurarea că pârâta a făcut plata contravalorii facturilor fiscale emise de ZZZ în contul reclamantei nu reprezintă altceva decât o modalitate de satisfacere a ipotecii asupra creanţelor ZZZ printr-o executare silită a acestora, în temeiul prevederilor art. 2.400 - 2.401 din Codul civil, iar nu o cesiune de creanţă propriu-zisă.

În acest context, concluzia la care are a ajuns prima instanță, că art. 2400 C.civ. are în vedere situația-premisă în care creanța ce constituie obiectul unei ipoteci mobiliare este cesionată în timpul executării silite asupra ipotecii mobiliare în cauză, iar ipoteza nu se regăsește în cauză pentru că contractul de factoring a fost încheiat ulterior emiterii notificării, este, contrar celor susținute de apelanta reclamantă, corectă. Mai trebuie menționat că cesiunea ipotecii mobiliare este o operațiune care devine opozabilă debitorului cedat, nu prin înscrierea cesiunii la Arhivă, ci prin notificarea sau acceptarea cesiunii din partea debitorului cedat, înscrierea cesiunii la arhivă va conferi rang de prioritate, însă nu va da dreptul cesionarului de a pretinde plata de la debitorul cedat. 

Apelanta a susținut că notificarea de întârziere la plată din data de 21.09.2018 prin care pârâtei i s-a pus în vedere din nou faptul că „toate creanţele ZZZ faţă de yyy. au fost cesionate către subscrisa, solicitându-i-se să facă plata acestor creanţe în contul subscrisei” și somaţia de plată comunicată în data de 12.10.2018 prin care pârâta a fost din nou somată să achite sumele pe care le datora debitorului cedat, corespundeau, contrar celor reţinute de prima instanţă, în tot, atât exigențelor art. 1578 C.civ. cât şi exigențelor art. 2400 C.civ., iar faptul ca debitorul a acceptat cesiunea, şi-a asumat-o şi a acţionat pe cale de consecinţă rezultă din: plata de către aceasta în contul reclamantei a unor importante sume de bani pe care le datora ZZZ, aceste plaţi efectuându-se şi după încheierea contractului de factoring, aşa cum rezultă din chiar susţinerile pârâtei care s-a raportat la cele menționate de doamna … - administratorul special al ZZZ.

În ceea ce privește notificarea de întârziere la plata din data de 21.09.2018 prin care pârâtei i s-a pus în vedere din nou faptul că „toate creanţele ZZZ, se constată că aceasta a avut ca situaţie premisă adresa nr. 86R/13.09.2017, aspect clar menţionat în preambulul înscrisului (f. 16 vol. I dosar TI), context în care se apreciază că este corectă concluzia primei instanţe că nu poate fi asimilată unei notificări privind transmiterea dreptului de creanţă către reclamantă, ci reprezintă o înștiințare de plată cu valoarea unei puneri în întârziere, care are în vedere situaţia eronată a acceptării contractului de factoring de către pârâtă,  prin emiterea adresei înregistrată sub nr. 86R/13.09.2017.

Că este aşa rezultă din împrejurarea că în tabelele pe care le cuprind cele două notificări se regăsesc menţionate facturi anterioare datei la care a fost încheiat contractul de factoring, începând cu 29.05.2018.

Referitor la somaţia de plată care, potrivit apelantei reclamante, a fost comunicată pârâtei în data de 12.10.2018, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada comunicării somaţiei de plată înregistrată sub nr. …/12.10.2018 către pârâtă iar această împrejurare nu a fost contestată expres de apelanta reclamantă prin cererea de apel. În ceea ce privește confirmarea de primire semnată de pârâtă, aflată la f.17 dosar apel, atașată notificării în discuție, instanța de apel apreciază că nu poate fi reținută pentru a conchide că aceasta face dovada comunicării notificării, dat fiind că aceasta, deși este semnată de pârâtă, nu cuprinde nicio mențiune cu privire la actul care a fost trimis. Se apreciază că nu se poate prezuma că face dovada comunicării actului având în vedere și data menționată ca fiind cea la care pârâta a primit corespondența, 20.12.2018, ceea ce înseamnă o perioadă mai mare de 2 luni de la data menționată pe notificare.

Oricum, indiferent dacă această notificare a fost sau nu primită de pârâtă, în condiţiile în care, fără niciun dubiu, și această notificare a avut drept situaţie premisă notificarea de întârziere la plată din data de 21.09.2018, fiind întemeiată de asemenea, pe adresa nr. …/13.09.2017, concluzia reţinută cu privire la notificarea din data de 21.09.2018 se impune şi în privinţa acesteia.

Cum cele două notificări, deşi ulterioare încheierii contractului de factoring, au avut în vedere un aspect cu privire la care instanţa de apel a arătat că opinia primei instanţe este corectă, respectiv că adresa nr. …/13.09.2017 nu a asigurat opozabilitatea contractului de factoring încheiat în data de 28.06.2018, nu se poate reţine că prin acestea s-ar fi realizat opozabilitatea contractului, în condiţiile în care în cuprinsul acestor două notificări nu se regăseşte nicio menţiune cu privire la contractul de factoring nr. …/28.06.2018.

Pentru a răspunde apelantei care a susţinut că prima instanţă nu a arătat care ar fi fost elementele obligatorii pe care aceste înştiinţări ar fi trebuit să le cuprindă pentru a căpăta valoarea unor notificări ale cesiunii de creanţă, Curtea arată că în condițiile în care potrivit art. 1578 C.civ. „Debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care: a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; b) primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită debitorului să plătească cesionarului, ar fi trebuit ca cele două notificări să cuprindă fie o mențiune despre încheierea contractului de factoring, fie date clare despre creanţele cesionate care să se coroboreze cu data încheierii contractului de factoring.

Este adevărat, astfel cum a susținut apelanta, că potrivit alin. (3) al art. 1578 C.civ. „Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii. (4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata. (5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.”, ceea ce înseamnă că, într-adevăr, conform alin. (5), comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului, dar, dispozițiile alin. (5) vin în completarea alin. (3) și (4). Cum însă notificarea din 21.09.2018 cuprinde mențiunea unei cesiuni care ar fi fost recunoscută de pârâtă prin adresa nr. 86R/13.09.2017, nu se poate admite că dovada scrisă a cesiunii trebuia cerută de pârâtă pentru că aşa cum a susţinut aceasta, adresa aceasta a fost un răspuns la o intenţie de a cesiona în viitor.

Referitor la împrejurarea că ulterior acestei adrese pârâta a făcut plăţi, Curtea apreciază că aceste plăți nu valorează comunicarea cesiunii de creanță deoarece contractul de factoring a fost încheiat ulterior notificării (06.09.2017) și plăților pe care pârâta le-a făcut (02.07.2018, 05.07.2018, 18.07.2018), în data de 28.06.2018. Așa cum s-a reținut, plata de către pârâtă a contravalorii facturilor fiscale emise de ZZZ în contul reclamantei nu reprezintă altceva decât o modalitate de satisfacere a ipotecii asupra creanţelor ZZZ, în temeiul prevederilor art. 2.400 - 2.401 din Codul civil, iar nu o cesiune de creanţă propriu-zisă.

Pentru aceste considerente, Curtea a arătat că apreciază că apelul este nefondat și că, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ., îl va respinge ca atare.

Domenii speta

Spete similare