Recurs. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 478-479 C.pr.civ.

Decizie 232 din 03.03.2021


Recurs. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 478-479 C.pr.civ.

- Codul de procedură civilă – 488 pct. 5; art. 478 - 479.

Potrivit art. 479 alin. (2) C.pr.civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C.pr.civ..

Aşa fiind, trebuie reţinut pe de o parte că şi în calea de atac a apelului încuviinţarea probelor este suspusă condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 255 C.pr.civ., privitoare la legalitatea, pertinenţa şi concludenţa probei, iar pe de altă parte că refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă nu se dispune decât în situaţia în care instanţa de apel consideră că această măsură este necesară.

Curtea constată că tribunalul, respingând cererea de suplimentare a probatoriului în apel, a reţinut că administrarea probelor solicitate de apelant nu este necesară faţă de probatoriul administrat în faţa primei instanţe, constatând că a fost lămurită situaţia de fapt.

Astfel fiind, împrejurarea că probele propuse erau sau nu necesare pentru soluţionarea cauzei echivalează, în condiţiile în care prin acestea se urmărea refacerea şi completarea probatoriului deja administrat în faţa judecătoriei, cu o analiză ce nu poate fi efectuată în recurs, dat fiind că o concluzie în sensul că erau sau nu necesare pentru soluţionarea cauzei presupune examinarea situaţiei de fapt, asupra acesteia numai instanţele de fond (în apel şi în primă instanţă) au competenţa de a se pronunţa şi cu privire la care tribunalul s-a considerat lămurit.

(Decizia civilă nr. 232/A din data de 3 martie 2021)

Prin sentinţa civilă nr. 3954/24.03.2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea principală de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâții O.I., O.A., și O.I. și cu intervenienții O.C.A., O.O. și O.V. A admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienții O.A., O.C.A. și O.V.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamantul B.I. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2256/A/05.06.2019 pronunțată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea sa, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii pronunțate în apel în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul a susținut, într-un prim motiv de casare, că se regăsește în cauză ipoteza revăzută de dispozițiile art. 488 pct. 4 C.pr.civ., arătând că în dreptul procesual civil excesul de putere evocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de „exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești.

Recurentul consideră că redactarea hotărârii instanței de apel într-un termen de 20 luni de la pronunțare este de natură să îi încalce dreptul de acces liber la justiție, prevăzut de art.21 alin. (3) din Constituție și dreptul la un proces echitabil.

Un al doilea motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ., acesta indicând că hotărârea instanței de apel este nemotivată, în sensul că nu au fost analizate toate criticile formulate în calea de atac a apelului. Recurentul a criticat respingerea excepției lipsei de interes privind formularea cererii de intervenție accesorie, faţă de împrejurarea că titularii cererii de intervenție nu justifică un interes legitim, personal, născut, actual şi direct, astfel că în mod greșit a fost admisă în principiu cererea de intervenție, critică pe care tribunalul nu a analizat-o. A reluat în cererea de recurs argumentele pentru care consideră că cererea de intervenție trebuia respinsă, susținând în esență că sentința civilă nr.6389/07.11.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București atestă că numiții O.V. şi O.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafața de 267,91 mp situat în București, str. Drumul Cheile Turzii nr. 56, sector4”. Or, obiectul cererii de chemare în judecată este constatarea calităţii de proprietar a reclamantului, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, în ceea de privește terenul în suprafața de 200 mp situat în (..).

Recurentul arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin decizia nr. 1011/2013 că, în acord cu jurisprudența CEDO şi deciziile Curții Constituționale, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care acesta se sprijină. Înalta Curte a constatat existența a două litigii care s-au purtat între aceleași părți și în aceeași calitate, cu același obiect, același cuantum al pretențiilor, dar pentru perioade succesive, cu aceeași cauză (Legea nr. 31/1990 și contractul de tranzacție încheiat între cele doua părți). Litigiile au fost finalizate prin hotărâri pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea aflându-se în contrarietate sub aspectul considerentelor și soluțiilor pronunțate, derivând din divergența de interpretare a unei clauze din contractul de tranzacție pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat de care beneficiază prima din cele două decizii ale Înaltei Curți, s-a constatat că aceasta este atașată considerentelor sale. Înalta Curte a statuat că rezolvarea problemei de drept pe care prima decizie a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, față de a doua decizie, care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară, cu consecința adoptării unei soluții contrare. Față de cele menționate, Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile art. 322 pct. 7 C.pr.civ. (art. 509 pct. 8 C.pr.civ.), a încuviințat cererea de revizuire și a anulat cea din urmă hotărâre pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție. (Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție).

Pe de altă parte, recurentul reclamant consideră că în prezenta cauză s-au încălcat art. 22 alin. (2) C.pr.civ., acesta invocând ca temei al criticii dispozițiile art. 488 pct. 9 C.pr.civ.: „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, susținând de asemenea că a fost încălcat în mod flagrant art. 129 alin. (5) C.pr.civ,: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză (...) în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

Recurentul apreciază că motivul de casare invocat este incident în cauză ca urmare a faptului că nu au fost avute în vedere probele pe care le-a administrat în susținerea afirmațiilor sale și că a fost respinsă proba suplimentară cu interogatoriul intervenientului Oprea Valerie, fiind astfel nesocotite prevederile art. 479 alin. (2) C.pr.civ. și ale art. 478 C.pr.civ. 

În concluzie, recurentul consideră că prin hotărârile pronunțate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, respectiv: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale…”, având în vedere aspectele pe care le-a evocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. C.pr.civ.

Analizând actele dosarului, în limita criticilor formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Prin criticile formulate în calea de atac, recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C.pr.civ., susţinând pe de o parte că prin redactarea hotărârii într-un termen de 20 de luni instanța de apel a încălcat limitele puterii judecătorești, iar pe de altă parte că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel şi pentru care au fost înlăturate criticile din apel, în special cele privind soluția dată cererii de intervenție.

S-a mai susţinut, totodată, de către recurent că instanţa de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în cauză şi că, încălcând dispoziţiile art. 478 - 479 C.pr.civ., a respins în mod greşit cererea de suplimentare a probei cu interogatoriul unuia dintre intervenienți.

Curtea notează sub un prim aspect că toate criticile prin care recurentul face referire la modalitatea greşită de apreciere a probelor de către instanţa de apel în sensul că a stabilit greşit situaţia de fapt prin luarea în considerare a unei probe şi înlăturarea altora vizează în fapt netemeinicia deciziei recurate. Cum în actuala reglementare recursul are natura unei căi de atac extraordinare prin care hotărârile pronunţate în apel nu pot fi cenzurate decât pentru motive de nelegalitate, acestea fiind expres prevăzute de dispoziţiile art.  488 alin. (1) C.pr.civ., nu şi sub aspectul temeinicei acestora (altfel spus în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt), toate aceste susţineri exced analizei ce intră în competenţa instanţei de recurs, motiv pentru care nu vor fi supuse analizei în calea de atac. 

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C.pr.civ., Curtea notează că ipoteza prevăzută de norma legală, și anume depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune ca hotărârea pronunțată să fie rezultatul încălcării de către instanța de judecată a principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești. Din dezvoltarea criticii întemeiate pe acest motiv de casare rezultă că singurul element concret pe care recurentul și-a întemeiat critica este susținerea privitoare la termenul în care a fost redactată decizia recurată. Or, aspectul invocat de recurent nu poate determina concluzia că instanța a depășit limitele puterii judecătorești cu consecința imixtiunii în atribuțiile puterii legislative ori a celei executive. Susținerile recurentului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ori la accesul liber la justiție, garantat de Constituția României, nu pot constitui argumente valide în sprijinul criticii privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, câtă vreme recurentul avea posibilitatea de a recurge la procedura reglementată de art. 522 și urm. C.pr.civ., pentru a obține remedierea încălcării de către instanța de apel a termenului în care hotărârea pronunțată asupra apelului trebuia motivată.

Nerespectarea dispoziției legale de procedură care stabilește termenul în care trebuie redactate hotărârile judecătorești nu atrage nici casarea, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., a hotărârii astfel redactate, câtă vreme privitor la această dispoziție legea procesuală nu prevede, pentru ipoteza încălcării acesteia, sancțiunea nulității. 

Cât priveşte critica vizând încălcarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 478-479 C.pr.civ., Curtea constată pe de o parte că, întrucât acestea stabilesc reguli privind judecata în apel, critica trebuie analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., privitor la neregularităţi de procedură care atrag sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, Curtea notează că din dezvoltarea criticii se poate constata că recurentul supune analizei de legalitate numai respingerea cererii de suplimentare a probatoriului cu interogatoriul intervenientului O.V.

Curtea constată că privitor la modul de soluţionarea cererii de administrare a probelor noi în apel nu se poate reţine că tribunalul a aplicat greşit normele de procedură ce reglementează acest aspect, critica nefiind aşadar fondată.

Astfel, este de observat că potrivit art. 479 alin. (2) C.pr.civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C.pr.civ. Aşa fiind, trebuie reţinut pe de o parte că şi în calea de atac a apelului încuviinţarea probelor este suspusă condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 255 C.pr.civ., privitoare la legalitatea, pertinenţa şi concludenţa probei, iar pe de altă parte că refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă nu se dispune decât în situaţia în care instanţa de apel consideră că această măsură este necesară.

Curtea constată că tribunalul, respingând cererea de suplimentare a probatoriului în apel, a reţinut că administrarea probelor solicitate de apelant nu este necesară faţă de probatoriul administrat în faţa primei instanţe, constatând că a fost lămurită situaţia de fapt.

Astfel fiind, împrejurarea că probele propuse erau sau nu necesare pentru soluţionarea cauzei echivalează, în condiţiile în care prin acestea se urmărea refacerea şi completarea probatoriului deja administrat în faţa judecătoriei, cu o analiză ce nu poate fi efectuată în recurs, dat fiind că o concluzie în sensul că erau sau nu necesare pentru soluţionarea cauzei presupune examinarea situaţiei de fapt, asupra acesteia numai instanţele de fond (în apel şi în primă instanţă) au competenţa de a se pronunţa şi cu privire la care tribunalul s-a considerat lămurit.

 Tot astfel, privitor la susținerea recurentului că nu au fost avute în vedere probele pe care le-a administrat, Curtea notează că aprecierea probelor, ca operaţiune pe care judecătorul o face pentru a determina valoarea probantă a fiecăreia dintre probe şi a tuturor probelor împreună, în scopul stabilirii situaţiei de fapt în cadrul raportului juridic dedus judecăţii este exclusiv atributul instanţelor de fond, care se pronunţă în primă instanţă ori în apel, cât vreme instanţa de recurs nu poate face decât o analiză de legalitate şi numai pentru motivele arătate expres prin art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

Şi în ce priveşte susţinerea potrivit cu care hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel formulate de reclamant, Curtea constată caracterul său nefondat.

Astfel, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ., trebuie reţinută în ipotezele când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Curtea constată că hotărârea pronunţată în apel cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt nefondate criticile formulate de apelant, realizând o analiză exhaustivă a probelor administrate în cauză în vederea stabilirii situaţiei de fapt, iar critica recurentului privind lipsa interesului în formularea cererii de intervenție accesorie a fost examinată în detaliu, contrar susținerilor acestuia. În esență, s-a reținut de către tribunal că, potrivit probelor administrate, terenul în suprafaţă de 273 m.p., situat (..), pretins uzucapat de reclamant, se suprapune în totalitate cu terenul în suprafaţă de 273 m.p., situat în (..), ai cărui proprietari tabulari sunt intimaţii-intervenienţi şi pe care aceştia îl folosesc, astfel că intervenienţii au făcut dovada interesului lor determinat, legitim, personal, născut şi actual, de a interveni în proces pentru a sprijini apărarea pârâţilor în scopul respingerii cererii de uzucapiune formulate de reclamant.

De altfel, este de notat că prin criticile formulate în recurs, recurentul nu face decât să invoce din nou, identic, în majoritatea lor, susținerile expuse în etapa apelului, fără a critica în mod concret constatările și analiza efectuată de instanța de apel.

Cât privește referirea recurentului la dispozițiile art. 488 pct. 9 C.pr.civ., ca reglementând motivul de casare vizând încălcarea ori aplicarea greșită a legii, ori la dispozițiile art. 129 alin.(5) C.pr.civ., Curtea constată fie că articolul de lege nu există (recurentul indicând conținutul normei din vechea reglementare procedurală ce corespunde articolului 488 pct. 8 C.pr.civ.), fie că dispoziția legală invocată, ce reglementează rolul activ al judecătorului, este cea din Codul de procedură civilă adoptat în 1865. Susținerile vizând încălcarea legii au fost deja analizate în cele ce preced, Curtea reținând că trebuie analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. criticile recurentului privind refuzul instanței de a administra noi probe în apel și de a stărui astfel în aflarea adevărului. 

În raport de cele arătate, Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.pr.civ., îl va respinge.

De asemenea, în temeiul art. 453 C.pr.civ. raportat la art. 451 alin. (1) C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul la plata către intimaţii-intervenienți a sumei de 2380 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ținând seama pe de o parte de soluția ce urmează a fi pronunțată privitor la calea de atac promovată de recurent, apreciată drept nefondată, iar pe de altă parte de dovada efectuării acestor cheltuieli, potrivit înscrisului depus la dosar de intimaţi.