Recurs. Acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Existența faptei ilicite. Calificarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată.

. Recurs. Acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Existența faptei ilicite. Calificarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată.

- Codul de procedură civilă, art. 9, art. 22 , art. 152.

Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată, iar conform art. 22 alin. (6) C.pr.civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

Potrivit art. 479 C.pr.civ., instanţei de apel îi revenea obligaţia să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În soluţionarea apelului, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate s-au ignorat dispoziţiile mai sus citate, în sensul că a fost modificat din oficiu obiectul cererii, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii.

Este adevărat că art. 152 C.pr.civ. stabileşte dreptul şi obligaţia instanţei de a da o calificare corectă cererii independent de denumirea sa, dar această situaţie nu se regăseşte în speţă, întrucât cauza cererii de chemare în judecată era fundamentată pe o situaţie de fapt stabilită de reclamant, iar aceasta nu putea fi modificată de instanţă în virtutea rolului său activ, limitat de principiul disponibilităţii.

Art. 22 alin. (4) și (5) C.pr.civ. permite judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept ale speţei fără să-i dea însă dreptul să schimbe din oficiu, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, pretenţia supusă judecăţii.

În acest context, instanţa de apel avea obligaţia, atunci când a examinat criticile ce au fost aduse sentinţei, să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, aşa cum dispune art. 22 alin. (6) C.pr.civ.. Neprocedând astfel, s-a încălcat dreptul reclamantului de a determina limitele procesului sub aspectul calificării obiectului cererii şi de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege în acest scop.

(Decizia civilă nr. 11/R din data de 11 ianuarie 2021)

Stabilirea calităţii procesuale pasive, trebuie să aibă în vedere obiectul şi cauza cererii introductive de instanţă.

În esenţă, reclamantul a arătat că în perioada 2002-2010 a avut calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respectiv calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii aferent perioadei 2011-2012. La data de 10.07.2012, prin rezoluţia nr. 242/P/2012, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant pentru presupuse fapte de complicitate la folosirea de informaţii nedestinate publicităţii şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, procedură penală declanșată de DNA - Structura Centrală şi finalizată prin decizia penală nr. 81/22.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a menținut sentința penală nr. 460/2013, prin care s-a dispus achitarea sa. Pe parcursul acestei perioade, viaţa profesională, socială şi familială i-a fost bulversată prin acţiunile unor instituţii, pe care le-a descris pe larg în cerere, prilejuite de declanșarea procesului penal, a cărui responsabilitate originară, consideră că, revine integral Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A invocat încălcarea dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 26, secretului corespondenţei prevăzut de art. 28 din Constituţia României, a obligaţiei asigurării unui proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., şi a principiului prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României.

Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 1385 şi urm. C.civ., reclamantul a solicitat instanţei să dispună repararea în integralitate a prejudiciului cauzat prin atingerea adusă dreptului la viaţă privată, la demnitate şi la propria imagine, aşa cum sunt reglementate şi de dispoziţiile art. 71 şi urm. C.civ..

În drept, a invocat dispoziţiile art. 71 şi urm. C.civ., art. 223 şi urm., art. 253, art. 1357, art.1373, art. 1385, art. 1391 şi urm. C.civ., Constituţia României, art. 6 CEDO.

Se observă astfel că, fapta ilicită pentru care reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului a constat în încălcarea obligației de a asigura unui cetățean nevinovat protecție împotriva bulversării vieții sale private și profesionale cauzate de proceduri instituțional statale, obligații asumate expres de Statul Român prin chiar texte constituționale. Reclamantul a exemplificat acțiunile și inacțiunile statului prin organele sale - autorităţi publice, alte organe şi organizaţii, persoane oficiale - pentru care statul este ținut să răspundă, ca garant al respectării drepturilor și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, reclamantul urmărește să obţină o reparaţie pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pretinselor fapte neconforme/abuzive ale organelor penale săvârşite cu ocazia instrumentării unui dosar penal, care a condus la trimiterea în judecată, finalizată cu achitarea sa. Prin el însuşi, demersul judiciar i-ar fi cauzat reclamantului imense prejudicii dar a constituit, în acelaşi timp, prilej pentru alte fapte care l-au prejudiciat, precum, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost suspendat din funcţia de procuror; comunicatele D.N.A.; articolele de presă denigratoare bazate pe redarea unor pasaje din interceptări înainte de a-i fi fost prezentate învinuirile etc.

 Curtea constată astfel, că prima instanță a fost învestită cu o acţiune în răspundere patrimonială a statului, pentru activitatea desfăşurată, pretins defectuos, de organele penale în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, în cauza de față recurentul-reclamant nu pretinde că s-ar fi produs o eroare judiciară, ori că ar fi fost privat nelegal de libertate pentru a fi incidente dispozițiile art. 538-539 din Codul de procedură penală, ci faptul că statul a abdicat de la obligația constituțională de garant al drepturilor fundamentale, de a-i asigura un proces echitabil în ansamblul său, cu toate implicaţiile pe care le poate avea asupra vieţii private şi profesionale. În Constituţie este menţionată calitatea Statului de garant: “[…] garantează …demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane..”[art. l alin. (3) din Constituția României] și tot Statul este cel care garantează „dreptul la integritate fizică și psihică....", [art. 22 alin. (l) și (2) din Constituția României]”.

În cauza pendinte, așa cum a precizat recurentul, dacă declanșarea unui proces penal nu constituie prin ea însăși o culpă [...],  finalizarea cauzei cu achitarea inculpatului implică o culpă generică a Statului Român care, într-un caz dat, nu a reușit să asigure unui cetățean nevinovat protecție împotriva bulversării vieții sale private și profesionale, cauzată de proceduri instituțional statale, obligații asumate expres de Statul Român prin chiar texte constituționale.

Curtea apreciază că antrenarea răspunderii fiecărei autorități în parte cu toate consecințele pe care le implică (sub aspect procedural, probatoriu) prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, ar constitui o acţiune diferită de cea urmărită de reclamant şi ar reprezenta o sarcină excesivă fără a fi un remediu efectiv, în condițiile în care recurentul-reclamant invocă nesocotirea drepturilor pe care le-a indicat în cererea introductivă, ca fiind un complex de împrejurări care au fost posibile prin derularea necorespunzătoare a unei anchete penale, care deși finalizată cu achitarea sa, a constituit prilej pentru alte fapte care l-au prejudiciat, (hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost suspendat din funcţia de procuror; comunicatele D.N.A.; articolele de presă denigratoare bazate pe redarea unor pasaje din interceptări înainte de a-i fi fost prezentate învinuirile).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale. Dreptul la un remediu judiciar efectiv este consacrat de CEDO într-o normă distinctă (art. 13) şi este complementar dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din aceeași Convenție.

Potrivit art. 13 din CEDO, „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mai multe decizii de speţă, (e.g. Decizia nr. 646 din 23 februarie 2018, pronunțată de Secția I Civilă - cu referire la termenul rezonabil de soluționare a cauzelor, decizia nr. 292 din 30.01.2014 Secţia I civilă), că particularitatea unei astfel de acţiuni, şi prin urmare a acţiunii de faţă, este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, particularitate care exclude aplicabilitatea în cauză a art. 224 C.civ., respectiv răspunderea subsidiară a statului, aşa cum a reținut instanța de apel. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie „ilicită”, în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană. În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, ceea ce justifică soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte reţinerea calităţii procesuale pasive a Statului Român și infirmă în același timp opinia instanței de apel în sensul că dacă instituţiile/autorităţile cu privire la care reclamantul a invocat săvârşirea de fapte prejudiciatoare, au personalitate juridică, pentru actele săvârşite de acestea, calitatea procesuală  pasivă în sensul art. 36 C.pr.civ., le aparţine.

Protecția la care este obligat statul în calitate de garant al respectării drepturilor fundamentale consacrate constituțional și convențional, ar fi iluzorie dacă nu ar implica și mecanisme efective de înlăturare a eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

Este fondată şi critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prin cererea care a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de daune morale pentru suferințele complexe provocate (în plan familial, profesional, colegial, relațional) ca urmare a acuzelor penale formulate la adresa sa și finalizate prin achitare. A expus în cuprinsul cererii actele concrete pe care instituțiile și persoanele care au acţionat în cadrul funcţiei lor oficiale le-au adoptat, având, toate, drept sursă originară, declanșarea procesului penal și punerea sub acuzare, indicând totodată, probele traumelor morale suferite.

Instanța de apel a dat o cu totul altă interpretare cererii introductive, a denaturat obiectul prin aceea că, a calificat aspecte invocate în probațiunea suferințelor îndurate de reclamant pe fondul derulării acțiunii penale împotriva sa - citate din presă, luări de poziție ale unor oficialități, de exemplu, Președintele României - ca fiind echivalente cu indicarea unor entități/persoane vinovate de parcursul penal şi de suferinţele colaterale derivate din acesta, scindând obiectul acţiunii şi ignorând astfel, scopul acesteia, aşa cum a fost conceput de reclamant.

Potrivit art. 9 alin. (2) C.pr.civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar conform art. 22 alin. (6) C.pr.civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel

Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă deci la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată, iar conform art. 22 alin. (6) C.pr.civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

Potrivit art. 479 C.pr.civ., instanţei de apel îi revenea obligaţia să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În soluţionarea apelului, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate s-au ignorat dispoziţiile mai sus citate, în sensul că a fost modificat din oficiu obiectul cererii, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii.

Este adevărat că art. 152 C.pr.civ. stabileşte dreptul şi obligaţia instanţei de a da o calificare corectă cererii independent de denumirea sa, dar această situaţie nu se regăseşte în speţă, întrucât cauza cererii de chemare în judecată era fundamentată pe o situaţie de fapt stabilită de reclamant, iar aceasta nu putea fi modificată de instanţă în virtutea rolului său activ, limitat de principiul disponibilităţii.

Art. 22 alin. (4) și (5) C.pr.civ. permite judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept ale speţei fără să-i dea însă dreptul să schimbe din oficiu, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, pretenţia supusă judecăţii.

În acest context, instanţa de apel avea obligaţia, atunci când a examinat criticile ce au fost aduse sentinţei, să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, aşa cum dispune art.22 alin. (6) C.pr.civ.. Neprocedând astfel, s-a încălcat dreptul reclamantului de a determina limitele procesului sub aspectul calificării obiectului cererii şi de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege în acest scop.

Față de considerentele expuse, referitor la nesocotirea principiului disponibilității prin modificarea obiectului cererii şi la calitatea procesuală pasivă a Statului, Curtea, în temeiul art. 498 şi art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.pr.civ., va admite recursul și va casa în tot hotărârea recurată cu consecinţa trimiterii la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului. Rejudecarea cauzei va fi realizată cu respectarea normelor de procedură referitoare la principiul disponibilităţii procesului civil, potrivit căruia litigiul urmează să fie judecat în limitele învestirii, și la prerogativele reglementate de art. 22 C.pr.civ., care dau dreptul instanței să ceară explicații cu privire la situația de fapt și motivarea în drept, să procedeze la calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății cu obligația de a pune în discuția părților toate aceste aspecte. Faţă de împrejurarea că a fost stabilită calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu ocazia rejudecării apelului, instanţa va stabili, în limita motivelor de apel neanalizate, dacă a existat o încălcare a obligaţiei pozitive de garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale invocate de reclamant iar în caz afirmativ, să verifice dacă este rezonabil cuantumul daunelor acordate de prima instanţă.

Domenii speta

Spete similare