Coparticiparea procesuală în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii unui contract de vânzare cumpărare. Excepţie invocată din oficiu de instanţa de apel. Soluţia în recurs.

Rezumat:

Coparticiparea procesuală în cazul acțiunii în constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare nu este expres prevăzută de lege. Prin urmare, ipoteza din speță este cea reglementată de dispozițiile alin. (2) al art. 78 C.pr.civ., instanța având a aprecia dacă ”raportul juridic dedus judecății o impune” şi a proceda în consecinţă.

Deşi expresiile folosite de legiuitor atât în alin. (1), cât şi în alin. (2) ale art. 78 C.pr.civ. conduc spre caracterul imperativ al normelor ce impun în sarcina judecătorului obligaţia de introducere în cauză, respectiv de punere în discuţia părţilor necesitatea introducerii terţului în proces, totuşi, nerespectarea acestor dispoziţii de către judecătorul fondului poate constitui motiv de critică în căile de atac doar în ipoteza reglementată de alin. (1).

Astfel, dispoziţiile art. 78 alin. (3) - (5) C.pr.civ., prevăd că „introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor. Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului”. Aşadar, legiuitorul a reglementat diferit modul în care are a proceda judecătorul, după cum litisconsorţiul este unul obligatoriu (alin. 1) sau facultativ (alin. 2).

Drept urmare, nesocotirea de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) C.pr.civ. poate fi invocată în căile de atac atât de părţi, cât şi de judecătorul de control judiciar, în timp ce, în cazurile la care se referă alin. (2) al art. 78 C.pr.civ., o astfel de posibilitate nu există.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la data de 2 noiembrie 2017 sub nr. ../193/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. şi a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

-constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. .. din 2.11.2016 de către BNP .. pentru cauză ilicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară;

-rectificarea cărţii funciare nr. 50989 a pârâţilor, în sensul radierii întabulării de pe numele acestora a suprafeţei de 1370 m.p. teren arabil situat în sat ..., ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare;

-în temeiul art. 566 din Codul civil, obligarea pârâţilor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 1370 m.p. teren arabil situat în satul ..., în parcela 196;

-în temeiul art. 453 alin. 1 C.pr.civ., obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, precum și cerere reconvențională, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de întreținere nr. 1553/5.07.2005, încheiat de reclamant împreună cu soția sa, în prezent decedată, și defuncții D.şi E., pentru neplata prețului și neîndeplinirea obligației de întreținere.

Prin sentinţa civilă nr. 4818 din 13.11.2018, Judecătoria Botoşani, a admis în parte acţiunea; a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 648 din 02.11.2016 cu privire la suprafaţa de 1200 mp teren din parcela cadastrală nr. 196 mp, delimitată prin punctele ... din anexa nr. 1 la raportul de expertiză ce face parte integrantă din hotărâre; a dispus radierea întabulării pârâţilor cu privire la această suprafaţă de teren; a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesia suprafaţa de 1200 mp.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâţilor-reclamanţi, invocată prin răspunsul la întâmpinare, şi a respins cererea reconvenţională ca fiind formulată de persoane care nu au calitate procesuală activă; a obligat pârâţii să-i achite reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 2.229 lei, din care 229 lei reprezintă valoarea taxei judiciare de timbru, 1.000 de lei onorariu expert şi 1.000 lei onorariu avocat.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii B. şi C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1035 din 17.12.2019 Tribunalul Botoşani a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive obligatorii, invocată din oficiu, şi, admiţând apelul a modificat în parte sentința atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind introdus cu încălcarea dispozițiilor privind litisconsorţiul obligatoriu; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind revendicarea şi ca rămas fără obiect capătul de cerere privind radierea intabulării; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, care nu sunt contrare hotărârii pronunțate, și a obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 1932,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată de la fond și apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.pr.civ.

În motivare a arătat următoarele:

Reținând că cererea de revendicare pe care el a formulat-o ar fi nefondată, Tribunalul Botoșani nu a argumentat din ce motiv a înlăturat apărările sale aduse în combaterea bunei credințe a pârâţilor (susțineri pentru care a adus probe) și a făcut aplicarea greșită a normelor privind stabilirea bunei credințe care ar conduce la a da preferință titlului pârâților.

Instanța a făcut trimitere, în considerente, la dispozițiile art. 901 Cod civil, potrivit cărora „sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară”.

Arătând că prezumţia de proprietate rezultată din intabulare le „profită pe deplin pârâţilor”, în sensul de a fi consideraţi dobânditori de bună-credinţă, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 328 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Chiar textul articolului 901, la care face trimitere tribunalul, statuează în alineatul 2 lit. c), că terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii: ” ...c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare”.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor articolului 79 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „(1) în cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din Codul civil sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare.”

Modalitatea greşită de interpretare a textului legal - prin atribuirea unui caracter absolut asupra prezumţiei instituită de art. 901 alin. 1 Cod civil, rezultă din chiar modul de redactare al deciziei, în motivarea soluţiei trimiterea la textul de lege făcându-se ca şi când acest articol ar avea un singur alineat şi fără a se face referire la gradul de rudenie dintre cei care au încheiat actul de transfer al dreptului, la faptul că era de notorietate că reclamantul şi soţia sa au prestat circa 11 ani întreţinere familiei D. şi E., la faptul că au plătit impozit, iar martorii au confirmat susţinerile reclamantului în sensul că s-a asigurat în mod exclusiv plata cu întreţinerea celor două persoane, iar în tot acest interval de timp reclamantul a fost cel care a ţinut terenul şi a plătit impozitul pentru acest teren. Apreciază reclamantul recurent că instanţa de apel nu a motivat sub nicio formă de ce a înlăturat aceste susţineri, cum nu a motivat nici de ce nu a ţinut cont de faptul că pârâtul B. este fratele soţiei decedate a reclamantului, numita F. (d. la 12.03.2017), frate care a ţinut legătura în mod permanent cu familia reclamantului şi cunoştea situaţia terenului şi a relaţiilor cu familia D.şi E. Instanţa de apel nu motivează nici cum a apreciat asupra răspunsurilor contradictorii ale pârâţilor la interogatoriile ce li s-au luat.

De altfel, aşa cum a arătat la prima instanţă şi la judecata în apel, din analiza întregului probatoriului administrat în faţa instanţelor, anume probele testimoniale, înscrisuri, interogatorii rezultă că pârâţii au fost de totală rea credinţă, încheind în mod conştient actul, cunoscând că bunul nu aparţinea vânzătorului D. Reclamantul împreună cu soţia sa, în prezent decedată, au exercitat acte publice de stăpânire efectivă, situaţia fiind de notorietate în comunitate. Mai mult, părţile sunt rude foarte apropiate.

Cum pârâţii apelanţi au avut cunoştinţă de contractul de întreţinere, încheierea noului act s-a făcut cu viclenie şi cu rea credinţă, iar reaua credinţă nu poate fi lăsată fără efect în condiţiile în care chiar textul de lege impune ca şi condiţie de dobândire buna credinţă.

Or, fără a se face măcar în mod sumar sau sintetizat o analiză a acestor aspecte, instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe, considerând că aceste elemente nu mai este necesar a fi analizate pentru simplul fapt că pârâţii au intabulat dreptul lor. Această modalitate de soluţionare intervine în mod evident pornind de la greşita interpretare a dispoziţiilor legale privind efectele întabulării.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 6 alin. 2-4 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cât şi a dispoziţiilor art. 3, 4 şi 102 alin. l din Legea 71/2011, reiese că un contract este supus dispoziţiilor în vigoare la data când a fost încheiat, în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Contractul dobândit de reclamant în anul 2005, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, este un act valabil chiar fără înscrierea în cartea funciară, neîntabularea neavând vreun efect asupra validităţii actului. Doar contractul încheiat de pârâţi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 este suspus rigorilor noii legi.

Înscrierea dreptului pârâţilor în cartea funciară nu este precumpănitoare în condiţiile în care, potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 565 nu sunt aplicabile în cauză, lucrările de cadastru nefiind finalizate.

În condiţiile în care reclamantul a făcut dovada relei credinţe a pârâţilor, în sensul că aceştia au cunoscut la momentul încheierii actului de situaţia înstrăinării prealabile a bunului şi au urmărit fraudarea intereselor sale, solicită a se avea în vedere că potrivit art. 1247 Cod civil nulitatea poate fi invocată şi din oficiu. În cauză nu se pune problema unei simple vânzări a bunului altuia, când s-ar prezuma intenţia celui ce înstrăinează de a asigura transmiterea dreptului, ci se pune problema încheierii unui act ce are o cauză ilicită.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei coparticipării procesuale obligatorii consideră că, de asemenea, a fost determinată de greşita interpretare a dispoziţiilor legale. Această excepţie ar putea avea relevanţă faţă de motivarea deciziei date în apel doar în legătură cu capătul de cerere având ca obiect anulare act, iar nu şi în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare pe care a formulat-o şi pe care, în mod corect, Judecătoria Botoşani a admis-o în temeiul prevederilor 563 Cod procedură civilă.

În primul rând, esenţial în soluţionarea excepţiei invocate este analiza cererilor ce fac obiectul sesizării instanţei şi observarea aspectului că cererea principală dedusă judecăţii este cererea de revendicare a suprafeţei de 1370 mp teren.

În soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţa este chemată să verifice titlurile părţilor cu privire la suprafaţa terenului în litigiu şi, de asemenea, să stabilească, administrând tot probatoriul necesar, dacă există o suprapunere faptică sau scriptică, rezultată din actele de proprietate, sau o simplă ocupare a acestui teren şi să verifice din punct de vedere juridic ce titlu este mai caracterizat.

În petitul acţiunii, capetele de cerere sunt ordonate prin luarea în considerare a elementelor pe care instanţa ar urma să le analizeze pentru a stabili care dintre cele două titluri este mai bine caracterizat, finalitatea urmărită fiind redobândirea posesiei suprafeţei de teren ce a fost ocupată de pârâţi.

Or, în mod evident - dată fiind situaţia de fapt descrisă, pârâţii au calitate procesuală pasivă suficientă câtă vreme doar aceştia ocupă terenul şi îşi arogă o calitate pe care nu o au, aceea de proprietari.

În schimb, consideră că nu s-ar justifica chemarea în judecată a altor persoane precum moştenitorii celor care au vândut terenul, astfel încât consideră că în mod greşit a fost soluţionată şi excepţia insuficientei calităţi procesual pasive. Nu există vreo raţiune faţă de elementele speţei pentru ca aceste persoane să fie atrase în judecată.

Potrivit art. 78 alin. 3 Cod procedură civilă, introducerea în cauză a semnatarilor contractului a cărui nulitate se solicită a se constata ar fi putut fi dispusă până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

În mod corect însă prima instanţă nu a pus în discuţie această excepţie, deoarece raportul juridic dedus judecăţii nu impunea acest lucru, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 78 alin. 2 Cod pr. civ.

Astfel, persoanele care au fost parte în contract şi care au vândut terenul pe care anterior îl transmiseseră reclamantului sunt decedate. Moştenirea acestora nu a fost dezbătută în termen legal, deoarece aceste persoane nu aveau alte bunuri în patrimoniu. Mai mult, pârâtul este fiul vânzătorilor, fiind persoană cu vocaţie succesorală faţă de moştenirea lăsată de părinţii D. şi E.

În cauză nu pot fi atrase doar persoane care aveau vocaţia de a moşteni, deoarece acestea nu sunt moştenitori care să aibă vreun interes şi, implicit, să justifice legitimitate procesuală pasivă. Pentru aceste persoane nu există nici teoretic vreun beneficiu să fie atrase în cauză, iar răspunderea pentru evicţiune este practic lipsită de subiect în condiţiile lipsei dezbaterii moştenirii.

Relevant este şi că prin acţiunea formulată nu se urmăreşte întoarcerea în patrimoniul celor care au înstrăinat a dreptului de proprietate ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. .. din 02.11.2016 la BNP .., ci, dimpotrivă, să se constate că la momentul încheierii actului bunul deja nici nu mai era în patrimoniul acestora.

Pârâții nu au formulat întâmpinare și nu s-au prezentat în instanță.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamant, în raport de lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

În speță, cauza acțiunii dedusă judecății de către reclamantul A., respectiv finalitatea urmărită de acesta, este redobândirea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de 1200 mp teren, reprezentând parte din suprafața de 1500 mp teren ce a format obiectul contractului de întreținere autentificat sub nr. 1553 din 5.07.2005, încheiat împreună cu soția, F., decedată la data de 12.03.2017, cu bunicii acesteia, D. şi E., decedați la 19.03.2017 și, respectiv, la 25.10.2015. În acest scop, reclamantul a solicitat și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. .. din 2.11.2006, încheiat de pârâți cu defunctul D., având ca obiect suprafața de 1370 m.p. teren, pentru cauză ilicită, precum și radierea întabulării pe numele pârâților a dreptului de proprietate pentru acest teren

A arătat, în esență, reclamantul că la momentul încheierii acestui contract bunul nu se mai afla în proprietatea vânzătorului, iar pârâții cunoșteau această împrejurare, câtă vreme el a stăpânit imobilul circa 11 ani în mod public, fiind de notorietate în localitate, iar pârâții sunt rude apropiate (pârâtul este fratele soției decedate a reclamantului).

În apărare, pârâții au invocat buna lor credință, arătând că la data încheierii contractului nu au cunoscut existența contractului încheiat de reclamant, câtă vreme acesta nu figura în evidențele primăriei și și-au înscris, fără impedimente, dreptul de proprietate în cartea funciară.

Respingând cererea de revendicare, instanța de apel a reținut că, întrucât părțile își opun titluri care provin de la același autor, trebuie făcută distincție după cum cei care au dobândit au îndeplinit sau nu formalitățile transcrierii în registrele de transcripțiuni sau în cartea funciară; că pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate, astfel că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 901 Cod civil, potrivit cărora ”sub rezerva unor dispoziții contrare, oricine a dobândit cu buna credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară”; că ”prezumția de proprietate rezultată din intabulare le profită pe deplin pârâților, fiind dobânditori de bună - credință, întrucât în temeiul unui act juridic cu titlu oneros au dobândit un drept real și și-au întemeiat dobândirea pe datele înscrise în cartea funciară”.

Cum corect a sesizat reclamantul prin memoriul de recurs, procedând astfel instanța de apel a atribuit caracter absolut prezumției instituite de disp. art. 901 alin. (1) C.pr.civ., fără a mai analiza și a răspunde susținerilor sale privind reaua credință a pârâților.

Prezumția existenței sau inexistenței unui drept tabular este reglementată de disp. art. 900 Cod civil, potrivit cărora ”dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum și pe calea acțiunii în rectificare”.

Așadar, această prezumție are caracter relativ, cum, de altfel, au arătat și pârâții, putând fi răsturnată prin dovada contrară. În acest sens sunt și dispozițiile art. 328 alin. (2) C.pr.civ., invocate de recurent, potrivit cărora ”prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.

Dispozițiile art. 901 alin. (2) Cod civil prevăd că ”terțul dobânditor este considerat de bună credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții: a). nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; b). din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio altă cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; și c). nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare”, iar dispozițiile art. 938 Cod civil prevăd că ”este de bună credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului. Buna credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”.

Așadar, instanța de apel era ținută să arate în considerentele deciziei pronunțate, conform disp. art. 425 alin. (1) pct. d) C.pr. civ., motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat apărările reclamantului privind reaua-credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 648/2.11.2016, apărări care au vizat atât situația de fapt din cauză și probele administrate la cererea sa, cât și dispozițiile legale ce reglementează efectele juridice ale contractelor pe care părțile și le opun, în raport de data încheierii acestora.

Prin urmare, este întemeiată critica formulată de reclamant privind motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.pr.civ., în ce privește soluția dată de tribunal capătului de cerere privind revendicarea.

În ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 648 din 2.11.2016, încheiat de pârâții B. şi C. cu D., decedat la data de 19.03.2017, instanța de apel a reținut că deşi, în principiu, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, în speţă era necesar ca reclamantul să cheme în judecată pe toți contractanții, nu numai pe cumpărători, deoarece drepturile și obligațiile derivând din acest act sunt indivizibile și coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie; că în materia nulității actelor juridice raportul de drept material litigios creează o dependență procesuală între coparticipanți, astfel încât orice posibilitate de fracționare este exclusă, declanșarea și finalizarea procesului neputându-se realiza decât în comun, cu chemarea în judecată a moștenitorilor defunctului vânzător, cu atât mai mult cu cât s-au făcut demersurile necesare pentru identificarea succesibililor.

Sub un prim aspect, reclamantul a criticat soluția instanței de apel, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive obligatorii, arătând că aceasta ar fi putut avea relevanță doar în legătură cu capătul de cerere având ca obiect anulare act, nu și cu cel privind revendicarea.

În mod evident, această critică este neîntemeiată, atât din considerentele, cât și din dispozitivul deciziei atacate rezultând fără echivoc că excepția a vizat doar cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că introducerea în cauză a tuturor semnatarilor contractului ar fi putut fi dispusă, conform disp. art. 78 alin. (3) C.pr.civ., până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe și că prima instanță în mod corect nu a pus în discuție această excepție, deoarece raportul juridic dedus judecății nu impunea acest lucru, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 alin. 2 C.pr.civ.

Această critică poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prev. de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. şi este întemeiată.

Astfel, cum corect a reținut instanța de apel, coparticiparea procesuală, astfel cum este reglementată prin art. 59 C.pr.civ., are, în principiu, un caracter facultativ. Aceste dispoziții se corelează cu cele ale art. 78 alin. (1) și (2) C.pr.civ., care prevăd că, în cazurile expres prevăzute de lege și în procedura necontencioasă judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc, iar în procedura contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Coparticiparea procesuală în cazul acțiunii în constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare nu este expres prevăzută de lege. Prin urmare, ipoteza din speță este cea reglementată de dispozițiile alin. (2) al art. 78 C.pr.civ., instanța având a aprecia dacă ”raportul juridic dedus judecății o impune” şi a proceda în consecinţă.

Deşi expresiile folosite de legiuitor atât în alin. (1), cât şi în alin. (2) al art. 78 C.pr.civ. conduc spre caracterul imperativ al normelor ce impun în sarcina judecătorului obligaţia de introducere în cauză, respectiv de punere în discuţia părţilor necesitatea introducerii terţului în proces, totuşi, nerespectarea acestor dispoziţii de către judecătorul fondului poate constitui motiv de critică în căile de atac doar în ipoteza reglementată de alin. (1).

Astfel, dispoziţiile art. 78 alin. (3)-(5) C.pr.civ., prevăd că „introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor. Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului”. Aşadar, legiuitorul a reglementat diferit modul în care are a proceda judecătorul, după cum litisconsorţiul este unul obligatoriu (alin. 1) sau facultativ (alin. 2).

Drept urmare, nesocotirea de către judecătorul fondului a disp. art. 78 alin. (1) C.pr.civ. poate fi invocată în căile de atac atât de părţi, cât şi de judecătorul de control judiciar, în timp ce, în cazurile la care se referă alin. (2) al art. 78 C.pr.civ., o astfel de posibilitate nu există.

Sub acest aspect, în doctrină s-a subliniat că ”în cazurile la care se referă alin. (2), pentru a evita abuzurile procesuale şi pentru a nu fi afectată soluţionarea cauzei în termen optim şi previzibil, trebuie să se dea prioritate disponibilităţii în modalitatea aleasă de părţi în prima instanţă, astfel încât nici acestea şi nici instanţa din oficiu să nu poată invoca direct în căile de atac neintroducerea terţului în proces” (Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Ediţia a II-a, vol. I. Teoria generală, Ed. Solomon, 2017, pag. 453 – 454).

Cu neobservarea acestei distincţii, instanţa de apel a reţinut în cauză, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive obligatorii, încălcând astfel disp. art. 78 alin. (3) şi (5) C.pr.civ.

Aşa fiind, Curtea, văzând şi disp. art. 496 alin. (2) şi art. 498 alin. (2) C.pr.civ., va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

Domenii speta

Spete similare