Decizie 35 din 23.02.2021

Rezumat:

Situaţia de fapt şi de drept din speţă vizează ipoteza în care, în aplicarea art. 6 Cod penal, prima instanţă de judecată a admis cererea petentului, a redus pedeapsa la un maxim special prevăzut de legea nouă prin efectuarea unei corespondenţe greşite sub aspectul încadrării juridice a faptei în Noul Cod penal (în sensul că a prevăzut ca şi corespondent al infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. 1, 3 şi 5 Cod penal anterior (pentru care petentul fusese condamnat) – în art. 244 alin. 1 şi 2 Noul Cod penal (reducând pedeapsa de 10 ani închisoare pronunţată faţă de petent prin sentinţa de condamnare, la 5 ani închisoare – maximul prevăzut de textul de lege indicat) în condiţiile în care varianta corespunzătoare din Noul Cod penal este cea reglementată de art. 244 alin. 1 cu aplicarea art. 2561 din Noul Cod penal (şi care are ca efect reducerea pedepsei de 10 ani închisoare la 4 ani şi 6 luni ani închisoare – maximul prevăzut de noul text de lege indicat).

Problema de drept ridicată de Curtea de Apel Suceava vizează interpretarea principiului negravării situaţiei juridice a petentului în propria cale de atac, în sensul dacă acest principiu este încălcat în situaţia realizării de către instanţa de control judiciar a corespondenţei juridice corecte a infracţiunii în Noul Cod penal, prin raportare la articolul care reglementează o altă agravantă decât cea reţinută de către prima instanţă (art. 2561 din Noul Cod penal în loc de alineatul 2 al art. 244 Cod penal), în condiţiile în care aceasta are ca efect reducerea pedepsei câştigate de către petent în primă instanţă şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei.

Într-o opinie, în cadrul operaţiunii de efectuare a corespondenţei între încadrarea juridică dată în mod definitiv condamnatului potrivit legii vechi şi încadrarea juridică pe care instanţa învestită cu aplic. art. 6 Cod penal trebuie să o stabilească potrivit legii noi, dacă instanţa de fond învestită cu contestaţia la executare vizând aplicarea art. 6 Cod penal stabileşte o încadrare juridică corespondentă în noua legislaţie greşită (prin adăugarea unei noi agravante şi omisiunea reţinerii unei alte agravante, cum este cazul în speţă), instanţa de control judiciar învestită cu verificarea legalităţii soluţiei dată în contestaţia la executare este obligată să îndrepte nelegalitatea instanţei de fond, însă cu respectarea principiului neagravării în propria cale de atac (în speţă neagravarea situaţiei în propria contestaţie), astfel încât va înlătura circumstanţa agravantă a infracţiunii reţinută în mod greşit, dar nu va putea reţine circumstanţa agravantă omisă a fi reţinută de instanţa de fond, o astfel de circumstanţă având efect de agravare a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea supusă analizei din perspectiva art. 6 Cod penal.

Faptul că în urma corectării nelegalităţii sentinţei apelate ca urmare a efectuării greşite de către instanţa de fond a operaţiunii de contopire a pedepsei pentru infracţiunea pentru care s-a făcut aplicarea art. 6 Cod penal cu infracţiunea pentru care nu s-au modificat limitele de pedeapsă conform art. 6 Cod penal, s-ar ajunge la o pedeapsă mai uşoară decât cea stabilită de instanţa de fond învestită cu aplicarea art. 6 Cod penal, nu justifică reţinerea în încadrarea juridică a faptei de înşelăciune a disp. art. 256¹ Cod penal, întrucât principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac vizează nu doar rezultatul final la care se ajunge în urma corectării nelegalităţilor sentinţei contestate, ci fiecare aspect de nelegalitate a cărui corectare ar conduce la agravarea situaţiei persoanei care a declarat calea de atac.

Într-o altă opinie, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, principiul neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac nu este încălcat în situaţia realizării de către instanţa de control judiciar a corespondenţei juridice corecte a infracţiunii în Noul Cod penal, prin raportare la articolul care reglementează o altă agravantă decât cea reţinută de către prima instanţă (art. 2561 din Noul Cod penal în loc de alineatul 2 al art. 244 Cod penal), în condiţiile în care aceasta are ca efect reducerea pedepsei câstigate de către petent în primă instanţă şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei.

În argumentarea acestei opinii se arată că, în speţă, în cazul pedepsei definitive aplicată condamnatului pentru infracţiunea de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior – art. 215 alin. 1, 3 şi 5 Cod penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează prin raportare la varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune enumerată în art. 2561 din Noul Cod penal (cu trimitere la art. 244 alin. 1 noul Cod penal). Urmare a realizării corecte a corespondenţei dintre dispoziţiile legale incriminatorii de pe Vechiul Cod penal cu dispoziţiile legale incriminatorii din Noul Cod penal, respectiv art. 2561 din Noul Cod penal raportat la art. 244 alin. 1 Noul Cod penal, contestatorul condamnat beneficiază de reducerea pedepsei de 10 ani închisoare, la care a fost condamnat sub aspectul infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave – prev de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal 1969, la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare – acesta fiind maximul special legal prevăzut de textele de lege corespunzătoare din Noul Cod penal, respectiv art. 2561 raportat la art. 244 alin. 1 Noul Cod penal cu aplicare art. 35 alin. 1 Noul Cod penal.

În condiţiile în care prima instanţă de judecată, în soluţionarea contestaţiei la executare, sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prin efectuarea unei corespondenţe greşite a dispoziţiilor legale incriminatorii pe Noul Cod penal, i-a redus pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat, la un maxim special de 5 ani închisoare, iar prin raţionamentul juridic expus mai sus, reducerea pedepsei are loc la 4 ani şi 6 luni închisoare (în loc de 5 ani închisoare, cât a primit în primă instanţă), se apreciază că nu se poate pretinde că s-ar încălca principiul neagravării situaţiei juridice a contestatorului în propria cale de atac. Şi aceasta întrucât din perspectiva art. 6 Cod penal (singurul obiect al contestaţiei la executare şi, pe cale de consecinţă, şi a contestaţiei ca şi cale de atac) criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.

Încadrarea juridică stabilită faptei pentru care s-a dispus condamnarea a intrat în autoritate de lucru judecat iar efectuarea de către prima instanţă de judecată a unei corespondenţe greşite a textului de lege incriminator din vechiul Cod penal în dispoziţii din Noul Cod penal poate fi remediată şi se impune a fi remediată în propia cale de atac a contestatorului atâta timp cât, urmare a reţinerii greşite a unor dispoziţii legale incriminatorii prima instanţă a aplicat pedeapsa de 5 ani închisoare, pe când, în calea de atac a contestaţiei, urmare a remedierii acestei greşeli şi reţinerii corecte a textului de lege incriminator prev. de Noul Cod penal, se ajunge la o pedeapsă mai mică decât cea aplicată de prima instanţă, respectiv de 4 ani şi 6 luni închisoare – acesta fiind maximul special legal prevăzut de Noul Cod penal pentru infracţiunea pentru care contestatorul din prezenta cauză a fost condamnat. Situaţia juridică a contestatorului nu se agravează iar scopul articolului 6 Noul Cod penal este atins, şi anume înlăturarea sporului de pedeapsă ce nu mai are suport legal (principiul legalităţii pedepsei).

Se apreciază că nu se poate pretinde că prezentul contestator a câştigat în primă instanţă o încadrare juridică (art. 244 alin. 1 şi alin. 2 Noul Cod penal). Nu se poate pretinde ca instanţa de control judiciar să fie ţinută de această încadrare juridică necorespunzătoare şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată să înlăture doar partea nelegală din această încadrare (în speţă alin. 2 din art. 244 Cod penal) urmând ca cel condamnat să beneficieze de rezultatul astfel produs – art. 244 alin. 1 Cod penal, respectiv de pedeapsa prevăzută de acest text de lege incriminator – 3 ani închisoare. Şi aceasta deoarece situaţia de fapt şi de drept analizate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare, singura derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat din perspectiva art. 6 Cod penal fiind permisă doar sub aspectul legalităţii pedepsei.

În această opinie se concluzionează că, a realiza în calea de atac a contestatorului o corespondenţă corectă a normelor legale incriminatorii care are ca efect aplicarea unei pedepse mai mici decât cea stabilită de prima instanţă de judecată urmare a reţinerii de către aceasta, sub aspectul încadrării juridice a faptei, a unor dispoziţiile legale greşite din Noul Cod penal, nu duce la încălcarea principiului neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac.

Hotărârea:

Prin Sentinţa penală nr. 204 din 15.12.2020 a Tribunalului Botoşani– Secţia Penală pronunţată în dosarul nr. .../93/2019* s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul A.

În temeiul art. 595 alin 1 teza a II-a Cod proc. penală cu referire la art. 6 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 368/2017 s-a descontopit pedeapsa rezultantă cea mai grea de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani aplicată inculpatului prin decizia penală nr. 935 din 8.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel Iaşi în pedepsele componente aplicate de Tribunalul Iaşi prin Sentinţa penală nr.108/03.02.2015 pe care le-a repus în individualitatea lor rezultând:

- pedeapsa închisorii de 6 ani și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin.1 lit. a din Legea nr. 656/2002 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, cu referire la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a Cod penal 1969, prin schimbarea încadrării juridice din art. 23 alin.1 lit. a din Legea nr.656/2002 modificată, cu referire la art. 215 alin.1 , 3, 5 Cod penal1969, cu art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu art. 5 din Noul Cod penal,

- pedeapsa închisorii de 10 ani și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal.

În baza art. 6 alin 1 Cod Penal s-a redus pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată la maximul pedepsei închisorii prevăzută de art. 244 alin 1 şi 2 Cod Penal, cu aplicarea art. 35 NCP, respectiv la 5 ani.

În baza art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, sporită cu 3 ani închisoare, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c VCP.

S-a făcut aplicarea art. 71 – 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c Cod penal din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată, de la 06 octombrie 2009 la 4 noiembrie 2009, și de la 22 decembrie 2016 la zi .

S-a anulat MEPI nr. 116/2015 din 08.12.2017 emis de Tribunalul Iași – Secţia Penală şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Totodată a fost obligat contestatorul A. să plătească statului 50 lei cheltuieli judiciare.

S-a dispus că onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 313 lei se achită Baroului Botoşani din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Botoşani a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată, iniţial, la data de 18 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr ../93/2019, condamnatul A. a formulat contestaţie la executare solicitând aplicarea legii penale mai favorabile în raport de condamnarea aplicată prin Sentinţa penală nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 9514/99/2011, rămasă definitivă prin Decizia penală a Curţii de Apel Iaşi nr. 931 din 22 decembrie 2016.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin sentinţa penală menţionată acesta a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani pentru infracţiunea de înşelăciune şi la pedeapsa de 6 ani pentru infracţiunea de spălare de bani, iar la data rămânerii definitive a sentinţei, cu toate că a intrat în vigoare Noul Cod Penal, datorită prevederilor art. 35 alin. 1 care conţinea sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” nu i s-a putut aplica legea penală mai favorabilă.

Acesta a invocat şi a făcut trimitere la considerentele unor decizii date de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-au stabilit condiţiile aplicării legii penale mai favorabilă, aspectele fiind detaliate în conţinutul cererii.

A mai considerat condamnatul că, în raport de toate cele arătate în cererea sa, îndeplinește toate condiţiile legale în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, conform art. 6 alin. 1 și alin. 3 Cod penal care prevede că după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare si până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximum prevăzut de legea nouă, dacă sancţiunea aplicată este mai mare decât acest maxim. Referindu-se la situaţia sa juridică, prevăzută prin sentinţa penală de condamnare se poate constata că infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnat conform art. 215 alin. 1, alin. 3 si alin. 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2, toate prevăzute de Cod penal din 1969, are corespondent în art. 244 alin. 1 si alin. 2 din Noul Cod penal unde pedeapsa maximă prevăzută de lege este de 5 ani. Totodată, datorită neconstituţionalităţii sintagmei: „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” infracţiunea continuată prevăzută de art. 35 alin. 1 din Noul Cod penal se regăseşte în integralitatea ei prevăzută de art. 41 alin. 2 Cod penal din 1969.

A mai considerat condamnatul în cuprinsul cererii sale că, ţinând cont de faptul că în condamnarea sa pentru infracţiunea de înşelăciune s-au reţinut disp. art. 41 alin. 2, se impune aplicarea legii mai favorabile cum este prevăzută în Noul Cod penal.

Prin urmare, contestatorul a arătat că mecanismul de aplicare al legii penale mai favorabile este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă, mecanism ce implică eliminarea plusului de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care prin aplicarea şi intrarea în vigoare a Noului Cod penal rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale şi fiind singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.

Pornind de la această situaţie, prin neaplicarea legii penale mai favorabile se poate constata că pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune în forma continuată, menţinându-se la cuantumul de 7 ani necoborându-se la maximum de 5 ani, este lipsită de temei legal.

În ceea ce priveşte practica judiciară, contestatorul a arătat că într-o situaţie identică cu situaţia sa, Tribunalul Bihor, prin Sentinţa penală nr. 156 din 07 noiembrie 2017, a aplicat prevederile art. 6 alin. 1 Sentinţei penale nr 58 din 07 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 12 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a II-a penală.

Tot în ceea ce priveşte practica unitară, a mai arătat că Tribunalul Ilfov, prin Sentinţa penală 176/2019, a aplicat prevederile art. 6 alin 1 la Sentinţa penala nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 931 din 22 decembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi.

În consecință, condamnatul a solicitat admiterea prezentei cereri, asa cum a fost formulată şi motivată, în sensul de a se descontopi mandatul pe care îl execută în prezent, urmând să se repună în individualitatea lor toate pedepsele aplicate, să se facă aplicarea art. 6 alin. 1 Cod penal, reducându-se pedeapsa de 10 ani la maximum prevăzut de legea nouă, adică la 5 ani, să se contopească cele două pedepse de 6, respectiv 5 ani şi constatându-se că toate faptele sunt săvârşite sub imperiul legii vechi, având în vedere şi Decizia nr. 29 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se stabilească ca lege mai favorabilă pentru mecanismul de contopire, ca fiind legea veche urmând să-i fie contopite cele două pedepse la maximum 6 ani. În acest sens, s-au indicat consideraţiile Deciziei nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care arată că: „deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii care s-au făcut deja în cursul procesului penal, nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar înfrânge autoritatea de lucru judecat.”

Prin Sentinţa penală nr. 375 din 31 octombrie 2019 a Tribunalului Ilfov s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Botoşani.

Primul ciclu procesual:

Astfel învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Botoșani a dispus citarea contestatorului, desemnarea unui apărător din oficiu pentru acesta şi a solicitat ataşarea sentinţei penale de condamnare nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, însoţită de referat executări penale.

Prin Sentinţa penală nr. 67/14 mai 2020 a Tribunalului Botoşani s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. şi a fost obligat contestatorul să plătească statului suma de 50 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că petentul a solicitat, în conformitate cu disp. art. 6 Cod penal, aplicarea legii penale mai favorabile în raport de pedeapsa aplicată prin sentinţa de condamnare, având în vedere Decizia nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale.

Or, respectiva decizie a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017, este anterioară datei de 8 decembrie 2017, la care s-a pronunţat decizia nr. 935 a Curţii de Apel Iaşi prin care s-a rejudecat pe fond apelul, inclusiv sub aspectul legii penale mai favorabile. În atare condiţii, s-a considerat că nu se poate reţine că aspectele invocate ca fiind mai favorabile au intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pentru a fi aplicabile prevederile art. 6 Cod penal.

Practic, s-a susţinut că prin prezenta cerere condamnatul solicită exercitarea unui nou control asupra deciziei pronunţate în apel, în condiţiile în care la soluţionarea acestuia nici el nu a invocat şi nici instanţa nu a pus în discuţie incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale.

Sentinţa penală sus menţionată a fost atacată de contestator şi, prin Decizia penală nr. 101/14.09.2020 a Curţii de Apel Suceava, s-a admis contestaţia acestuia şi s-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală contestată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de Apel Suceava a constatat că susţinerile contestatorului privind modificarea pedepsei pentru care a fost condamnat, în sensul reţinerii noului Cod penal cu privire infracţiunile pentru care a fost condamnat, având în vedere declararea ca neconstituțonală a sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, nu a fost analizată de prima instanță pe fondul ei, astfel încât instanța de control judiciar a constatat că se impune admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea unei analize concrete şi complete, în care contestatorul să beneficieze de toate drepturile şi garanţiile unui proces echitabil, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În considerarea acestor exigențe, unicul remediu pentru a asigura o judecată efectivă este trimiterea cauzei spre rejudecare astfel încât contestatorul să poată beneficia, în mod efectiv, de o cale de atac, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

S-a arătat că procedura ce vizează contestația la executare are consecinţe directe, printre altele, şi asupra libertăţii persoanei care a formulat cererea, motiv pentru care contestatorul trebuie să beneficieze de toate drepturile şi garanţiile unui proces echitabil, aşa cum prevăd dispoziţiile art.6 din CEDO, respectiv de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, în conformitate cu art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.

Drept urmare, s-a impus desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a o soluţiona cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite părţilor şi prin clarificarea tuturor aspectelor de care depinde completa şi legala soluţionare a acesteia, după cum s-a arătat anterior în cuprinsul prezentei decizii.

Al doilea ciclu procesual

Astfel reînvestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Botoșani a dispus citarea contestatorului şi desemnarea unui apărător din oficiu pentru acesta.

În susţinerea contestaţiei la executare, contestatorul a depus la dosar înscrisuri constând în memorii, hotărâri judecătoreşti, precum şi jurisprudenţă în materie .

Analizând cererea formulată de petentul-condamnat A., Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin Sentința penală nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2011*, rămasă definitivă prin Decizia penală a Curţii de Apel Iaşi nr. 931 din 22 decembrie 2016, s-au dispus următoarele cu privire la contestator:

„Condamnă pe inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- înşelăciune, prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 Noul Cod Penal, la pedeapsa închisorii de 10 ani;

- fals in înscrisuri sub semnătură privata, prev. de art. 290 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 33 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal, la pedeapsa închisorii de 10 luni;

- participație improprie la fals intelectual, prev. de art. 31 alin. 2 Cod penal 1969, cu referire la art. 289 alin. 1, art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a, art. 33 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal, la pedeapsa închisorii de 2 ani;

- uz de fals, prev. de art. 291 alin.1 Cod penal1969, art. 41 alin. 2, art. 33 alin.1 lit. a din acelaşi Cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal, la pedeapsa închisorii de 2 ani;

- spălare de bani, prev. de art. 29 alin.1 lit. a din Legea nr. 656/2002, cu referire la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a Cod penal1969, prin schimbarea încadrării juridice din art. 23 alin.1 lit. a din Legea nr.656/2002, cu referire la art. 215 alin.1,3, 5 Cod penal1969, cu art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a din același Cod, la pedeapsa închisorii de 6 ani.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 coroborat cu art.65 alin.2 din Cod penal 1969, i s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea de înșelăciune, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a teza a doua şi lit. b din Cod penal 1969, pentru o durată de 5 ani, ce va fi executata în condițiile art. 66 Cod penal 1969.

În baza art. 33 alin.1 lit. a si art. 34 alin.1 lit. b Cod penal 1969, au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului prin prezenta sentința, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, alături de aceasta urmând să execute şi pedeapsa complementară aplicată pentru infracțiunea de înșelăciune.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 coroborat cu art. 71 alin.1, 2, 3 Cod penal 1969, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a teza a doua si lit. b Cod penal 1969 ce va fi executată conform art. 71 alin. 2 Cod penal 1969.

În baza art. 88 Cod penal 1969 s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii din 06 octombrie 2009 şi durata arestării preventive din 07 octombrie 2009 – 03 noiembrie 2009.”

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași a fost apelată atât de către DNA, cât și de către inculpați, inclusiv de inculpatul A., iar prin Decizia penală nr. 931 din 22 decembrie 2016 Curtea de Apel Iaşi a admis toate apelurile și a dispus cu privire la inculpatul A. următoarele:

A înlăturat disp. art. 33 alin. 1 lit. a Cod penal 1969 din încadrarea juridică a faptelor de ,,fals în înscrisuri sub semnătură privată” prev. de 290 Cod penal 1969, uz de fals prev. de art. 291 alin. 1 Cod penal 1969, şi participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual prev. de art. art. 31 alin. 2, art. 289 alin. 1 Cod penal 1969.

A reţinut la încadrarea juridică a faptei de spălare de bani prev. de art. 29 alin. 1 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 215 alin. 1, 3, 5 Cod penal din 1969, menţiunea ,,Legea nr. 656/2002, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012”.

A reţinut disp. art. 5 Cod penal la încadrarea juridică a faptei de spălare de bani prev. de art. 29 alin. 1 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 215 alin. 1, 3, 5 Cod penal 1969.

A menţinut cuantumul pedepselor principale cu închisoarea aplicate inculpatului prin sentinţa penală apelată pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a Cod penal 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 Cod penal 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal, uz de fals prev. de art. 291 alin. 1 Cod penal 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal, participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 25 rap. la art. 31 alin. 2, art. 289 alin. 1 Cod penal 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a Cod penal 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal şi spălare de bani prev. de art. 29 alin. 1 lit. a din Legea nr. 656/2002 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, cu referire la art. 215 alin. 1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a Cod penal 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal.

În baza art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa rezultantă cea mai grea, de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani.

Ulterior, împotriva deciziei pronunțate în apel a formulat contestație în anulare DNA- Serviciul Teritorial Iași întemeiată pe disp. art. 426 alin. 1 lit. b Cod de procedură penală, cale extraordinară de atac care a fost admisă prin Decizia penală nr. 935/8.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel Iaşi și, în consecință, a fost desființată parțial decizia nr. 931 din 22.12.2016 a Curții de Apel Iaşi cu privire la menținerea soluțiilor pronunțate de Tribunalul Iași de condamnare a unor inculpați, între care și A., dispunându-se, în apelul admis al inculpatului A:

În temeiul dispozițiilor art. 396 aliniatul 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 aliniatul 1 lit. f Cod procedură penală, raportate la art. 122 lit. d Cod penal 1969 și art. 124 Cod penal 1969, încetarea procesului penal față de A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2 din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal, participație improprie la fals intelectual, prev. de art. 31 alin. 2 Cod penal 1969, cu referire la art. 289 alin. 1, art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal și uz de fals, prev. de art. 291 alin.1 din Cod penal1969, art. 41 alin. 2 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal

S-au înlăturat din decizia penală nr. 931 din 22.12.2016 a Curţii de Apel Iaşi și din sentința penală nr. 108/NCPP din 03.02.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2011* pedepsele principale, complementare și accesorii aplicate pentru săvârșirea acestor infracțiuni.

S-au repus în individualitatea lor pedepsele componente ale unicei rezultante de executat pentru A., respectiv pedeapsa de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin.1 lit. a din Legea nr. 656/2002 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, cu referire la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a Cod penal 1969, precum și pedeapsa închisorii de 10 ani și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal.

În baza art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa rezultantă cea mai grea, de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani.

Analizând contestaţia la executare formulată, Tribunalul a reţinut că potrivit art. 595 alin. 1 Cod procedură penală, „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.”

Totodată, s-a reţinut că prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, Curtea Constituţională a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. 1 Cod procedură penală care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 Cod penal., care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

Tribunalul a reţinut că este evident că la data pronunțării sentinței de condamnare, respectiv a Deciziei penale nr. 931 din 22 decembrie 2016 de către Curtea de Apel Iaşi, a fost analizată legea penală mai favorabilă în ansamblul ei, stabilindu-se că legea veche era mai favorabilă, însă la acel moment sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal nu era declarată neconstituţională astfel încât, în aplicarea legii penale mai favorabile, nu se putea lua în considerare acest aspect.

Așa cum se indică în decizia de casare, în ceea ce privește limitele între care se aplică dispoziţiile art. 595 alin. (1) Cod de procedură penală, se reține că acest aspect a fost stabilit prin Decizia nr. 12 din 06 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-au statuat următoarele: „în scopul respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din C. pen. o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim.

Fiind vorba de o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice, care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul împrejurărilor faptice reţinute, al încadrării juridice date acestora şi al criteriilor de stabilire şi individualizare a sancţiunii, legiuitorul înţelegând să înlăture de la executare doar acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă (...)”

Aşadar, în aplicarea art. 6 din C. pen., comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei.

O interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, în condiţiile în care instituţia schimbării încadrării juridice operează doar în cursul judecăţii, aşa cum prevede art. 386 din C. proc. pen., şi ar fi în contradicţie cu prevederile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 13 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut că „singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate definitiv este acela al celei mai grele situaţii la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi. (...)”

Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecăţii, Tribunalul a reținut că pedeapsa închisorii de 10 ani aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal, depășește maximul special de 5 ani închisoare prevăzut de art. 244 alin 1 şi 2 Cod Penal cu aplicarea art. 35 NCP, reținându-se că acest din urmă text de lege este mai favorabil inculpatului față de momentul condamnării sale deoarece limitele de pedeapsă ale infracțiunii sunt inferioare (și potrivit HP 7 din 36.05.2014 instanța nu poate avea în vedere decât maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată) iar pedeapsa maximă ce ar putea fi aplicată pentru infracțiunea săvârșită în forma continuată este de 8 ani (5 ani -pedeapsa maximă și 3 ani sporul maxim prev. de art. 36 pentru infracțiunea continuată).

S-a mai reţinut că principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Acest mecanism implică eliminarea plusului de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi (...)“.

Incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal nu poate fi exclusă ori de câte ori pedeapsa aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă și există un plus de pedeapsă deoarece nimeni nu poate fi supus executării unei pedepse sau unei părți din sancțiune care excedează maximului special prevăzut de legea nouă. Așa cum s-a arătat în doctrină, un plus de pedeapsă, pentru care nu mai există lege, este tot așa de inexistent în fața regulii nula poena sine lege ca și o pedeapsă întreagă pentru care nu mai există lege (Vintilă Dongoroz, Drept penal -reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 111).

Caracterul imperativ al dispozițiilor art. 6 din Codul penal, derivat din menirea acestui text legal de a asigura caracterul legal al pedepsei, este consacrat de legiuitor prin reglementarea unor dispoziții de natură temporară, respectiv art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, care cuprinde dispoziții speciale de procedură privind soluționarea cererilor, contestațiilor și sesizărilor, introduse în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, având ca obiect aplicarea art. 6 din acest cod. Pentru aceeași rațiune a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale.

În virtutea aceluiași caracter obligatoriu al dispozițiilor art. 6 din Codul penal, legiuitorul a prevăzut la art. 595 din Codul de procedură penală că instanța are obligația să ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 6 din Codul penal când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută sau urmează a se executa.

De asemenea, s-a menţionat că că art. 598 alin. 1 lit. d din Codul de procedură penală reglementează contestația la executare pentru ipoteza în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, iar noua reglementare nu mai face referire la ivirea incidentului în cursul executării pedepsei, așa cum prevedea art. 461 din Codul de procedură penală din 1968. Legiuitorul, considerând că o astfel de procedură se referă la executarea pedepsei, și nu la fondul cauzei, a reglementat-o în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive și nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. Astfel, s-a ales calea cea mai ușoară de intervenție pentru asigurarea legalității pedepsei, dându-se posibilitatea condamnatului să acționeze imediat în favoarea sa, după caz, la instanța de executare sau instanța corespunzătoare instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

S-a mai remarcat de către instanţa de fond că rațiunea dispozițiilor art. 6 din Codul penal nu este aceea de a repune în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a înlătura de la executare partea din sancțiune care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalității pedepsei în raport cu dispoziția legală în vigoare.

În același sens s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 62/2015 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015.

Și în doctrină s-a subliniat că: „în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea caracterului mai favorabil sunt multiple: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și de agravare, tentativă și recidivă etc. Atunci, însă, când legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului mai favorabil se are în vedere numai cuantumul sau conținutul pedepsei - mitior poena“ (V. Dongoroz s.a. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei RSR, 1969, p. 92).

În cadrul mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privința legii vechi individualizarea a epuizat toate criteriile (legale și judiciare), pe când în privința legii noi se va face numai o individualizare legală (C. Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Editura Științifică, București, 1972, p. 243).

În consecință, s-a arătat că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziția judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate definitiv este acela al celei mai grele situații la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi.

Analizând dispozițiile art. 6 din Codul penal în raport cu principiul autorității de lucru judecat, prin Decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014, s-a stabilit că: „(...) art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării). Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă“.

Verificând dacă, potrivit art. 6 din Codul penal, se impune modificarea unei sancțiuni definitiv aplicate, Tribunalul a susţinut că se va realiza comparaţia numai între cuantumul pedepsei aplicate și maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut de legea nouă, în toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la o limită inferioară acestui maxim, pentru a se asigura conformitatea cu legea penală nouă mai favorabilă.

În consecință, instanța de fond a admis contestaţia la executare şi a descontopit pedeapsa rezultantă cea mai grea de 10 (zece) ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani aplicată inculpatului prin prin Decizia penală nr. 935 din 8 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iaşi în pedepsele componente aplicate de Tribunalul Iaşi prin Sentinţa penală nr. 108/03.02.2015 pe care le-a repus în individualitatea lor rezultând:

- pedeapsa închisorii de 6 ani și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin.1 lit. a din Legea nr. 656/2002 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, cu referire la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a Cod penal 1969, prin schimbarea încadrării juridice din art. 23 alin.1 lit. a din Legea nr.656/2002 modificată, cu referire la art. 215 alin.1 , 3, 5 Cod penal1969, cu art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu art. 5 din Noul Cod penal,

În baza art. 6 alin 1 Cod Penal instanța de fond a redus pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată la maximul pedepsei închisorii prevăzută de art. 244 alin 1 şi 2 Cod Penal, cu aplicarea art. 35 NCP, respectiv la 5 ani, reținând aplicabilitatea HP 7 din 36.05.2014 ÎCCJ în conformitate cu care instanța nu poate avea în vedere decât maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată.

În baza art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pe care a sporit-o cu 3 ani închisoare, pentru bogata activitate infracțională a inculpatului, în final acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c Cod penal din 1969.

Totodată Tribunalul a făcut aplicarea art. 71 – 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c VCP pe durata executării pedepsei principale şi a dedus durata din pedeapsă executată și se va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza Sentinței penale nr. 108 din 03.02.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, urmând ca un nou mandat de executare a pedepsei închisorii să fie emis.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul A. pentru motivele descrise pe larg în cererea depusă la dosarul cauzei şi reiterate oral, astfel cum au fost consemnate în încheierea de dezbateri din data de 22.02.2021 când instanţa de control judiciar, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de astăzi, 23.02.2021.

Analizând contestaţia prin prisma motivelor invocate, Curtea, cu opinie majoritară, o consideră întemeiată pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect contestatorul A. a criticat sentinţa penală contestată raportat la greşita corespondenţă realizată de către instanţa de fond între infracţiunea de înşelăciune, aşa cum era reglementată de Codul penal din 1969, pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare, şi infracţiunea de înşelăciune aşa cum aceasta este reglementată în actualul Cod penal.

Curtea, cu opinie majoritară, apreciază întemeiată critica contestatorului vizând greşita corespondenţă făcută de Tribunalul Botoşani între încadrarea juridică a faptei de înşelăciune pentru care a fost condamnat contestatorul şi încadrarea juridică echivalentă acestei fapte potrivit actualului Cod penal, însă apreciază că încadrarea juridică corectă este diferită atât de cea reţinută de Tribunalul Botoşani cât şi de cea indicată de către contestator.

Curtea reţine că prin Sentința penală nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2011*, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 931 din 22 decembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, şi modificată prin Decizia penală nr. 935 din 8 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. ../45/2017, contestatorul A. a fost condamnat, printre altele, şi la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod Penal, constând în aceea că în perioada 03.06.2006 – 10.08.2009, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu alte persoane, acţionând în numele şi în realizarea obiectului de activitate a două societăţi comerciale, a indus şi menţinut în eroare 73 de părţi vătămate cu ocazia negocierii/încheierii/executării unui număr de 66 de contracte de construire/vânzare cumpărare apartamente ce urmau a fi edificate la mansardele unor blocuri situate în diferite zone ale municipiului Iaşi, cu privire la deţinerea de către cele două societăţi a autorizaţiilor de construire, ori cu privire la stadiul demersurilor făcute pentru obţinerea autorizaţiilor de construire, precum şi cu privire la faptul că sumele de bani menţionate vor fi/au fost folosite, pe parcursul termenelor de executare a obligaţiilor contractuale asumate, în alte scopuri (achiziţii de bunuri imobile, creditarea unor firme) decât pentru construirea apartamentelor, respectiv pentru predarea la cheie a apartamentelor şi la termenele convenite, executarea integrală a lucrărilor exterioare/interioare şi de calitate corespunzătoare, împrejurări pe care, dacă părţile vătămate le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi încheiat contractele menţionate ori nu ar mai fi făcut plata preţului/imobilului contractat, prejudiciul total cauzat în acest mod fiind de 6.546.333,67 lei.

Raportat la descrierea faptei, Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi care au soluţionat fondul/apelul/contestaţia în anulare în cauza penală vizând acuzaţiile aduse inculpatului A., au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, încadrarea juridică a faptei de înşelăciune pentru care a fost condamnat contestatorul la pedeapsa de 10 ani închisoare ca fiind infracţiunea de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod Penal.

La momentul judecării inculpatului A., constatând că de la data săvârşirii faptelor şi până la momentul condamnării inculpatului a intervenit o nouă lege penală, respectiv Noul Cod penal intrat în vigoare la 1.02.2014, instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut aplicarea art. 5 Cod penal, apreciind că legea penală mai favorabilă este legea veche, respectiv Codul penal din 1969, unul din criteriile folosite în stabilirea legii penale mai favorabile fiind şi împrejurarea că, potrivit Codului penal din 1969, în cazul concret al inculpatului putea fi reţinută infracţiunea continuată prev. de art. 41 alin. 2, în vreme ce, potrivit noului Cod penal, urmare a faptului că actele de înşelăciune nu fuseseră realizate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, nu mai putea fi reţinută infracţiunea de înşelăciune unică săvârşită în mod continuat ci se impunea a fi reţinută pluraliatatea de infracţiuni sub forma concursului, cu consecinţa agravării pedepsei rezultante.

După rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare a inculpatului A., în timpul executării de către acesta a pedepsei rezultante de 10 ani, a intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 368/2017 prin care s-a stabilit că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal este neconstituţională, consecinţa declarării ca neconstituţionale a acestei dispoziţiile legale fiind aceea că şi potrivit noului Cod penal se poate reţine forma continuată a infracţiunii, chiar dacă actele materiale nu sunt îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv.

Luând în considerare şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018 prin care s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. 1 Cod procedură penală care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative este neconstituţională, cu consecinţa asimilării deciziei Curţii Constituţionale cu cea a unui legi de dezincriminare sau a unei legi care prevede o pedeapsă mai uşoară, prezenta instanţă apreciază că în mod corect s-a constatat de către Tribunalul Botoşani că în cauză se impune aplicarea disp. art. 6 Cod penal, respectiv se impune a se analiza dacă prin aplicarea disp. art. 35 alin. 1 Cod penal, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 368/2017, în cazul infracţiunii de înşelăciune pentru care a fost condamnat contestatorul se ajunge la o pedeapsă mai uşoară decât cea pe care acesta o execută în prezent.

Pentru a se stabili acest lucru este necesar a se face corespondenţa între încadrarea juridică dată faptei de înşelăciune în formă continuată conform vechiului Cod penal prin hotărârea de condamnare şi încadrarea juridică a faptei de înşelăciune în formă continuată potrivit noului Cod penal şi noii interpretări a disp. art. 35 alin. 1 Cod penal dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 368/2017.

Tribunalul Botoşani a apreciat că, potrivit legii noi, încadrarea juridică a faptei de înşelăciune în formă continuată pentru care a fost condamnat contestatorul A. este art. 244 alin.1 şi 2 Cod penal, cu aplic. art. 35 Cod penal.

Curtea apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut în încadrarea juridică a faptei de înşelăciune conform legii noi disp. art. 244 alin. 2 Cod penal care reglementează o formă agravată a infracţiunii de înşelăciune respectiv „înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase”, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Curtea constată că forma agravată a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. 2 Cod penal exista în aceeaşi formă şi în Codul penal din 1969, fiind reglementată în disp. art. 215 alin. 2 Cod penal din 1969, însă contestatorul A. nu a fost condamnat pentru săvărşirea infracţiunii de înşelăciune în forma agravată prev. de art. 215 alin. 2 Cod penal din 1969, astfel încât în mod greşit Tribunalul Botoşani a apreciat că o astfel de agravată poate fi reţinută în încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune conform actualului Cod penal.

Totodată Curtea constată că încadrarea juridică corectă a infracţiunii de înşelăciune în formă continuată pentru care a fost condamnat contestatorul A., conform legii noi, este cea prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal rap. la art. 256¹ Cod penal, cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 77 alin. 1 lit. a Cod penal.

Actualul Cod penal reglementează pe lângă infracţiunea de înşelăciune în forma tip prev. de art. 244 alin. 1 şi două forme agravate ale infracţiunii, respectiv cea prev. de art. 244 alin. 2 anterior menţionată, precum şi cea prev. de art. 256¹ Cod penal, respectiv infracţiunea de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave, sancţionată cu pedeapsa închisorii în limite majorate cu ½, respectiv închisoare de la 9 luni la 4 ani şi 6 luni. Şi în vechea reglementare era incriminată înfracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în art. 215 alin. 5 Cod penal din 1969.

Cum contestatorul a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune săvârşită în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 215 alin. 1, 3 şi 5 Cod penal din 1969, în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut în încadrarea juridică a faptei conform legii noi şi disp. art. 256¹ Cod penal.

Această omisiune a instanţei de fond nu poate fi însă îndreptată în prezenta cale de atac a contestaţiei întrucât, aflându-ne doar în calea de atac a contestatorului, nu se poate reţine în sarcina acestuia o circumstanţă agravantă care ar avea drept consecinţă majorarea cu ½ a limitelor de pedeapsă, fiind astfel încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac reglementat de art. 425¹ rap. la art. 418 Cod procedură penală.

În cadrul operaţiunii de efectuare a corespondenţei între încadrarea juridică dată în mod definitiv condamnatului potrivit legii vechi şi încadrarea juridică pe care instanţa învestită cu aplic. art. 6 Cod penal trebuie să o stabilească potrivit legii noi, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare nu realizează o modificare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost condamnat contestatorul, încadrare juridică stabilită în mod definitiv şi care nu mai poate fi supusă analizei, ci doar verifică care este reglementarea juridică în noua legislaţie conform încadrării juridice vechi deja stabilită. Dacă instanţa de fond învestită cu contestaţia la executare vizând aplicarea art. 6 Cod penal stabileşte o încadrare juridică corespondentă în noua legislaţie greşită (prin adăugarea unei noi agravante şi omisiunea reţinerii unei alte agravante, cum este cazul în speţă), instanţa de control judiciar învestită cu verificarea legalităţii soluţiei dată în contestaţia la executare este obligată să îndrepte nelegalitatea instanţei de fond, însă cu respectarea principiului neagravării în propria cale de atac (în speţă neagravarea situaţiei în propria contestaţie), astfel încât va înlătura circumstanţa agravantă a infracţiunii reţinută în mod greşit, dar nu va putea reţine circumstanţa agravantă omisă a fi reţinută de instanţa de fond, o astfel de circumstanţă având efect de agravare a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea supusă analizei din perspectiva art. 6 Cod penal.

Faptul că în urma corectării nelegalităţii sentinţei apelate ca urmare a efectuării greşite de către instanţa de fond a operaţiunii de contopire a pedepsei pentru infracţiunea pentru care s-a făcut aplicarea art. 6 Cod penal cu infracţiunea pentru care nu s-au modificat limitele de pedeapsă conform art. 6 Cod penal, s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă mai uşoară decât cea stabilită de instanţa de fond învestită cu aplicarea art. 6 Cod penal, nu justifică reţinerea în încadrarea juridică a faptei de înşelăciune a disp. art. 256¹ Cod penal, întrucât principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac vizează nu doar rezultatul final la care se ajunge în urma corectării nelegalităţilor sentinţei contestate, ci fiecare aspect de nelegalitate a cărui corectare ar conduce la agravarea situaţiei persoanei care a declarat calea de atac.

De exemplu, nu s-ar putea reţine în calea de atac doar a persoanei care formulează calea de atac şi o altă circumstanţă agravantă decât cea reţinută de instanţa de fond, chiar dacă reţinerea acestei circumstanţe suplimentare nu ar avea ca efect o nouă majorare a pedepsei conform art. 78 alin. 2 Cod penal, nici nu ar putea fi supus contestatorul la executarea unei obligaţii – muncă în folosul comunităţii- chiar dacă în calea de atac se dispune reducerea pedepsei, după cum în sarcina persoanei care declară doar ea calea de atac nu s-ar putea reţine starea de recidivă sau de pluralitate intermediară chiar dacă pedeapsa rezultantă, ca urmare a corectării altor nelegalităţi ale sentinţei, nu suferă modificări.

Prin urmare, concluzionând că, deşi în încadrarea juridică a faptei de înşelăciune potrivit legii noi ar trebui să se regăsească şi disp. art. 256¹ Cod penal, în virtutea principiului de drept procesual al neagravării situaţiei în propria cale de atac această agravată nu este posibil a fi reţinută pentru prima oară în calea de atac exercitată exclusiv de contestator, Curtea, cu opinie majoritară, constată că pentru a compara pedeapsa aplicată contestatorului pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod Penal, cu pedeapsa prevăzută de noul Cod penal pentru aceeaşi infracţiune trebuie să se raporteze la disp. prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 77 alin. 1 lit. a Cod penal.

Prin Decizia nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că „în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma ”maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată”.

Prin Decizia nr. 8/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că „în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 Cod penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.

Raportând cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la încadrarea juridică stabilită pentru infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnat contestatorul A., Curtea, cu opinie majoritară, constată că maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 77 alin. 1 lit. a Cod penal este de 3 ani închisoare.

Cum Tribunalul Botoşani a apreciat că maximul de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune potrivit legii noi este de 5 ani închisoare (raportat la încadrarea juridică a faptei în disp. art. 244 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplic. art. 35 Cod penal), Curtea, cu opinie majoritară, în baza art. 425¹ alin. 7 pct. 2 lit. a Cod procedură penală rap. la art. 597 alin. 7 Cod procedură penală va admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 204 din 15.12.2020 a Tribunalului Botoşani – Secţia Penală pronunţată în dosarul nr. ../93/2019*, va desfiinţa în parte sentinţa penală contestată, şi, în rejudecare, va înlătura din sentinţa penală apelată dispoziţia de reducere a pedepsei de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată la maximul pedepsei închisorii prevăzută de art. 244 alin 1 şi 2 Cod Penal cu aplicarea art. 35 Cod penal respectiv la 5 ani, şi, în baza art. 6 alin. 1 Cod penal va reduce pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată contestatorului pentru săvârșirea infracțiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod Penal, la 3 ani închisoare (maximul prevăzut de legea nouă pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 77 alin. 1 lit. a Cod penal).

În ceea ce priveşte pedepsele complementare aplicate pe lângă pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de înşelăciune, constatând că acestea au corespondent în legea nouă, în baza art. 6 alin. 5 Cod penal Curtea va aplica pe lângă pedeapsa principală a închisorii de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 77 alin. 1 lit. a Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a , b şi g Cod penal pe o durată de 5 ani.

După aplicarea art. 6 Cod penal raportat la infracţiunea de înşelăciune în formă continuată pentru care a fost condamnat contestatorul A., cu consecinţa reducerii pedepsei pentru această infracţiune la 3 ani închisoare, se impune a fi efectuată operaţiunea de contopire a pedepsei astfel reduse cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată în mod definitiv contestatorului prin sentinţa de condamnare.

Curtea, cu opinie majoritară, apreciază că în privinţa operaţiunii de contopire a celor două pedepse instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, considerând, pe de o parte, că mecanismul de contopire a pedepselor pentru faptele concurente aplicabil în speţă este cel prevăzut de Codul penal din 1969, iar pe de altă parte, apreciind că, faţă de ampla activitate infracţională a contestatorului, se impune aplicarea unui spor de pedeapsă de 3 ani.

Analizând primul aspect de nelegalitate menţionat, respectiv cel vizând legea aplicabilă pentru operaţiunea de contopire a pedepselor pentru faptele concurente, Curtea constată că prin Decizia 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că:

„În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.

În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.

În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.”

Aşadar, potrivit deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizie obligatorie pentru instanţe, după verificarea incidenţei art. 6 Cod penal cu privire la pedepsele individuale aplicate pentru un concurs de infracţiuni, instanţa învestită cu analiza aplicabilităţii art. 6 Cod penal trebuie să compare pedeapsa rezultantă aplicată contestatorului pentru concursul de infracţiuni potrivit legii vechi cu pedeapsa ce ar rezulta din contopirea pedepselor individuale reduse ca urmare a aplic. art. 6 Cod penal, conform legii noii.

Pentru a explica raţiunea pentru care contopirea pedepselor trebuie să se facă potrivit legii noi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat în considerentele deciziei anterior menţionate următoarele: „Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va fi supusă comparaţiei cu pedeapsa rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul primei operaţiuni (descrisă la pct. 1).

Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât raţiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (această raţiune se regăseşte numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă.

Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal.

În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii care s-a făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar înfrânge autoritatea de lucru judecat.

De aceea, Înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi, contopirea să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul procesului penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter definitiv.

Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor fi ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul obţinut va fi comparat cu pedeapsa rezultantă şi numai atunci când aceasta din urmă este mai mare, ea va fi redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal”.

Cu privire la cel de-al doilea aspect de nelegalitate în operaţiunea de contopire a pedepselor realizată de Tribunalul Botoşani, respectiv sporul de 3 ani aplicat contestatorului după contopirea pedepselor conform Codului penal din 1969, Curtea constată că în condiţiile în care în operaţiunea de contopire a pedepselor conform Codului penal din 1969 instanţa de fond, instanţa de apel şi instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare în cauza în care contestatorul a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de înşelăciune şi spălare de bani au apreciat că nu se impune aplicarea sporului facultativ prev. de art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969, nici instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare vizând aplicarea art. 6 Cod penal nu poate aplica acest spor întrucât în cadrul operaţiunii de aplic. a art. 6 Cod penal instanţa nu poate face o reevaluare a gravităţii faptelor săvârşite de persoana condamnată definitiv, ci doar o eliminare a acelei părţi de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă.

În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 12 din 06 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv: „în scopul respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din C. pen. o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim.

Prin urmare, Curtea, cu opinie majoritară, apreciază că în aplicarea dispoziţiilor legale instanţa de fond ar fi trebuit să contopească pedeapsa redusă conform art. 6 Cod penal pentru infracţiunea de înşelăciune cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de spălare de bani conform art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, respectiv pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare la care se adaugă 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare, rezultând pedeapsa finală de 7 ani închisoare.

Având în vedere însă că Tribunalul Botoşani a efectuat contopirea pedepselor potrivit Codului penal din 1969, mecanismul de contopire din legea veche fiind mai favorabil decât cel prevăzut de legea nouă, în sensul că impune doar aplicarea pedepsei celei mai grele (în condiţiile în care, aşa cum am arătat, în contestaţia la executare vizând aplicarea art. 6 Cod penal nu se poate reţine un spor facultativ neaplicat la momentul condamnării definitive a contestatorului), în vreme ce mecanismul de contopire potrivit noului Cod penal impune un spor obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, Curtea nu poate, doar în calea de atac a contestatorului, să procedeze la contopirea pedepselor potrivit legii noi, aşa cum impune Decizia 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală întrucât s-ar încălca principiul neagravării în propria cale de atac.

Prin urmare, rămânând câştigată contestatorului modalitatea de contopire a pedepselor conform Codului penal din 1969, Curtea va înlătura din sentinţa contestată dispoziţia de contopire a pedepselor în baza art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, în pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, sporită cu 3 ani închisoare, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c Cod penal 1969 şi dispoziţia de aplicare a art. 71 – 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c Cod penal din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

Procedând la recontopirea pedepselor conform legii vechi, în baza art. 33 lit. a Cod penal din 1969, art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969 Curtea va contopi pedeapsa principală de 6 ani închisoare aplicată contestatorului pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin.1 lit. a din Legea nr. 656/2002 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, cu referire la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 75 alin.1 lit. a Cod penal 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal, cu pedeapsa principală de 3 ani închisoare aplicată contestatorului prin prezenta decizie pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 77 alin. 1 lit. a Cod penal, condamnatul urmând să execute pedeapsa finală de 6 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. 3 lit. a Cod penal se va aplica contestatorului pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 6 ani închisoare pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a , b şi g Cod penal pe o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. 5 Cod penal se va interzice contestatorului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a , b şi g Cod penal.

Curtea mai constată că în prezenta cauză, deşi termenul de contestare a Sentinţei penale nr. 204 din 15.12.2020 a Tribunalului Botoşani – Secţia Penală pronunţată în dosarul nr. ../93/2019* nu expirase, Tribunalul Botoşani a emis la data de 05.01.2021 mandatul de executare a pedepsei nr. 348/2020.

Astfel, aşa cum rezultă din dovada aflată la dosar Tribunal Botoşani, contestatorului A. i-a fost comunicată minuta Sentinţei penale nr. 204 din 15.12.2020 a Tribunalului Botoşani – Secţia Penală la data de 23.12.2020, contestaţia fiind depusă de contestator prin poştă la data de 28.12.2020 conform plicului aflat la dosarul Curţii de Apel, fiind respectat termenul de 3 zile de la comunicare, termenul începând să curgă la 24.12.2021 şi finalizându-se la sfârşitul zilei de 28.12.2020, zilele de 26 şi 27.12.2021 fiind zile nelucrătoare, fiind astfel incidente disp. art. 269 alin. 4 Cod procedură penală (când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează).

Prin urmare, constatând că Tribunalul Botoşani a emis mandatul de executare a pedepsei în prezenta cauză înainte ca Sentinţa penală nr. 204 din 15.12.2020 să rămână definitivă, Curtea va anula mandatul de executare a pedepsei nr. 348/2020 din 05.01.2021 emis de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. ../93/2019* şi va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei în conformitate cu menţiunile din prezenta Decizie.

Se va deduce în continuare din durata pedepsei rezultante de 6 ani închisoare perioada executată de contestator de la data pronunţării Sentinţei penale nr. 204/15.12.2020 a Tribunalului Botoşani Secţia Penală pronunţată în dosarul nr.../93/2019* până la zi.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare din contestaţie vor rămâne în sarcina statului, inclusiv suma de 313 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu ..., conform delegaţiei nr. 179/20.01.2021, sumă ce se va avansa din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei în fondurile Baroului ...

Motivare opinie separată:

Principiul supremaţiei dreptului, astfel cum este consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se opune repunerii în discuţie a unei soluţii definitive dată în litigiu şi nu admite derogări decât dacă acestea sunt impuse de motive serioase şi substanţiale.

În procesul de interpretare şi aplicare a legii, judecătorul are obligaţia de a identifica acel înţeles al normei juridice compatibil nu doar cu voinţa prezumată a legiuitorului, ci şi cu principiile de rang constituţional ori european.

Principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile impune reducerea la minimum necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, fiind incident numai în măsura în care are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este principiul legalităţii pedepsei. Prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., legiuitorul a urmărit respectarea principiului legalităţii coroborat cu cel al legii penale mai favorabile, în sensul că persoanele condamnate aflate în executarea pedepselor să nu execute o pedeapsă mai mare decât maximul special care ar putea fi aplicat acestuia în baza legii noi ţinând cont de situaţia sa juridică corectă.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Noul C. pen. "Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale şi anume principiul legalităţii pedepsei, respectiv principiul autorităţii de lucru judecat.

Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii infracţiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă. Acest principiu impune obligaţia ca orice sancţiune să-şi găsească temei în lege nu numai în momentul pronunţării, dar şi pe întreaga durată a executării pedepsei.

Principiul autorităţii de lucru judecat produce două efecte de natură diferită: un efect pozitiv, şi anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare, şi un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândeşte valoare de adevăr în ceea ce priveşte fapta şi persoana judecată, creează un obstacol în readucerea în faţa instanţei a conflictului soluţionat definitiv.

Principiul intangibilităţii lucrului judecat poate fi influenţat doar prin apariţia unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, dacă legea nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute deşi nu mai este prevăzut de legea în vigoare. Ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă - regula nulla poena sine lege - trebuie să fie valabil şi pentru o parte din aceasta. Raţiunea dispoziţiilor art. 6 C. pen. este aceea ca persoana condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi şi limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune.

Prezentul judecător reţine ca lămuritoare pentru dezlegarea situaţiei juridice specifică speţei de faţă Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în materia aplicării legii mai favorabile care, dincolo de cadrul de abordare de fond a problematicii, inserează inclusiv maniera procedurală pe care trebuie să o adopte instanţele de judecată ce se confruntă cu astfel de "contestaţii". Astfel, se specifică expres că, "problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infracţiuni.”

Înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să se pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din noul C. pen., stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular. Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) C. pen., când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă, dacă sancţiunea aplicată este mai mare decât acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru aceasta, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de legea nouă pentru aceasta.

În continuare Înalta Curte reţine că din cuprinsul art. 6 din noul C. pen. rezultă condiţiile în care operează aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, şi anume: să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală să intervină o lege penală nouă; legea penală nouă să prevadă o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să depăşească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau să fie mai grea.

O primă observaţie ce se impune a fi făcută este aceea că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul C. pen.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aşa cum rezultă din cele de mai sus, prezintă unele particularităţi faţă de aplicarea legii mai favorabile faptelor în curs de judecată. Singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.

Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancţiuni definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste limite) şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este superior celui de-al doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita inferioară a acestui maxim.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile nou-create prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.

Întrucât condamnarea are efecte şi după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecvenţă şi echitate juridică, ci şi ca o consecinţă a principiului legalităţii pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are corespondent în legea nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecinţe.

Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Acest mecanism implică eliminarea "plusului" de pedeapsă care avea temei legal în C. pen. anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului C. pen., rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi, şi fiind singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.

Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă prin urmare, în cazul în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii şi în cazul în care legea nouă ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Aşadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul că rezultanta aplicată potrivit legii vechi poate ajunge să rămână la cuantumul iniţial nu conduce la concluzia potrivit căreia condamnatul ar fi privat de efectele aplicării dispoziţiilor art. 6 din noul C. pen., deoarece, dincolo de eventuala influenţă asupra pedepselor rezultante, de reducere a pedepselor individuale la maximul prevăzut de legea nouă, se leagă şi alte consecinţe cum ar fi calculul termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei graţieri etc.

În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în ipoteza concursului de infracţiuni, se realizează în două etape succesive, potrivit următorului mecanism:

1. Într-o primă etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se constată că depăşeşte acest maxim special. Această operaţiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte poate avea semnificaţii de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte legi mai favorabile, incidenţa unui act de graţiere etc.

2. În a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se va proceda la analiza pedepsei rezultante. Astfel, şi în privinţa acesteia, se va porni de la premisa potrivit căreia cuantumul ei, intrat în autoritatea de lucru judecat şi care constituie sancţiunea pusă efectiv în executare, urmează a fi modificat numai prin raportare la criteriul enunţat în consideraţiile generale, respectiv acela privind tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea din cauză.

Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va fi supusă comparaţiei cu pedeapsa rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul primei operaţiuni (descrisă la pct. 1).

Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât raţiunea art. 6 din noul C. pen. nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (această raţiune se regăseşte numai în art. 5 din noul C. pen.), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă.

Faptul că instanţa nu poate recurge la o contopire efectuată potrivit mecanismului din legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este ţinută să se raporteze la maximul rezultantei aplicabile nu înseamnă că se renunţă la aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu fiecare instituţie autonomă şi că s-ar ajunge la o evaluare globală. Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni în noul C. pen. În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii care s-a făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar înfrânge autoritatea de lucru judecat. De aceea, Înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi, contopirea să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul procesului penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter definitiv. Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor fi ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul obţinut va fi comparat cu pedeapsa rezultantă şi numai atunci când aceasta din urmă este mai mare, ea va fi redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal.

Faţă de conţinutul deciziei sus menţionate, în continuare, prezentul judecator reiterează faptul că, în scopul respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim. Fiind vorba de o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice, care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul împrejurărilor faptice reţinute, al încadrării juridice date acestora şi al criteriilor de stabilire şi individualizare a sancţiunii, legiuitorul înţelegând să înlăture de la executare doar acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă. Aşadar, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, în condiţiile în care instituţia schimbării încadrării juridice operează doar în cursul judecăţii, aşa cum prevede art. 386 din Codul de procedură penală, şi ar fi în contradicţie cu prevederile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

Consideraţiile dezvoltate anterior sunt aplicabile şi în cazul determinării legii penale mai favorabile pentru infracţiunile care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior. Astfel, şi pentru această categorie de infracţiuni, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora, compararea între legile penale succesive făcându-se, întotdeauna, prin raportare la aceeaşi încadrare juridică a faptei. O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituţie poate opera doar în cursul judecăţii, deci până la momentul dobândirii autorităţii de lucru judecat

De asemenea, este important de menţionat că dispoziţiile art. 2561 din Codul penal nu reprezintă o cauză legală de majorare a pedepsei, ci o variantă agravată (calificată) a infracţiunilor enumerate în cuprinsul acestui text (printre care şi infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 Cod penal), aşa cum s-a stabilit cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu referire la art. 308 din Codul penal (a se vedea mutatis mutandis considerentele ce au stat la baza dezlegării chestiuni de drept ce a format obiectul respectivului dosar şi care se aplică întocmai şi pentru art. 2561 Cod penal). Deci, nefiind vorba de o cauză legală de agravare care are ca efect modificarea limitelor speciale de pedeapsă, art. 2561 din Codul penal nu constituie criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, prezentul judecator reţine că în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepsei definitive aplicată prezentului condamnat pentru infracţiunea de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior – art. 215 alin. 1, 3 şi 5 Cod penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează prin raportare la varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune enumerată în art. 2561 din Noul Cod penal (cu trimitere la art. 244 alin. 1 noul Cod penal).

Ori, în speţă, fără nici o justificare şi fără nici cea mai mică motivare, prima instanţă de judecată a reţinut doar atât: „pedeapsa închisorii de 10 ani aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu art. 41 alin.2, art. 75 alin. 1 lit. a din același cod, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod Penal, depășește maximul special de 5 ani închisoare prevăzut de art. 244 alin 1 şi 2 Cod Penal cu aplicarea art. 35 NCP, reținându-se că acest din urmă text de lege este mai favorabil inculpatului față de momentul condamnării sale deoarece limitele de pedeapsă ale infracțiunii sunt inferioare”.

Ori, analizând textele de lege în baza cărora contestatorul din prezenta cauză a fost condamnat sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prezentul judecator reţine că acestea vizează infracţiunea de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave – prev de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, ce are corespondent în Codul penal actual în art. 2561 din Noul Cod penal raportat la art. 244 alin. 1 Noul Cod penal. Potrivit art. 2561 din Noul Cod penal - Dacă faptele prevăzute la art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art. 249 - 251 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. Potrivit art. 244 alin. 1 Noul Cod penal Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

În consecinţă, urmare a realizării corecte a corespondenţei dintre dispoziţiile legale incriminatorii de pe Vechiul Cod penal cu dispoziţiile legale incriminatorii din Noul Cod penal, respectiv art. 2561 din Noul Cod penal raportat la art. 244 alin. 1 Noul Cod penal, contestatorul condamnat beneficiază de reducerea pedepsei de 10 ani închisoare, la care a fost condamnat sub aspectul infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave – prev de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal 1969, la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare – acesta fiind maximul special legal prevăzut de textele de lege corespunzătoare din Noul Cod penal, respectiv art. 2561 raportat la art. 244 alin. 1 Noul Cod penal cu aplicare art. 35 alin. 1 Noul Cod penal.

În condiţiile în care prima instanţă de judecată, în soluţionarea contestaţiei la executare, sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prin efectuarea unei corespondenţe greşite a dispoziţiilor legale incriminatorii pe Noul Cod penal, i-a redus pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat, la un maxim special de 5 ani închisoare, iar prin raţionamentul juridic expus mai sus de prezentul judecător, reducerea pedepsei are loc la 4 ani şi 6 luni închisoare (în loc de 5 ani închisoare, cât a primit în primă instanţă), nu se poate pretinde că s-ar încălca principiul neagravării situaţiei juridice a contestatorului în propria cale de atac. Şi aceasta întrucât, aşa cum s-a mai menţionat, din perspectiva art. 6 Cod penal (singurul obiect al prezentei contestaţii la executare şi, pe cale de consecinţă, şi a contestaţiei ca şi cale de atac) criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.

Nu se poate pretinde că prezentul contestator a câştigat în primă instanţă o încadrare juridică (art. 244 alin. 1 şi alin. 2 Noul Cod penal). Nu se poate pretinde ca instanţa de control judiciar să fie ţinută de această încadrare juridică necorespunzătoare şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată să înlăture doar partea nelegală din această încadrare (în speţă alin. 2 din art. 244 Cod penal) urmând ca cel condamnat să beneficieze de rezultatul astfel produs – art. 244 alin. 1 Cod penal, respectiv de pedeapsa prevăzută de acest text de lege incriminator – 3 ani închisoare. Şi aceasta deoarece situaţia de fapt şi de drept analizate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare, singura derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat din perspectiva art. 6 Cod penal fiind permisă doar sub aspectul legalităţii pedepsei. A realiza în calea de atac a contestatorului o corespondenţă corectă a normelor legale incriminatorii care are ca efect aplicarea unei pedepse mai mici decât cea stabilită de prima instanţă de judecată urmare a reţinerii de către aceasta, sub aspectul încadrării juridice a faptei, a unor dispoziţiile legale greşite din Noul Cod penal, nu duce la încălcarea principiului neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac.

Prin încadrarea corectă a faptei de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave în art. 2561 raportat la art. 244 alin. 1 Noul Cod penal cu aplicare art. 35 alin. 1 Noul Cod penal (din art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal 1969) instanţa de control judiciar nu reţine o circumstanţă agravantă nouă în propria cale de atac a contestatorului. Varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare. Inclusiv prima instanţă de judecată, în considerente reţine că petentul a fost condamnat pentru infracţiunea prev de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal 1969, deci a cunoscut reţinerea variantei agravate atrasă de consecinţele deosebit de grave prev. de alin. 5 al articolului 215 Vechiul Cod penal. Însă, fără nici o explicaţie face corespondenţa cu art. 244 alin. 1 şi 2 Noul Cod penal, aplicând maximul special legal de pedeapsă prev. de alin. 2 al acestui articol – 5 ani închisoare.

De asemenea, se observă că însăşi prima instanţă de judecată a reţinut în motivare, dând citire considerentelor Deciziei nr. 12 din 06 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele:„în scopul respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din C. pen. o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim. Fiind vorba de o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice, care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul împrejurărilor faptice reţinute, al încadrării juridice date acestora şi al criteriilor de stabilire şi individualizare a sancţiunii, legiuitorul înţelegând să înlăture de la executare doar acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă (...) Aşadar, în aplicarea art. 6 din C. pen., comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, în condiţiile în care instituţia schimbării încadrării juridice operează doar în cursul judecăţii, aşa cum prevede art. 386 din C. proc. pen., şi ar fi în contradicţie cu prevederile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.”

În concluzie, prezentul judecător apreciază că în speţă, urmare a înlăturării din sentinţa penală apelată a dispoziţiei potrivit căreia – „În baza art. 6 alin 1 Cod Penal reduce pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată la maximul pedepsei închisorii prevăzută de art. 244 alin 1 şi 2 Cod Penal cu aplicarea art. 35 NCP, respectiv la 5 ani.”, în rejudecare, prin decizia pronunţată în contestaţie cale de atac trebuia să se dispună astfel: În temeiul art. 6 alin 1 Cod Penal raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 368/2017 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018, reduce pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat A. prin sentința penală nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 9514/99/2011*, rămasă definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Iaşi nr. 931 din 22 decembrie 2016, astfel cum au fost modificate prin decizia penala nr. 935 din data de 8 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar nr. 230/45/2017, sub aspectul infracţiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1, 3, 5 Cod penal 1969 şi art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a Cod penal 1969, la maximul special al pedepsei de 4 ani şi 6 luni închisoare (raportat la art. 244 alin. 1 cu aplicarea art. 2561, art. 35 alin. 1 şi art. 77 alin. 1 lit. a Noul Cod penal).

Procedând astfel, atât principiul legalităţii pedepsei (ca şi principiu de drept penal substanţial – urmărit de art. 6 Noul Cod penal) cât şi principiul neagravării în propria cale de atac (ca şi principiu de drept procesual penal) ar fi fost pe deplin respectate şi garantate în speţă. În aplicarea art. 6 Noul Cod penal, care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii, condamnatul contestator nu câştigă noi încadrări juridice ci doar reduceri de pedeapsă. Ori, în speţă, condamnatul contestator a beneficiat în primă instanţă de o reducere a unei pedepse individuale de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare iar, în calea de atac, aplicând raţionamentele sus expuse de prezentul judecător, ar fi beneficat de reducerea pedepsei individuale de la 10 ani închisoare la 4 ani şi 6 luni închisoare. Astfel principiul neagravării situaţiei judicie în propia cale de atac nu ar fi fost cu nimic înfrânt.

De asemenea, dând eficienţă în continuare dispoziţiilor din Decizia 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală – sub aspectul contopirii pedepselor în caz de concurs de infracţiuni, prezentul judecător constată că numitul A. ar avea de executat pedeapsa finală de 7 ani şi 6 luni închisoare (în loc de pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 108 din 03 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2011*, rămasă definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Iaşi nr. 931 din 22 decembrie 2016, astfel cum au fost modificate prin decizia penala nr. 935 din data de 8 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar nr. ../45/2017). Aceasta rezultă din aplicarea pedepsei de 6 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, prev. de art. 29 alin.1 lit. a din Legea nr. 656/2002 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, pentru care a fost condamnat şi a cărei limită nu se impune a fi redusă, la care se adaugă o treime de 1 an şi 6 luni închisoare din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, în conformitate cu art. 39 alin. 1 lit. b Noul Cod penal.

Or, în condiţiile în care prima instanţă de judecată a dispus executarea de către condamnat a unei pedepse rezultante de 9 ani închisoare, prin aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor de la contopirea pedepselor în caz de concurs de infracţiuni din Vechiul Cod penal (art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, aplicând condamnatului pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) ani închisoare pe care o sporeşte cu 3 ani închisoare), iar prin aplicarea corespunzătoare, în prezenta cale de atac, a dispoziţiilor din Noul Cod penal în materie de contopire de pedepse în caz de concurs de infracţiuni, astfel cum obligă Decizia 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, se ajunge la o pedeapsă finală de 7 ani şi 6 luni închisoare, prezentul judecator apreciază că nici în acest caz nu este încălcat principiul neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac.

În primă instanţă condamnatului contestator i s-au aplicat în mod nelegal dispoziţiile art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal 1969, prin reţinerea celei mai grele dintre cele două pedepse individuale la care s-a adăugat un spor facultativ, ajungându-se astfel la pedeapsa de 9 ani închisoare, iar în calea de atac, prin remedierea acestei nelegalităţi în conformitate cu Decizia 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta ar beneficia de o pedeapsă mai mică de 7 ani şi 6 luni închisoare. Finalitatea îi este favorabilă. Şi în acest caz atât atât principiul legalităţii pedepsei (ca şi principiu de drept penal substanţial – urmărit de art. 6 Noul Cod penal) cât şi principiul neagravării în propria cale de atac (ca şi principiu de drept procesual penal) ar fi fost pe deplin respectate şi garantate în speţă.

În consecinţă, prezentul judecător apreciază că, urmare a înlăturării dispoziţiei din sentinţa penală apelată potrivit căreia – „În baza art. 33 alin. 1 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b, art. 35 alin. 3 Cod penal 1969, aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c Cod penal 1969, pe o durată de 5 ani, pe care o sporeşte cu 3 ani închisoare, în final condamnatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin 1 lit. a teza a II-a, b şi c VCP.”, în rejudecare, prin decizia pronunţată în contestaţie cale de atac trebuia să se dispună astfel: În conformitate cu Decizia 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală şi art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, condamnatul A. va executa pedeapsa finală de 7 ani şi 6 luni închisoare (în loc de pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 108 din 3.02.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2011*, rămasă definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Iaşi nr. 931 din 22.12.2016, astfel cum au fost modificate prin decizia penala nr. 935 din data de 8.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar nr. ../45/2017).

Domenii speta

Altele

Spete similare

Decizie - 26.01.2022

Curtea de Apel Brașov

Răspunderea administratorilor pentru starea de insolvenţă a debitoarei. Nerăsturnarea prezumţiei ţinerii necorespunzătoare a contabilităţii societăţii. Corelarea art. 169 lit. d din Legea nr. 85/2014 cu art. 73 lit. c din Legea nr. 31/1990 şi art.10 alin

Hotărâre - 17.06.2020

Judecătoria Sectorul 1 București

Contestaţie la executare . Repunerea în termenul de formulare a contestației la executare. Excepția tardivității . ( Dosar nr. 14000/301/2019; SENTINŢA CIVILĂ NR. 3053/17.06.2020).

Sentinţă penală - 20.07.2020

Tribunalul Mureș

plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată –necesitatea completării urmăririi penale-administrarea probelor

Sentinţă civilă - 29.01.2015

Judecătoria Sectorul 1 București

contestaţie la executare – termenul de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002

Hotărâre - 08.10.2020

Judecătoria Sectorul 1 București

constatare nulitate act anulare parţială titlu executoriu, clauze abuzive – lipsa caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă și comisionul de administrare; reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre

Principiul neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac. Interpretare. Obiectul cauzei – art. 6 Cod penal

Domenii speta

Spete similare

Decizie - 26.01.2022

Hotărâre - 17.06.2020

Sentinţă penală - 20.07.2020

Sentinţă civilă - 29.01.2015

Hotărâre - 08.10.2020