Răspunderea civilă delictuală. Despăgubiri acordate pentru prejudiciul cauzat de animale sălbatice.

Decizie 1208/Ap din 24.09.2019


- art. 13 din Legea nr. 407/2006

- art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007

- art. 1375 din Codul civil

 Ministerul Mediului are calitate procesuală pasivă în litigiile privind plata de despăgubiri persoanelor vătămate pentru atacul animalelor sălbatice.

Încheiere premergătoare  criticată doar în motivarea cererii de apel.

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că prin Sentinţa civilă nr.52/S din data de 04.03.2019 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă, s-au dispus următoarele:

„Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., CNP […], prin reprezentant convenţional – avocat B., cu domiciliul procesual ales la domiciliul profesional al reprezentantului convenţional, situat în municipiul […], în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, cu sediul în […], reprezentat legal de ministru, şi, în consecinţă:

Obligă pârâtul să achite reclamantului suma de 2756, 24 lei, precum şi suma de 4918, 80 Euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plăţii, cu titlu de daune materiale.

Obligă pârâtul să plătească reclamatului suma de 10.000 Euro, respectiv echivalentul în lei  al acestei sume la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.

Respinge restul pretenţiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului.

Obligă pârâtul Ministerul Mediului să achite reclamantului suma de 1.375 lei cu titlu de cheltuieli de  judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ale cărui date de  identificare au fost mai sus redate, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, cu sediul în […], reprezentat legal de ministru, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.”

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Conform Certificatului Medico – Legal nr. 2755/E/31.10.2017, emis de către Serviciul Judeţean C. de Medicină Legală, în data de 23.10.2017, reclamantul din cauza civilă de faţă a fost muşcat de un urs.

În acest sens, s-a reţinut că, din data de 23.10.2017 şi până la data de 30.10.2017, partea menţionată a fost internată în Secţia de Chirurgie a Spitalului D. cu diagnosticul: ,,Plăgi deschise implicând alte regiunii ale corpului, urs’’. Pe timpul internării, au fost reparate plăgile tegumentare şi ale ţesutului subcutanat, în unele zone, implicând şi ţesuturile profunde. În epicriză se menţionează: „după muşcături multiple de urs, la ieşirea din blocul de locuinţe. S-a practicat debridare excizională, sutură de apropriere, tratament antibiotic, terapie antivirală ser/ imunoglobuline şi vaccin ATPA. La externare, plagă semideschisă în curs de vindecare’’.

În acest act medical, se consemnează că, la data la care reclamantul a fost examinat medico – legal, acesta prezenta: occipital cicatrice aproape orizontală după plagă recentă de cca 7 cm lungime; pectoral stânga, două plăgi înţepate de 0,4 cm diametru, respectiv 1/0,4 cm cu crustă serohematică situată la 4 cm, respectiv 9 cm supramamelonar, înconjurate de echimoze discontinue foarte palide verzui - gălbui de 2-4 cm diametru; fesier stânga în cadranul infero- lateral, plagă muşcată pansată abundent, pe genunchiul şi pe gamba dreaptă intern, plagă muşcată, pansată abundent.

În baza acestor constatări, s-a concluzionat că reclamantul A. prezintă leziuni ce s-au putut produce prin muşcături de un urs şi că aceste leziuni pot data din 23.10.2017, necesitând pentru vindecare 30-35 de zile de îngrijiri medicale, dacă nu intervin complicaţii.

Din depoziţia martorei E., tribunalul a reţinut că, în dimineaţa zilei de 23.10.2017, aceasta, împreună cu fiica sa, au părăsit blocul în care locuiau, bloc situat în municipiul F., strada G.. La momentul în care cele două se pregăteau să iasă din blocul de locuinţe, a apărut un urs, care a început să le urmărească. În acel moment, martora şi fiica sa au încercat să se adăpostească în scara blocului vecin celui în care locuiau, dar nu au reuşit.

Reclamantul din prezenta cauză se afla în zona în care s-au întâmplat cele redate mai sus, iar, în momentul în care a realizat că ursul este pe punctul de a le ataca pe martoră şi pe fiica acesteia a intervenit pentru a le proteja, atrăgând atenţia ursului asupra sa. Ca urmare a acestei manevre, ursul s-a năpustit asupra reclamantului, l-a trântit la pământ şi l-a atacat, provocându-i răni la nivelul capului şi al corpului.

Cu ocazia audierii sale, martorul menţionat a arătat că a fost în stare de şoc în urma celor întâmplate în dimineaţa zilei de 23.10.2017, astfel că a fost în imposibilitate de a efectua vreo activitate în cursul zilei respective, însă a doua zi, când a reuşit să îşi revină, l-a vizitat pe reclamant la spitalul în care a fost internat, constatând că acesta avea răni vizibile la cap şi era foarte speriat, aflându-se şi el în stare de şoc.

Perioada de timp care a fost necesară reclamantului pentru a-şi reveni fizic în urma atacului ursului a fost de o lună de zile, timp în care acesta nu s-a putut prezenta la locul de muncă pentru a îndeplini obligaţiile de serviciu pe care le avea în calitate de şofer de tir, în cadrul unei firme de transport internaţional de marfă.

În ceea ce priveşte starea psihică a reclamantului, martora E. a arătat cu ocazia audierii sale că a evitat să deschidă subiectul atacului ursului din data de 23.10.2017, pentru a-l proteja de acesta, dar şi pe ea şi pe fiica sa de retrăirea acelor momente traumatizante, precizând că a relatat amănuntele acestui atac doar cu ocazia audierii sale, în calitate de martor în cadrul prezentului proces. În acest sens, a arătat că încă trăieşte o stare de teamă, generată de momentele de groază pe care le-a trăit şi că presupune că reclamantul, care a fost victima directă a atacului, trebuie să treacă cel puţin printr-o stare de spirit asemănătoare.

A mai precizat martora că starea de teamă despre care a relatat în faţa instanţei este prezentă şi din cauza pasivităţii autorităţilor, care nu au adoptat măsuri eficiente de pază şi de protecţie a locuitorilor municipiului F. împotriva atacurilor urşilor, deşi evenimentul din data de 23.10.2019 nu a fost unul singular.

Din declaraţia martorului H., instanţa de fond a reţinut că acesta are calitatea de prieten al reclamantului, calitate în care l-a vizitat pe acesta în spital, în perioada de timp în care a fost internat, pentru tratament, urmare a atacului ursului asupra sa, produs în data de 23.10.2017.

Cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o reclamantului, chiar în seara zilei de 23.10.2017, a constat că acesta avea răni vizibile la nivelul capului şi al corpului, era incoerent, fiind în stare de şoc, astfel că, deşi a reuşit să relateze martorului părţi din atacul a cărui victimă a fost, era în imposibilitatea de a reda coerent întreaga desfăşurare a acestui atac.

Reclamantul a mărturisit martorului că are coşmaruri legate de evenimentul din data de 23.10.2017, retrăind, în mod repetat, modalitatea în care a fost atacat de urs. Această stare psihică, dublată de starea fizică degradată ca urmare a rănilor pe care le-a suferit, l-au pus pe reclamant în imposibilitatea de a-şi relua activitatea de şofer  de tir în cadrul firmei de transport de marfă la care era angajat, timp de o lună de zile.

Martorul a relatat, de asemenea, că l-a întâlnit pe reclamant cu ocazia sărbătorilor de iarnă din anul 2018,  când a constatat că starea fizică şi psihică a acestuia s-a ameliorat,  reclamantul nemaifiind în sarea în care martorul l-a găsit în seara zilei de 23.10.2017.

Aşa cum instanţa a reţinut şi cu ocazia soluţionării excepţiilor de ordine publică ce au fost invocate în cauză, răspunderea reglementată de prevederile art. 1375 din Codul civil se aplică numai în cazul prejudiciilor cauzate de animalele care se află în paza juridică a unei persoane fizice sau juridice, asupra lor putând fi exercitată, în mod independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care trăiesc în libertate, ea se va angaja sau se poate angaja numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1357-1371 din Codul civil, care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, coroborate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic. Astfel, în cazul prejudiciilor produse culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice de către animalele sălbatice din speciile de faună de interes cinegetic, despăgubirile se vor plăti de către gestionarul fondului de vânătoare, modalitatea de acordare a despăgubirilor urmând a fi stabilită prin hotărâre a Guvernului. Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de vânatul din speciile strict protejate, cuprinse în anexa nr.2 la Legea nr. 407/2006, revine autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului; procedura de stabilire a răspunderii civile se reglementează prin hotărâre de Guvern, conform dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 407/2006.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 407/2006, rezultă că prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care trăiesc libere, adică în parcuri de vânătoare, trebuie să fie clasificate în: prejudicii cauzate prin distrugerea sau avarierea bunurilor aparţinând persoanelor fizice şi juridice şi în prejudicii cauzate direct persoanei umane, constând în vătămări ale integrităţii corporale, ale sănătăţii sau în moartea victimei.

Tribunalul a apreciat că răspunderea reglementată de prevederile art.13 din Legea nr. 407/2006 se referă exclusiv la prejudiciile cauzate avutului persoanelor, iar nu la prejudiciile cauzate de animalele sălbatice direct fiinţei umane. În această situaţie, răspunderea civilă este obiectivă, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1375 din Codul civil, o astfel de răspundere atrăgând necesitatea reparării prejudiciului, fără a fi necesară dovada vinovăţiei persoanei răspunzătoare.

Aşa fiind, instanţa de fond a analizat îndeplinirea în cauză a cerinţelor instituite de prevederile legale mai sus indicate, pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, iar în acest sens a constatat următoarele:

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a  repara  prejudiciul.

Art. 1349 alin. 1 din Codul civil prevede că: ,,orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar, potrivit alin. 2: ,,cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

De asemenea, art. 1349 alin. 3 Cod civil mai dispune că: ,,În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”.

Din prevederile legale anterior redate, rezultă elementele răspunderii civile delictuale, care sunt următoarele:

I. Prejudiciul, ce reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Potrivit art. 1381 alin. 1 din Codul civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar alineatele următoare ale aceluiași articol stabilesc că dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, precum și că dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.

După cum există sau nu posibilitatea evaluării bănești directe a prejudiciului, se face deosebire între prejudiciul patrimonial și prejudiciul nepatrimonial, numit și moral.

Este vorba de un prejudiciu nepatrimonial în cazul unui prejudiciu estetic, al atingerii aduse onoarei sau demnității, al suferinței provocate de durerile fizice, al suferinței de ordin afectiv.

Art. 1391 din Codul civil reglementează expres repararea prejudiciului nepatrimonial, stabilind în alin. 1 că: ,,În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”.

Pentru ca prejudiciul să poată fi reparat se cere ca acesta să fie cert, adică sigur atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale și să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică.

II. Fapta ilicită. Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

Prin urmare, nu numai acțiunea, ci și inacțiunea sau omisiunea ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale, în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat dispoziției legale, deci nu și-a îndeplinit activitatea impusă de lege sau nu a luat o măsură impusă de lege.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a se ține cont și de bunele moravuri, în măsura în care acestea sunt încorporate în norme juridice care fac trimitere la morală, precum și de obiceiul locului (art. 1349 alin. 1 Cod civil).

De asemenea, poate fi vorba despre o faptă ilicită nu numai atunci când se aduce atingere unui drept subiectiv civil, ci și atunci când ar fi prejudiciat un anumit interes al unei persoane, în măsura în care interesul respectiv este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv civil (art. 1359 Cod civil)

III. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci necesar să se facă abstracție de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală, de către autorul faptei ilicite, a conduitei sale și a consecințelor acesteia, iar apoi, din multitudinea factorilor implicați, trebuie să se determine faptele umane anterioare prejudiciului care  au determinat producerea acestuia.

IV. Vinovăţia, care este acel element al răspunderii civile delictuale care vizează latura subiectivă, adică atitudinea subiectivă a autorului faptei faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte, la momentul la care a săvârşit-o.

Răspunderea civilă delictuală reglementată de dispoziţiile art. 1375 din Codul civile este, aşa cum am subliniat, o răspundere obiectivă, pârâtul fiind obligat să repare prejudiciul produs în condiţiile mai sus expuse, reclamantul nefiind obligată să facă dovada vinovăţiei acestuia.

Pentru angajarea acestei forme a răspunderii civile este necesar ca toate elementele ei, pe care le-am indicat şi analizat anterior, să fie îndeplinite în mod cumulativ, revenind părţii reclamante, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură civilă, obligaţia de a  face dovada acestui aspect.

Din starea de fapt mai sus expusă, rezultă că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele instituite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu prevederile art. 1375 din Codul civil, a pârâtului Ministerul Mediului. Astfel, s-a constatat de către prima instanţă că reclamantul a suferit un prejudiciu material şi moral ca urmare a atacului unui animal sălbatic, scăpat din arealul său, ca urmare a neluării, de către partea pârâtă a măsurilor corespunzătoare de protejare a zonelor locuite de incursiunile unui astfel de animal.

În aceste condiţii, pârâtul este obligat să repare în integralitate prejudiciul astfel încercat de reclamant, conform principiilor instituite de prevederile legale anterior menţionate.

Sub aspectul prejudiciului material, tribunalul a reţinut că acesta este reprezentat de veniturile de care reclamantul a fost lipsit în perioada de timp în care starea de sănătate deteriorată ca urmare a atacului ursului, produs asupra sa în data de 23.10.2017, l-a pus în imposibilitatea de  a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu, venituri ce se circumscriu contravalorii salariului timp de două luni de zile şi diurnei aferente aceleaşi perioade de timp, pentru care l-a dosarul cauzei au fost depuse documente doveditoare.

Sub aspectul daunelor morale, tribunalul a mai reţinut că partea reclamantă a suferit în mod cert un prejudiciu de ordin moral, având în vedere natura atacului a cărui victimă a fost, duritatea acestui atac şi gravitatea rănilor pe care le-a dobândit.

Pentru că un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat direct în bani și pentru că legiuitorul nu a fixat anumite limite sau criterii orientative, în practică judecătorul nu poate recurge la probe, astfel încât va trebui să acorde victimei o anumită sumă, care să compenseze prejudiciul nepatrimonial suferit.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real produs părţilor menţionate, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general invocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, iar nu să asigure un câştig, astfel că determinarea cuantumului dezdăunării trebuie să aibă la bază toate aceste criterii de apreciere.

În raport cu  cele mai sus expuse, instanţa de fond a apreciat că acordarea în favoarea părţilor reclamante a unei despăgubiri în cuantum de 10.000 de lei este de natură să satisfacă scopul angajării răspunderii civile delictuale a părţii pârâte, astfel că, în conformitate cu prevederile legale mai sus indicate, a admis în parte cererea supusă judecăţii, formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, şi a dispus în sensul celor consemnate în dispozitivul prezentei sentinţe.

Fiind partea aflată în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, să achite reclamantul suma de 1.375 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, ce reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise de instanţa de judecată, acestea fiind singurele cheltuieli de judecată dovedite de partea reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 din Codul de procedură civilă.

Ca urmare a soluţiei pe care a pronunţat-o în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată promovată în contradictoriu cu această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal pârâtul Ministerul Mediului, solicitând admiterea căii de atac şi pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant, drept neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a învederat că nu contestă dreptul reclamantului cu privire la acordarea daunelor morale pentru vătămările corporale suferite ca urmare a atacului unui animal, în speţă urs, însă apelantul consideră că nu poate fi obligat la plata sumelor datorate, având în vedere prevederile legale invocate de către reclamanţi în dosarul cauzei.

Având în vedere că în speţă este vorba de situaţia producerii unui prejudiciu prin vătămarea integrității persoanei de către animale enumerate în Anexa nr.2, nu există o reglementare sau o procedură specială, astfel se impune aplicarea dispoziţiilor generale cu privire la răspunderea obiectivă pentru prejudiciile produse de animale reglementate de art.1375-1380 Cod civil.

În speţă, trebuie avut în vedere cărei instituţii îi revine paza animalului sau a lucrului, mai exact, cea care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Calitatea de paznic juridic al animalelor sălbatice care trăiesc în perimetrul unui fond de vânătoare revine gestionarilor fondurilor de vânătoare, respectiv organizaţiile vânătorești legal constituite în România.

Prin urmare, reclamantul are dreptul să ceară repararea prejudiciului, în baza dispoziţiilor art.1375 Cod civil, de la păzitorul juridic al animalului, apelantul neavând această calitate, nefiind nici proprietarul acestuia şi neavând nici calitatea de administrator ori gestionar al fondului de vânătoare.

În drept, au fost invocate prevederile Codului de procedură civilă.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform prevederilor art. 30  din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor a depus întâmpinare (f.18-21) prin care a solicitat respingerea cererii de apel ca nefondată şi menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică, întrucât, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, calitate procesuală pasivă o poate avea strict instituția publică centrală pentru protecţia mediului iar în baza art.13 alin.4 din Legea nr. 407/2006, despăgubirile pentru pagubele produse de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în Anexa 2 se suportă de această autoritate.

De asemenea, intimatul reclamant A. a depus întâmpinare (f.26-28), act de procedură prin intermediul căruia a solicitat respingerea cererii de apel ca nefondată şi menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată, întrucât paza juridică a animalului Urs, specie protejată sălbatică, de interes vânătoresc, la care vânarea este interzisă, conform art.13 alin. 2 lit. a din Legea nr. 407/2006 cu referire la anexa 2 a legii, revine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Totodată, apelantul pârât Ministerul Mediului a depus răspuns la întâmpinare (f. 37-41), prin care a susţinut motivele de apel şi a solicitat admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulată.

În apel, nu au fost administrate alte probe noi.

Analizând sentinţa apelată în raport de probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că cererea de apel formulată în cauză nu este fondată pentru considerentele ce succed.

Astfel, cu titlu preliminar, trebuie învederat că cererea de apel a fost îndreptată numai împotriva Sentinţei civile nr.52/S din data de 04.03.2019 a Tribunalului Braşov însă prin intermediul motivelor de apel au fost dezvoltate critici referitoare la calitatea procesuală pasivă a apelantului, excepţie care a fost soluţionată de către instanţa de fond prin intermediul încheierii premergătoare din data de 09.07.2018.

Conform prevederilor art. 466 alin. 4, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul cauzei însă chiar dacă apelanta pârâtă nu a indicat în mod expres faptul că înţelege să conteste şi această încheiere, totuşi din analiza motivelor de apel rezultă în mod evident că se critică modul de soluţionare al acestei excepţii de către instanţa de fond, neputându-se susţine că soluţia dată acestei excepţii ar fi rămas definitivă, prin simplul fapt al neindicării încheierii primei instanţe prin care s-a soluţionat această excepţie.

Cât priveşte fondul cererii de apel, prima instanță a reţinut în mod corect că răspunderea reglementată de prevederile art.13 din Legea nr. 407/2006 se referă exclusiv la prejudiciile cauzate avutului persoanelor, iar nu la prejudiciile cauzate de animalele sălbatice direct fiinţei umane, în această situaţie, răspunderea civilă fiind una obiectivă, întemeiată pe dispoziţiile art. 1375 din Codul civil.

Apelantul pârât a contestat numai calitatea sa de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs care a produs prejudiciul, susţinând că această calitate de paznic juridic al animalelor sălbatice care trăiesc în perimetrul unui fond de vânătoare ar reveni gestionarilor fondurilor de vânătoare.

În acest sens, deşi dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea pentru paza animalelor, se referă în principiu doar la animalele apropriate, totuşi Curtea apreciază că şi vânatul, deşi se află într-o stare de liberate, este totuşi susceptibil de exercitarea unei supravegheri, după cum se poate constata din prevederile legale care stabilesc reguli foarte care pentru protejarea vânatului, pentru asigurarea hranei şi realizarea de acţiuni de îndepărtare a vânatului, precum şi sancţiuni drastice pentru pagubele produse acestuia.

Aşadar, deşi nici una dintre instituţiile pârâte nu sunt proprietare ale urşilor sălbatici, rămâne de analizat, faţă de dispoziţiile legale aplicabile, căruia dintre aceste organe îi revine controlul şi supravegherea asupra animalelor sălbatice.

În acest sens, deşi este adevărat că gestionarii fondurilor cinegetice au obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animalele sălbatice însă gestionarului nu îi este permis să procedeze la recoltarea/capturarea speciei de urs brun, în lipsa unei derogări emise de către Ministerul Mediului.

Prin urmare, în condiţiile în care ursul brun este o specie protejată iar conform prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007, numai apelanta este cea care poate acorda, în anumite condiţii, derogări de la interzicerea vânării acestei specii, este corectă susţinerea în sensul că apelanta este cea care deţine obligaţi de supraveghere şi control a animalului sălbatic din specia urs.

Pe de altă parte, art.13 alin.1 din Legea nr. 407/2006 se referă exclusiv la prejudiciile produse culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice, de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, stabilind că despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele cuprinse în anexa 2 se suportă de autoritatea publică centrală  pentru protecţia mediului, în speţă apelanta.

Aşadar, dacă pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice, legea prevede că paza juridică şi obligaţia de reparare a prejudiciului revine apelantei, nu se poate identifica vreo raţiune pentru care, în cazul prejudiciilor produse de animalele sălbatice din aceeaşi specie ființei umane, paza juridică ar aparţine unei alte persoane sau organizaţii.

Faţă de toate aceste considerente şi în raport de prevederile art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, se impune respingerea cererii de apel formulate în cauză de către pârâtul Ministerul Mediului şi păstrarea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Totodată, conform prevederilor art.453 alin.1 Cod procedură civilă, se impune obligarea apelantei la plata către intimatul reclamant a sumei de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial (f.44).