Recurs civil. Art. 488 pct. 8 şi art. 453 Cod procedură civilă. Încadrarea criticilor privind acordarea cheltuielilor de judecată în motivele de casare prevăzute de lege.

- art. 488 pct. 8 şi art. 453 Cod procedură civilă.

Sub aspectul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată, critici care s-ar încadra în opinia acestuia în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

Prin urmare, Curtea nu poate reţine o altă stare de fapt decât cea stabilită de către instanţa de apel în speţă, printr-o analiză proprie a probelor administrare în primele două cicluri procesuale, respectiv o reinterpretare a înscrisurilor care ar fi dovedit dacă recurentul pârât se afla sau nu în întârziere şi putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate la fond.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs criticile recurentului privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de către instanţa de apel, atât cele care vizează compensarea, cât şi cele care vizează cuantumul acestora, întrucât sunt aspecte ce ţin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate (Decizia nr.1399 din 20.04.2018 a Secţiei I civile).

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată că prin Decizia civilă nr. 839/A/25.05.2018 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă, s-au dispus următoarele:

„Admite apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr.11746/4.12.2017 pronunţată de Judecătoria Braşov pe care o schimbă în totalitate în sensul că:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., […], în contradictoriu cu pârâţii B., […], şi C. S.A., […] şi în consecinţă:

Obligă pârâtul să se prezinte la notar în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare  având ca obiect suprafaţa de teren de 500 mp, arabil, înscris în […], loc. D., sub A1, nr. cad.[…],  şi cota de 4/328 din terenul situat în intravilanul loc. D., înscris în CF […] D., identificat la A1, cu nr. cad.[…], drum de acces în suprafaţă de 3588 mp, iar în caz de refuz prezenta sentinţă va ţine loc de act autentic de înstrăinare.

Dispune radierea dreptului de proprietate al pârâtului şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului identificat mai sus.

Obligă pârâtul B. să achite reclamantului A. suma de 2590 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond.

Obligă intimatul B. să achite apelantului A. suma de 795 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.”

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul B., solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii doar în parte a apelului dedus judecăţii şi respingerii cererii de obligare la cheltuieli de judecată pe fondul cauzei, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că o hotărâre pronunţată în apel cu încălcarea principiului disponibilităţii, de ex. judecând apelul cu depăşirea limitelor stabilite de către apelant, este pronunţată cu încălcarea unei reguli de procedură sancţionată cu nulitatea absolută şi necondiţionată.

Prin intermediul cererii de apel, intimatul reclamant a contestat soluţia de respingere pronunţată de către instanţa de fond doar pentru motivul că aceasta ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 436 Cod procedură civilă – nu pentru motivul de fapt fundamental avut în vedere de către Judecătorie (lipsa dovezii refuzului de îndeplinire a obligaţiei) ar fi fost neîntemeiat.

Ca atare, intimatul reclamant a susţinut că instanţa de fond trebuia să pronunţe o soluţie de admitere a acţiunii strict raportat la achiesarea recurentului pârât, neinvestind instanţa de apel cu analiza temeiniciei motivelor de fapt care au stat la baza soluţiei de respingere.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reanalizat motivele de fapt care au determinat instanţa de fond să respingă acţiunea şi le-a apreciat ca fiind netemeinice, decizând astfel că acţiunea introductivă trebuia admisă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, se arată că recurentul pârât a recunoscut integral pretenţiile creditorului prin întâmpinare, anterior primului termen de judecată, fiind deci îndeplinită această primă condiţie a exonerării de la plata cheltuielilor, conform art.454 Cod procedură civilă.

De asemenea, recurentul pârât nu a fost pus în întârziere de către reclamant şi nici nu se  afla de drept în întârziere, nefiind aplicabil niciunul din cazurile prevăzute de art.1523 Cod civil.

Se mai arată că art.454 Cod procedură civilă face trimitere şi la prevederile art.1522 alin.5 Cod civil iar recurentul a făcut dovada că l-a convocat pe reclamant printr-o notificare transmisă prin executor judecătoresc, solicitându-i să se prezinte la un notar public pentru a încheia actul de vânzare-cumpărare conform antecontractului, însă reclamantul a refuzat încheierea acestui act fără ca recurentul să suporte atât spezele contractului, cât şi diferenţa până la suma de 5.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente acestui proces.

În drept, au fost invocate prevederile art.483 şi urm., art.488 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, art.9, art.20, art.477, art.454 Cod procedură civilă, art.1521-1523 Cod civil.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform prevederilor art.28 din O.U.G. nr.80/2013.

Intimata pârâtă C. S.A a depus întâmpinare (f.19-20), solicitând instanţei de recurs să analizeze raporturile juridice existente între reclamant şi pârât şi temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

De asemenea, intimatul reclamant A. a depus întâmpinare (f.22-23) prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât instanţa de apel nu a încălcat nici un principiu care să atragă sancţiunea nulităţii iar culpa neîncheierii actului în formă autentică aparţine în exclusivitate recurentului.

În recurs, nu au fost administrate alte probe noi.

Analizând sentinţa recurată, în raport de probele administrate în faţa instanţelor de fond şi de motivele de recurs invocate, curtea constată că cererea de recurs nu este fondată.

Astfel, recursul a fost întemeiat, formal, pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 şi 8 Cod procedură civilă, potrivit cărora:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

…

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

…

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

În acest context, se reţine că s-a invocat ca şi motiv de recurs nerespectarea principiului disponibilităţii în sensul că instanţa de apel a depăşit limitele investirii astfel cum au fost stabilite de către apelant, ceea ce ar atrage nulitatea hotărârii atacate.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) Cod procedură civilă definesc nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

În funcţie de necesitatea condiţiei existenţei unei vătămări pentru incidenţa sancţiunii, nulitatea se clasifică în nulitate condiţionată, reglementată de dispoziţiile art. 175 Cod procedură civilă şi nulitatea necondiţionată, în cazurile expres prevăzute de art. 176 din acelaşi cod.

În primul rând, nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii impuse de lege, respectiv: nerespectarea condiţiilor legale ale unui act de procedură, existenţa unei vătămări determinate de nerespectarea condiţiilor legale ale actului de procedură, vătămare care, în cazul nulităţilor exprese, este prezumată şi imposibilitatea înlăturării vătămării în alt mod decât prin desfiinţarea actului de procedură.

Deşi recurentul a susţinut că încălcarea principiului disponibilităţii ar atrage nulitatea absolută şi necondiţionată de vătămare a actului de procedură, totuşi trebuie precizat că nulităţile necondiţionate de dovedirea existenţei vreunei vătămări sunt numai cele stabilite de art.176 Cod procedură civilă, indiferent că ar fi vorba de o nulitate relativă sau absolută or situaţia invocată de către recurent nu se încadrează între cazurile stabilite de articolul menţionat.

Aşadar, recurentul pârât ar fi trebuit să facă dovada existenţei vreunei vătămări decurgând din nerespectarea regulilor de procedură, dovadă care nu a fost făcută în speţă, cu atât mai mult cu cât recurentul pârât a fost de acord cu admiterea acţiunii încă din faţa instanţei de fond.

În realitate, recurentul pârât critică considerentele reţinute de către instanţa de apel şi care au determinat admiterea cererii de apel, apreciind că admiterea acţiunii ar fi trebuit să se facă în baza recunoaşterii sale, iar nu prin analizarea de către instanţa de apel a condiţiilor de fond impuse de lege pentru admiterea acţiunii reclamantului.

Recurentul pârât nu a investit însă instanţa de control judiciar cu un recurs îndreptat împotriva considerentelor hotărârii din apel şi nici nu a solicitat în vreun fel casarea deciziei recurate sub acest aspect, ci a solicitat ca, în ipoteza casării în parte a acestei decizii, să se dispună admiterea în parte a apelului şi respingerea doar a cererii intimatului reclamant de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată, critici care s-ar încadra în opinia acestuia în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

În acest sens, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, din 1865, care includea ca motiv de recurs, la art. 304 pct. 9, ipoteza în care ,,hotărârea pronunţată … a fost dată cu încălcare sau aplicarea greşită a legii”, similar motivului de casare invocat în speţă, reglementat de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă, s-a statuat în jurisprudenţa instanţei supreme că ,,Împrejurarea că instanţele au dat o anumită interpretare înscrisurilor administrate vizează temeinicia hotărârii, care nu poate fi cercetată în această etapă” (ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5383/2010), respectiv ,,Întrucât cererea de recurs a pârâtei, …, cuprinde numai aspecte de netemeinicie, de interpretare greşită de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză, aceasta nu poate fi încadrată în motivele prevăzute de art. 304 pct.1-9 Cod procedură civilă” (ICCJ, Secţia comercială, decizia nr.3546/2007).

Prin urmare, Curtea nu poate reţine o altă stare de fapt decât cea stabilită de către instanţa de apel în speţă, printr-o analiză proprie a probelor administrare în primele două cicluri procesuale, respectiv o reinterpretare a înscrisurilor care ar fi dovedit dacă recurentul pârât se afla sau nu în întârziere şi putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate la fond.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs criticile recurentului privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de către instanţa de apel, atât cele care vizează compensarea, cât şi cele care vizează cuantumul acestora, întrucât sunt aspecte ce ţin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate (Decizia nr.1399 din 20.04.2018 a Secţiei I civile).

Pentru toate aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de către recurentul pârât B. şi va menţine hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică.

Totodată, în raport de prevederile art.453 alin.1 Cod procedură civilă, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de către intimatul reclamant în faza recursului constând în onorariu avocaţial potrivit chitanţei aflate la fila 37 din dosar.

Domenii speta

Spete similare