Audierea în calitate de martor a unei persoane despre care organele judiciare dețin informații privind implicarea în activitatea infracțională cercetată. Nerealizarea conținutul constitutiv al infracțiunii de mărturie mincinoasă raportat la dreptul martor

- art. 273 Cod penal, art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Conform jurisprudenței C.E.D.O. dreptul la un proces echitabil în cauzele penale, include și „dreptul, pentru orice „acuzat" în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare" (cauza Funke v. Franţa, 25 februarie 1993). Curtea Europeană a arătat că, dacă „acuzaţia”, în sensul articolului 6 § 1, poate în general să se definească ca „notificarea oficială, provenind de la autoritatea competentă, cuprinzând acuzaţia săvârşirii unei fapte penale”, ea poate, în anumite cazuri, să îmbrace forma altor măsuri implicând o asemenea acuzaţie şi determinând repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului (cauza Corigliano împotriva Italiei, nr. 8304/78, hotărârea din 10 decembrie 1982, § 34). Pornind de la această definiţie a conceptului, Curtea a considerat că s-a formulat o acuzaţie la prima interogare a persoanei de către organele de urmărire penală ori la momentul efectuării unei percheziţii, indiferent de faptul formulării sau nu a unei acuzaţii împotriva acesteia, în timp ce în cauza Brusco împotriva Franţei (nr. 1466/07, hotărârea din 14 octombrie 2010) a avut în vedere şi faptul că autorităţile aveau motive plauzibile pentru a presupune că reclamantul fusese implicat în săvârşirea infracţiunii care făcea obiectul anchetei deschise de judecătorul de instrucţie.

În raport de acestea, în cazul audierii unei astfel de persoane, în calitate de martor, aceasta trebuie să beneficieze de dreptul recunoscut oricărei persoane acuzate de a nu da declarații, existând obligația organelor judiciare de a-i aduce la cunoștință acestuia dreptul menționat, incluzând dreptul de a nu răspunde acelor întrebări prin care s-ar putea autoincrimina.

Prin sentinţa penală nr. 541/26.03.2018 a Judecătoriei Braşov s-a dispus, în baza art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la 16 alin. 1 lit. b teza a II- a Cod procedură penală achitarea inculpatului A.. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută de art. 273 alin. 1 Cod penal.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, reținându-se în sarcina sa că în data de 10.05.2017, cu ocazia audierii sale în calitate de martor în dosarul de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, inculpatul a făcut afirmații mincinoase în vădită contradicție cu restul probelor existente la dosar cu privire la aspecte esențiale asupra cărora a fost întrebat.

Sub aspectul situației de fapt, instanța a reținut că în perioada ianuarie – mai 2017 numita B., soţia numitului C., practica prostituţia la diverse unităţi de cazare din mun. D. şi avea postate mai multe anunţuri cu caracter erotic pe cum ar fi www…..com, www…..com, www…..com, www…..com, www…...ro, prin care aceasta oferă servicii de natură sexuală contra cost. Aceasta se deplasa la unităţile de cazare cu diverşi taximetrişti, care cunoşteau activitatea acesteia, iar anumite deplasări erau realizate de către C. împreună cu inculpatul A..

Numitul C. este cel care postează și administrează anunțurile cu caracter erotic postate on-line, în acest sens achiziționând coduri de reîncărcare de 10 sau 20 de euro. Acesta posedă cunoștințele necesare pentru a posta anunțurile pe internet, precum și abilitatea de a compune descrierile anunțurilor încât să atragă cât mai mulți clienți, acesta stabilind în textul acestor anunțuri și serviciile pe care le oferă prostituata.

C. a dezvoltat o relație de prietenie strânsă cu inculpatul A. căruia i se confesează atunci când este enervat de faptul că prostituata nu este solicitată de clienți, despre activitățile pe care le desfășura soția sa, precum și despre modalitățile prin care acesta înlesnea practicarea prostituției de către aceasta, respectiv postarea anunțurilor în mediul on-line, administrarea acestora, și desigur, facilitarea deplasării prostituatei la și de la unitățile de cazare.

La data de 10.05.2017, fiind audiat în calitate de martor în prezentul dosar penal, inculpatul A.. a făcut afirmații mincinoase cu privire la starea de fapt reținută în urma administrării probatoriului.

În cuprinsul declarației, A. a afirmat că nu știa că B. se prostitua și nu știa faptul că C. posta pe rețeaua internet anunțurile cu caracter erotic prin care prostituata atrăgea clienții, inculpatul negând și că i-a condus cu autoturismul său la diferitele unități de cazare din localitățile din apropierea mun. D..

Toate aceste afirmații sunt contrazise de procesele-verbale de redare a conținutului convorbirilor aflate la dosarul cauzei, din care reiese faptul că inculpatul A. cunoștea foarte bine modul de operare al lui C., chiar îl și sfătuia cum să obțină venituri mai mari cu un minim de efort. De asemenea, din procesele-verbale de redare a convorbirilor reiese că inculpatul A.. era conștient de caracterul penal al faptelor lui C., în acest sens atrăgându-i atenția cu privire la faptul că poartă discuții prin intermediul unor sisteme care permit interceptarea convorbirilor, și nu prin intermediul unor sisteme de comunicații criptate cum este aplicația WhatsApp.

În raport de această situație de fapt, instanța a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută de art. 273 alin. 1 Cod penal.

Analizând latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. 1 Cod penal, instanţa a reţinut că elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a face afirmaţii mincinoase sau omisiunea acestuia de a spune tot ceea ce ştie, în legătură cu fapte sau împrejurări esenţiale cu privire la care este întrebat într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori. Esenţial este ca subiectul activ al infracţiunii să cunoască realitatea şi, cu toate acestea, să o prezinte mincinos sau să omită să o prezinte, după ce a fost întrebat de procuror sau de către instanţa de judecată cu privire la fapte sau împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Prin împrejurări esenţiale se înţeleg orice fapte, date, situaţii sau circumstanţe care, având legătură cu fondul cauzei au importanţă în ceea ce priveşte soluţia ce se dă în procesul respectiv.

Inculpatul A., fiind audiat în calitate de martor la data de 10.05.2017, a făcut afirmaţii mincinoase cu privire la aspecte esenţiale în legătură cu fondul cauzei referitor la săvârşirea faptei de proxenetism reţinută în sarcina lui C. în sensul că la întrebarea organelor de cercetare penală dacă avea cunoştinţă despre faptul că B. întreţinea raporturi sexuale contra cost cu diferiţi clienţi atraşi prin intermediul unor anunţuri postate pe internet a răspuns negativ. De asemenea, la întrebarea dacă avea cunoştinţă că C. o ajuta pe soţia sa să se prostitueze prin postarea de anunţuri şi facilitarea deplasării acesteia a răspuns tot negativ.  Mai  mult,  inculpatul a negat că i-ar fi asigurat transportul lui C. şi soţiei sale noaptea către diferite unităţi de cazare unde aceasta din urmă se prostitua.

Astfel, inculpatul A., deşi avea cunoştinţă de aspectele cu privire la care a fost întrebat de către organele de cercetare penală a făcut afirmaţii mincinoase negând că ar fi avut cunoştinţă despre activitatea de prostituţie desfăşurată de B. şi de faptul că C. posta anunţurile acesteia pe site-uri de profil.

Urmarea imediată a infracţiunii săvârşită de inculpatul A. constă într-o stare de pericol pentru realizarea actului de justiţie, respectiv zădărnicirea aflării adevărului şi inducerea în eroare a organelor judiciare.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material prezentat anterior şi urmarea imediată rezultă din materialitatea faptei.

Însă, sub aspectul laturii subiective, referitor la vinovăția inculpatului A., instanța a reţinut că potrivit actelor și lucrărilor dosarului, din probatoriul administrat constând în interceptarea convorbirilor telefonice, la data audierii acestuia în calitate de martor, organele judiciare aveau deja conturată situația de fapt legată de implicarea acestuia în activitatea lui C. în sensul acesta i se confesa cu privire la înlesnirea activității de prostituție a soției sale B., prin postarea de anunțuri prin care aceasta își oferea serviciile sexuale contra cost, îi dădea sfaturi inculpatului cu privire la obținerea de venituri cu un minim de efort precum și faptul că le-a asigurat deplasarea celor doi la și de la unitățile de cazare din mun. D..

În aceste condiții, este rezonabil a se deduce că numitul A., chemat de organele judiciare în vederea audierii, avea în acele momente reprezentarea unor posibile consecințe penale pentru o activitate de complicitate relativ la infracțiunea de proxenetism săvârșită de C.. Mai mult decât atât, inculpatul A. era conștient de caracterul penal al faptelor lui C., fapt ce reiese din convorbirile purtate de cei doi, în care inculpatul A. îl atenționa referitor la faptul că poartă discuții prin intermediul unor sisteme care permit interceptarea convorbirilor, și nu prin intermediul unor sisteme de comunicații criptate cum este aplicația WhatsApp. Astfel, i s-a cerut să se auto-incrimineze, riscând acuzații de complicitate la proxenetism, sancționate mai grav, cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, decât mărturia mincinoasă, pentru care pedeapsa este de la închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Conform jurisprudenței C.E.D.O. dreptul la un proces echitabil în cauzele penale, include și „dreptul, pentru orice „acuzat" în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare" (cauza Funke v. Franţa, 25 februarie 1993). În hotărârea pronunţată în cauza Saunders v. Regatul Unit (17 decembrie 1996), se face o precizare deosebită în această privinţă: „Curtea reaminteşte că, chiar dacă art. 6 al Convenţiei nu menţionează în mod expres, dreptul de a păstra tăcerea şi - una din componentele lui - dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaţionale general recunoscute, care se află în centrul noţiunii de proces echitabil consacrată prin acest articol (art. 6). Motivele lor de a fi, ţin în special de protecţia acuzatului împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor, ceea ce evită erorile judiciare şi permite să fie atinse scopurile art. 6 (...). În particular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală, acuzarea caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la elemente probante obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat în art. 6 alin. (2) din Convenţie".

Privilegiul împotriva auto-incriminării şi dreptul acuzatului de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil, au fost examinate, după 1993, în mai multe cauze aflate pe rolul C.E.D.O. (J.B contra Elveţia, 2001, IJL GMR şi AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franţei, 1997), fiind constant relevată necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, împotriva voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunii de „acuzaţie în materie penală", trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea auto-incrimina.

În rezumat, privilegiul împotriva auto-incriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.

Or, în condiţiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, C.E.D.O. - în jurisprudenţa sa - a elaborat aşa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

De altfel, în doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este „un martor deoarece el nu poate apărea în aceasta calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme a fost afirmat principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu ceea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirmațiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor (Decizia penală nr. 1975/1979, Tribunalul Suprem, secţia penală, Decizia penală nr. 213/2015, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie).

Noul Cod de procedură penală a preluat toate aceste principii, afirmate în jurisprudenţa C.E.D.O. şi în jurisprudenţa naţională, în dispoziţiile art. 118 Cod procedură penală cu denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza", care prevede că „declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.”

Împrejurarea că în prezenta cauză penală, ulterior declaraţiei de martor, nu a fost declanşată o procedură judiciară de tragere la răspundere penală a inculpatului A. pentru o formă de participaţie penală la infracțiunea de proxenetism, nu este de natură să înlăture principiile enunţate anterior în jurisprudenţa C.E.D.O. Nu se poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care, din probele administrate reiese că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca folosind mecanismul descris să se ajungă la formularea unei acuzații penale.

În aceste condiții, instanța a apreciat că fapta inculpatului A., care a declarat că nu cunoaște activitatea lui C. de înlesnire a prostituției practicată de către numita B. și nu a asigurat deplasarea acestora la și de la unitățile de cazare nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută de art. 273 alin. 1 Cod penal. Faptei săvârșită de inculpatul A. îi lipsește latura subiectivă a acestei infracțiuni, fapta fiind comisă cu intenția de a nu se auto-incrimina, motiv pentru care în temeiul art. 396 alin. 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza a II a Cod procedură penală instanța a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, soluție ce nu este incompatibilă cu procedura simplificată de recunoaștere a învinuirii urmată de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov.

În cuprinsul motivelor scrise de apel şi apoi în susţinerea orală a acestuia s-a invocat netemeinicia soluţiei de achitare dispuse faţă de inculpatul A..

S-a susţinut că dreptul martorului de a nu se autoincrimina este limitat şi trebuie să se interpreteze stricto-sensu şi nu extensiv, în sensul că dacă martorului i se adresează mai multe întrebări esenţiale cu privire la circumstanţele relevante ale unei cauze, cum este şi cazul de faţă, privilegiul împotriva autoincriminării al acestuia vizează doar întrebările sau aspectele care l-ar putea incrimina şi nu toate aspectele declarate. În cazul de faţă, la întrebarea dacă avea cunoştinţă despre faptul că B. întreţinea raporturi sexuale contra cost cu diferiţi clienţi atraşi prin intermediul unor anunţuri postate pe internet, inculpatul A. a răspuns negativ. Or, la această întrebare, nu exista posibilitatea de a se autoincrimina, întrucât ea viza dovedirea activităţii infracţionale a lui C.. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la întrebarea dacă avea cunoştinţă că acesta din urmă o ajută pe soţia sa să se prostitueze prin postarea de anunţuri şi facilitarea deplasării acesteia.

Ministerul Public a susţinut că singura întrebare care ar putea comporta discuţii este cea prin care inculpatului A. i s-a cerut să spună dacă a asigurat transportul soţilor pe timp de noapte, către diferite unităţi de cazare unde aceasta se prostitua. Însă, şi în această situaţie, privilegiul împotriva incriminării nu era incident deoarece organele judiciare nu au formulat nici un moment o acuzaţie împotriva  lui A. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, acesta fiind audiat în calitate de martor pentru a contura situaţia de fapt reală cu privire la infracţiunea cercetată la acel moment, respectiv săvârşirea în calitate de autor, de către C., a infracţiunii de proxenetism.

Curtea de Apel a constatat că apelul formulat în cauză este nefondat și a decis respingerea acestuia, reținând următoarele:

Situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect de instanţa de fond, din probele administrate în cauză reieșind cu evidenţă că inculpatul A., audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire în care era cercetat numitul C. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, a făcut afirmaţii necorespunzătoare adevărului şi nu a declarat tot ceea ce ştia cu privire la faptele care făceau obiectul anchetei penale.

În ceea ce priveşte semnificaţia juridică a unei astfel de acţiuni, art. 273 alin. 1 Cod penal incriminează ca infracţiunea de mărturie mincinoasă fapta martorului care, într-o cauză penală…face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.

În cazul de faţă, instanţa de fond a constatat că, deşi numitul A. a fost audiat în calitate de martor, acesta deţinea informaţii care, în cazul în care ar fi fost aduse la cunoştinţa organelor judiciare, ar fi fost incriminatoare pentru martor, putând fi folosite la susţinerea unei acuzaţii împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la proxenetism. În această situaţie, numitul A. avea calitatea de acuzat, în sensul folosit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia EDO), calitate în raport de care beneficiază de dreptul de a nu da declaraţii.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că legislaţia internă nu consacră dreptul martorului de a nu da declaraţii autoincriminatorii. Astfel, art. 118 Cod procedură penală, cu denumirea marginală dreptul martorului de a nu se acuza, prevede doar imposibilitatea folosirii declaraţiei date de o persoană audiată ca martor într-o anumită cauză împotriva sa, în ipoteza în care, în aceeaşi cauză, a avut sau a dobândit ulterior calitatea de suspect sau inculpat. Prin urmare, această soluţie legislativă nu consacră dreptul martorului de a nu da declaraţie, în măsura în care ar fi autoincriminatorie, şi nici obligaţia organelor judiciare de a-l avertiza pe acesta asupra  unui astfel de drept. Dimpotrivă, persoanei audiate i se pune în vedere obligaţia de a spune adevărul, sub sancţiunea tragerii la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Însă, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) s-a stabilit că dreptul la tăcere – şi una dintre componentele sale - dreptul de a nu contribui la propria incriminare, se află în centrul noţiunii de drept la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenţia EDO (cauza Saunders citată în cuprinsul sentinţei penale apelate, cauza Gäfgen împotriva Germaniei, nr. 22978/05, hotărârea din 1 iunie 2010, § 168, cauza Jalloh împotriva Germaniei, nr. 54810/00, hotărârea din 11 iulie 2006, § 100, Brusco împotriva Franţei, nr. 1466/07, hotărârea din 14 octombrie 2010, § 44 ).

Acest drept este recunoscut persoanei acuzate, noţiune care, în jurisprudenţa CEDO, are un înţeles mult mai larg decât cel utilizat în dreptul intern. Curtea Europeană a arătat că, dacă „acuzaţia”, în sensul articolului 6 § 1, poate în general să se definească ca „notificarea oficială, provenind de la autoritatea competentă, cuprinzând acuzaţia săvârşirii unei fapte penale”, ea poate, în anumite cazuri, să îmbrace forma altor măsuri implicând o asemenea acuzaţie şi determinând repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului (cauza Corigliano împotriva Italiei, nr. 8304/78, hotărârea din 10 decembrie 1982, § 34). Pornind de la această definiţie a conceptului, CEDO a considerat că s-a formulat o acuzaţie la prima interogare a persoanei de către organele de urmărire penală ori la momentul efectuării unei percheziţii, indiferent de faptul formulării sau nu a unei acuzaţii împotriva acesteia, în timp ce în cauza Brusco (citată anterior, § 47) a avut în vedere şi faptul că autorităţile aveau motive plauzibile pentru a presupune că reclamantul fusese implicat în săvârşirea infracţiunii care făcea obiectul anchetei deschise de judecătorul de instrucţie.

În cauza de faţă, Curtea a constatat că, anterior audierii numitului A. în calitate de martor, în data de 10.05.2017, organele de urmărire penală efectuaseră activităţi de supraveghere tehnică a numitului C., prin interceptarea convorbirilor sale şi a altor forme de comunicare.

Astfel cum rezultă din procesele verbale de redare ale acestor comunicări, între C. şi A. exista o relaţie strânsă, cei doi purtând în mod repetat discuţii în legătură cu activitatea lui B., din conţinutul acestora rezultând şi implicarea lui A. în activitatea de transport la locaţiile unde aceasta întreţinea raporturi sexuale. Astfel, în urma informaţiilor obţinute prin punerea în aplicare a mandatului de supraveghere tehnică, în luna martie 2017, în referatul din luna aprilie 2017 cuprinzând solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov privind prelungirea mandatului de supraveghere, se face referire la persoana lui A., arătându-se că C. a dezvoltat o relaţie strânsă cu E. (A.), căruia i se confesează atunci când este enervat de faptul că prostituata nu este solicitată de clienţi…E. (A.) îi propune lui C. să-i solicite sprijinul pentru a o conduce pe prostituată la unităţile de cazare, C. acceptând acest lucru…anumite deplasări sunt realizate de C. împreună cu E. (A.), cu autovehiculul celui din urmă.

Evident, organele de urmărire penală sunt cele care decid momentul în care apreciază că se poate dispune începerea urmăririi penale pentru o anumită faptă şi apoi efectuarea în continuare a acesteia faţă de un suspect, nefiind rolul Curţii de a se pronunţa în această privinţă. Însă, nu se poate ignora faptul că, la momentul citării pentru audiere a lui A., în calitate de martor, organele de urmărire penală erau deja în posesia informaţiilor atestând legătura lui cu C. dar şi a posibilei implicări în activitatea infracţională derulată de acesta, din convorbirile telefonice reieşind cu evidenţă concluzia că A. asigura în mod constant transportul celor doi soţi în diferite locaţii, în scopul întreţinerii de către B. de raporturi sexuale contra cost, informaţii de natură a sprijini o eventuală acuzaţie privind săvârşirea infracţiunii de complicitate la proxenetism.

În aceste condiții, după cum a reținut și CEDO, susținerea că persoana în discuție a fost audiată doar în calitate de martor nu este pertinentă, fiind vorba de o împrejurare pur formală având în vedere că autoritățile judiciare și polițienești dispuneau de elemente care conduceau la suspiciunea că acesta participase la săvârșirea infracțiunii (cauza Brusco, citată anterior, § 47). Pe cale de consecință, la momentul audierii în calitate de martor, inculpatul A. ar fi trebuit să beneficieze de dreptul recunoscut oricărei persoane acuzate de a nu da declarații, existând obligația organelor judiciare de a-i aduce la cunoștință acestuia dreptul menționat, incluzând dreptul de a nu răspunde acelor întrebări prin care s-ar fi putut autoincrimina.

Din această perspectivă, Ministerul Public a invocat în apel că, și în ipoteza în care s-ar recunoaște în favoarea inculpatului A. dreptul de a nu da declarații autoincriminatorii, întrebările care i-au fost adresate nu aveau acest caracter, vizând activitatea lui C.., existând una singură care ar fi pus în mod real o astfel de problemă.

Curtea a arătat că nu împărtășește această opinie, constatând că inculpatul A., fiind audiat în calitate de martor, a fost întrebat dacă știa că B. se prostitua și dacă avea cunoștință că soțul ei facilita această activitate, prin postarea de anunţuri şi facilitarea deplasării acesteia la locaţiile clienţilor. Deși, într-adevăr, formal, aceste întrebări se referă strict la activitatea celor două persoane menționate, totuși informațiile care i-au fost solicitate inculpatului A. nu ar fi putut fi disociate de activitatea sa. Era previzibil că, în măsura în care admitea că deține informații în sensul indicat de organele de poliție, i s-ar fi cerut să detalieze modalitatea în care le-a obținut (în caz contrar, simpla afirmație că avea cunoștință de aceste împrejurări neavând vreo valoare, nefiind verificabilă), ipoteză în care s-ar fi regăsit în fața aceleiași dileme – fie de a refuza să răspundă la întrebări, fie de a oferi informații false, pentru a nu se autoincrimina.

De altfel, este de remarcat faptul că a doua întrebare s-a referit explicit la acea componentă a activităţii infracţionale a lui C. în care era implicat şi A. – facilitarea deplasării la locaţiile clienţilor, astfel că nu se poate susţine că era vorba de o împrejurare care îl viza doar pe inculpat. Este edificator şi faptul că următoarea întrebare a vizat chiar această circumstanţă, martorul fiind întrebat dacă a condus-o pe B., împreună cu soţul său, la diferite unităţi de cazare unde aceasta se prostitua. În plus, această informație rezulta din interceptări și se găsea deja în posesia organelor judiciare, întrebarea fiind relevantă pentru direcția pe care audierea lui A. o avea și care viza și propria implicare în activitatea infracțională.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că declaraţia de martor a inculpatului A. trebuie privită ca un tot, neputându-se realiza o separare formală între activitatea lui C. şi cea a lui A., în special dacă se are în vedere modalitatea în care acesta a fost audiat şi întrebările care i-au fost adresate.

Din această perspectivă, Curtea a arătat şi că susținerea Parchetului privind analiza separată a fiecăreia dintre întrebările care i-au fost adresate lui A., la momentul audierii în calitate de martor, ar fi putut, eventual, fi primită, în măsură în care organele judiciare ar fi adus la cunoștința acestuia că are dreptul de a nu da declarații cu privire la împrejurări care ar atrage incriminarea sa, ipoteză în care persoana audiată ar putea să ofere informații vizând persoana care face obiectul anchetei penale, abținându-se să răspundă acelor întrebări care ar putea fi folosite împotriva sa. Însă, în condițiile în care inculpatului A. nu i s-a adus la cunoștință acest drept, el nu ar fi putut să privească propria declarație ca divizibilă.

Toate aceste aspecte trebuie coroborate şi cu perspectiva pe care inculpatul din prezenta cauză, martor în respectivul dosar, o avea asupra dosarului penal. Evident, acesta avea reprezentarea faptelor sale şi a posibilei semnificaţii penale a acestora, ceea ce explică reticenţa în a da declaraţii. Mai mult, la momentul la care acesta a fost chemat la sediul poliţiei – 10.05.2017, şi el şi C. se aflau în poziţii similare, nefiind dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de vreunul dintre ei. Doar cu o oră anterior audierii lui A. s-au dispus astfel de măsuri faţă de C., de către acelaşi agent de poliţie care a procedat apoi şi la audierea lui A., ceea ce este de natură să fi contribuit la sporirea temerii că s-ar putea lua o măsură similară şi faţă de el, dacă ar oferi declaraţii în cauză.

Prin urmare, chiar și în lipsa oricăror informații pe care inculpatul A. le-ar fi putut avea cu privire la datele pe care organele de urmărire penală le aveau în ceea ce-l privește, realizarea caracterului infracțional al acțiunilor sale, coroborată cu circumstanțele concrete ale solicitării prezenței sale la sediul poliției, erau suficiente pentru ca acesta să se teamă de posibilitatea ca, prin declarația oferită, să se autoincrimineze.

În raport de toate acestea, concluzia instanţei de fond privind nerealizarea conţinutului infracţiunii, sub aspectul laturii subiective, a fost apreciată ca întemeiată, inculpatul A. omiţând să ofere informaţii esenţiale cauzei ţinând cont de posibilitatea de a se autoincrimina în situaţia în care ar fi răspuns întrebărilor adresate de organele de poliţie.

Curtea a arătat şi faptul că, în opinia sa, recunoaşterea dreptului martorului de a nu se autoincrimina nu înseamnă că automat, ori de câte ori o persoană ar putea avea o implicare cu activitatea infracţională care face obiectul dosarului penal, ar putea refuza să ofere declaraţie în cauză şi cu atât mai puţin să dea declaraţii mincinoase (nefiind recunoscut un drept de a minţi). Este însă esenţial ca, în măsura în care organele de urmărire penală deţin informaţii în acest sens, să-i aducă martorului la cunoştinţă dreptul de a nu răspunde la întrebările din care ar rezulta date care ar conduce la autoincriminarea sa. În acest sens Curtea a considerat semnificativă şi hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Serves împotriva Franţei (cauza nr. 82/1996/671/893, hotărârea din 20 octombrie 1997) unde, reţinând că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţia CEDO prin aplicarea unei amenzi pentru refuzul martorului de a depune jurământ anterior audierii sale, Curtea Europeană a valorificat şi faptul că, în cauza respectivă, reclamantul putea să se teamă că, urmare a unor date pe care ar fi trebuie să le furnizeze judecătorului de instrucţie, declară împotriva lui însuşi. Era deci admisibil să refuze să răspundă acelor întrebări ale judecătorului care l-ar fi împins în această direcţie (§ 47). Per a contrario, lipsirea martorului de acest drept ar putea ridica probleme din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Nu în ultimul rând, Curtea a subliniat că toate împrejurările care au fost analizate în cuprinsul deciziei s-au raportat la circumstanţele concrete ale acestei cauze, care, în alte dosare, s-ar putea să nu prezinte aceeaşi relevanţă. Situaţia fiecărei persoane trebuie să fie analizată prin raportare la o multitudine de factori, variabili, astfel că existenţa sau nu a infracţiunii de mărturie mincinoasă, în situaţii similare celei deduse judecăţii în prezenta cauză, trebuie stabilită de la caz la caz, în funcţie de ansamblul acestor factori.

Însă, pentru considerentele expuse, Curtea a considerat că în cazul de faţă soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, nefiind realizat conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel că, în baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov.

Domenii speta

Spete similare