Achitare în temeiul art. 16 alin. 1 lit . b teza i Cod procedură penală. Dezincriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal

C.pen., 336 alin. 1

C.proc.pen., art.16 alin.1 lit. b teza I

Decizia ÎCCJ nr. 4/2019

Deciziei CCR nr.732/2014

1.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a analizat prin Decizia nr. 4/2019 posibilitatea pronunţării, ulterior admiterii cererii de judecare în procedura recunoaşterii vinovăţiei, a unei soluţii de achitare în temeiul art.16 alin.1 lit. b teza I Cod de procedură penală, astfel că nu se poate reţine printr-o interpretare per a contrario că ea ar fi posibilă.

2.Declararea ca neconstituţională a sintagmei "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. 1 Cod penal a avut scopul de a înlătura lipsa de predictibilitate a normei în forma ei iniţială, fără a conduce la o dezincriminare a infracţiunii.

Prin sentinţa penală nr.1172/27.08.2020 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. X/2019, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi alin. (2) Cod procedură penală raportat la art. 336 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 396 alin. (10)  Cod procedură penală, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (faptă din data de 12.01.2019).

În baza art. 67 alin. (1) Cod penal, a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) Cod penal, respectiv dreptul de a conduce autovehicule în sensul art. 6 pct. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, pe o perioadă de 1 an şi 6 luni, pedeapsă ce se execută de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) Cod penal.

În baza art. 65 alin. (1) Cod penal, a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) Cod penal, respectiv dreptul de a conduce autovehicule în sensul art. 6 pct. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, executarea pedepsei accesorii fiind suspendată pe durata termenului de supraveghere, pedeapsa accesorie urmând a se executa numai în caz de executare în regim de detenţie a pedepsei principale a închisorii.

În baza art. 91 Cod penal, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani şi 6 luni, calculat conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) şi alin. (2) Cod penal, de la data rămânerii definitive hotărârii, totodată stabilind, în baza  93 alin. (1) Cod penal, art. 93 alin. (2) lit. b) Cod penal,  art. 94 alin. (1) Cod penal, măsurile de supraveghere pe care inculpatul va fi obligat să le respecte, precum şi prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Referitor la împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, instanţa a reţinut că inculpatul a condus autoturismul marca Renault cu nr. de înmatriculare XXX, sub influenţa alcoolului, pe drumurile publice din mun. B., în jurul orei 02:50. Totodată, se notează că inculpatul a încetat activitatea infracţională ca urmare a intervenţiei organelor de poliţie, iar nu din proprie iniţiativă.

S-a observat, de asemenea, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, având o îmbibaţie alcoolică de 2,43 g/l alcool pur în sânge la prima probă şi 2,24 g/l alcool pur în sânge la a doua probă, aspecte care relevă gravitatea sporită a infracţiunii.

De asemenea, s-a constatat că săvârşirea faptei a avut loc în timpul nopţii, când condiţiile de vizibilitate sunt reduse şi este necesară o atenţie sporită din partea conducătorului auto. S-a mai reţinut că inculpatul a condus autoturismul pe o arteră principală de circulaţie din mun. B., însă pe o distanţă scurtă.

Urmarea faptei inculpatului s-a concretizat doar într-o stare de pericol pentru circulaţia pe drumurile publice, fără a produce o pagubă concretă (de exemplu, un accident). Din materialul probator administrat în cauză, rezultă că inculpatul nu a fost implicat într-un incident rutier, fiind oprit în trafic pentru un control de rutină.

Cu privire la conduita inculpatului, s-a observă că acesta a avut o atitudine cooperantă cu organele judiciare şi a recunoscut nuanţat săvârşirea faptei în cursul urmăririi penale. S-a mai reţinut că, iniţial, inculpatul nu a dorit să se supună testării cu aparatul etilotest, iar în aceste condiţii, i s-a adus la cunoştinţă că este necesară deplasarea la spital pentru recoltarea de probe biologice, inculpatul fiind însă de acord să sufle în aparatul etilotest în curtea spitalului. În cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, menţionând că este de acord cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Instanţa a apreciat că pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către inculpat şi formarea unei atitudini corecte a acestuia faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială, este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea, raportat la circumstanţele în care a fost comisă fapta, precum şi la valoarea ridicată a alcoolemiei.

Astfel, instanţa a constatat că soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei ori eventuala stabilire a unei pedepse şi amânarea aplicării acesteia sau condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale sunt moduri de individualizare mult prea blânde, faţă de gravitatea faptei săvârşite, astfel încât instanţa a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru îndeplinirea scopului preventiv şi represiv al pedepsei.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A., care a solicitat achitarea pe motiv că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, iar în subsidiar fie reducerea termenului de supraveghere a executării pedepsei şi neaplicarea pedepselor accesorii şi complementare, fie o soluţie de amânare a aplicării pedepsei ori de aplicare a unei amenzi penale.

În motivarea apelului, inculpatul a arătat cu titlu preliminar că interpretând per a contrario Decizia nr.4/2019 a ÎCCJ, pronunţată în recurs în interesul legii, este posibilă adoptarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin.1 lit. b teza I Cod de procedură penală chiar şi atunci când inculpatul a recurs la procedura de recunoaştere a vinovăţiei.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 336 alin.1 Cod penal inculpatul a susţinut că aceasta a rămas în afara sferei ilicitului penal ulterior Deciziei CCR nr.732/2014, în lipsa unei modificări legislative corespunzătoare Deciziei Curţii Constituţionale. Prin această Decizie s-a declarat neconstituţională sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” şi drept consecinţă norma nu mai prevede momentul la care este necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sânge în funcţie de care se constată întrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii. În aceste condiţii, destinatarii legii penale nu mai au o reprezentare clară a elementelor constitutive ale infracţiunii în funcţie de care să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Considerentele Deciziei evocate, conform cărora infracţiunea prevăzută de art.336 alin.1 Cod penal este una de pericol şi se consumă la momentul săvârşirii ei, iar odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol, nu pot adăuga la lege deoarece Curtea Constituţională nu este organ legislativ pozitiv. Pe de altă parte, nici instanţele nu au competenţa de a legifera şi nu pot compara prevederile în vigoare cu cele ale art. 87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, pentru a le completa pe cele ale actualei reglementări. Prin urmare, având în vedere şi Decizia nr. 651/2018 a Curţii Constituţionale, inculpatul a apreciat că a intervenit o dezincriminare a faptei.

Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a reţinut, printre altele:

Instanţa fondului a reţinut o stare de fapt corectă, în mod obiectiv fundamentată pe materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi pe care inculpatul nu l-a contestat sub nici o formă, în faza de judecată fiindu-i admisă cererea de judecare conform procedurii de recunoaştere a învinuirii.

Contrar soluţiei dispuse de prima instanţă, inculpatul a solicitat Curţii să constate că fapta de conducere a unui autoturism sub influenţa alcoolului nu mai este prevăzută de legea penală şi a solicitat achitarea sa în temeiul art.16 alin.1 lit. b teza I Cod de procedură penală, susţinând că o asemenea soluţie este posibilă chiar dacă i s-a admis cererea de judecare conform procedurii de recunoaştere a învinuirii. În motivarea apelului s-a susţinut că această opţiune derivă din interpretarea per a contrario a Deciziei nr.4/2019 a ÎCCJ, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală. De aici inculpatul a dedus că achitarea ar fi posibilă în temeiul art.16 alin.1 lit. b teza I Cod de procedură penală.

Argumentul său nu poate fi primit, existând mai multe motive: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a analizat prin Decizia anterior amintită posibilitatea pronunţării, ulterior admiterii cererii de judecare în procedura recunoaşterii vinovăţiei, a unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod de procedură penală, astfel că nu se poate concluziona a priori că ea ar fi posibilă; un alt motiv este acela că decizia menţionată nu comportă o interpretare per a contrario în sensul precizat de inculpat, întrucât cele două temeiuri, lit. b teza I, respectiv lit. b teza a II-a, nu se exclud unul pe celălalt. Cel mai important contraargument îl constituie însă acela că, în chiar motivarea acestei Decizii se menţionează următoarele:„…în cazul în care, deşi inculpatul a recunoscut în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, există dubii sau neclarităţi cu privire la anumite aspecte de care depinde fie existenţa acestora, fie întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii deduse judecăţii, fie comiterea lor de către acuzat. Or, în această din urmă situaţie, dacă apreciază că materialul strâns în etapa instrucţiei penale nu permite justa soluţionare a cauzei, neîndeplinind criteriul suficienţei instituit de norma procesual penală, instanţa are obligaţia legală de a respinge, în temeiul art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, cererea inculpatului de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii şi de a efectua cercetarea judecătorească obişnuită, astfel încât să se asigure caracterul echitabil al procedurii judiciare, prin garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi administrarea tuturor mijloacelor de probă necesare pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, aşa cum impun dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală”. Unul dintre elementele de tipicitate a infracţiunii, astfel cum reiese din cuprinsul art. 15 alin. 1 Cod penal, este tocmai prevederea faptei de către legea penală. Astfel, în cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală, judecarea cauzei nu poate avea loc decât potrivit procedurii obişnuite. Din moment ce inculpatul A. a optat pentru procedura abreviată, iar instanţa i-a încuviinţat cererea, inculpatul nu mai poate invoca ulterior că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Având în vedere dispoziţiile art. 417 alin. 2 Cod de procedură penală, care obligă instanţa de apel la o examinare a cauzei sub toate aspectele de drept, Curtea a reţinut că în prezenta cauză prima instanţă a încuviinţat în mod legal cererea inculpatului de judecare conform procedurii simplificate, fapta pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată fiind în continuare prevăzută de legea penală. Prin Decizia nr.732/2014 Curtea Constituţională a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr.47/1992, în lipsa unei intervenţii legislative ulterioare, dispoziţia declarată neconstituţională şi-a încetat efectele juridice, astfel că în prezent art. 336 alin. 1 Cod penal nu mai include această sintagmă. În lipsa ei, conţinutul normei nu poate fi citit decât în sensul că, „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”. 

În această formă, norma este suficient de clară, precisă şi previzibilă tuturor destinatarilor ei, fiind evident că nivelul îmbibaţiei alcoolice se raportează la momentul conducerii vehiculului. De altfel, declararea ca neconstituţională a sintagmei "la momentul prelevării mostrelor biologice" a avut tocmai scopul de a înlătura lipsa de predictibilitate a normei în forma ei iniţială, Curtea Constituţională arătând în motivarea deciziei sale că „Latura subiectivă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului presupune vinovăţia sub formă de intenţie, care poate fi directă sau indirectă. […]Or, modalitatea de incriminare prin acordarea de relevanţă penală valorii alcoolemiei din momentul prelevării mostrelor biologice nu permite destinatarilor normei penale să prevadă consecinţele nerespectării acesteia”. Prin urmare, nu se poate susţine că norma a devenit neclară şi neaplicabilă, ba dimpotrivă, de-abia acum corespunde exigenţelor constituţionale de accesibilitate şi previzibilitate.

Curtea a reţinut că apelul inculpatului este însă admisibil sub aspectul modalităţii de individualizare judiciară a pedepsei. Individualizarea pedepsei presupune atât analizarea aspectelor defavorabile, cât şi a celor favorabile inculpatului, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de art. 74 Cod penal care se referă la împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, natura şi gravitatea rezultatului produs ori care s-ar fi putut produce, dar şi cele cu caracter personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii penale.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, Curtea a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr.1172/27.08.2020 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. X/2019, pe care a desfiinţat-o în parte, sub aspectul modalităţii de individualizare judiciară a pedepsei şi rejudecând în aceste limite a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 6.000 lei amendă penală (150 zile amendă, a câte 40 lei/zi) pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 Cod penal, privind înlocuirea numărului zilelor-amendă neexecutate cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, în cazul în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte.

A înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate dispoziţiile privind aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 66 alin.1 lit. i Cod penal şi a pedepsei accesorii corelative.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, cu privire la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Domenii speta

Spete similare