Prescripţia dreptului material la acţiunea în răspundere patrimonială

Sentinţa civilă nr. 3697

Data:12.12.2018

Autor - RADU CRISTINA

Domeniu asociat: RAPORTURI DE MUNCĂ

Titlu: prescripţia dreptului material la acţiunea în răspundere patrimonială

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 26193/281/24.11.2016, reclamanta Comuna XXX prin Primar XXX a chemat în judecată pe pârâţii A, B, C, D, E, F şi G, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei totale de 2.985 lei, reprezentând valoarea amenzilor neîncasate în termenul de prescripţie, în temeiul disp. art. 998, 999 şi 1084 Vechiul Cod civil (art. 1349 şi urm. din Noul Cod civil).

În motivarea acţiunii, în esenţă, reclamanta a arătat că, în fapt, în urma efectuării auditului financiar, s-a constatat că aceasta are în evidenţă procese verbale de contravenţii emise în perioada 2003-2005 în suma de 2.985 lei, din care: 2.185 lei la persoane fizice şi 800 lei la persoane juridice, reprezentând amenzi pentru care entitatea nu a continuat executarea silită începută de Administraţia Pucheni de la care au fost preluaţi în anul 2007 sau nu au fost continuate măsurile de executare silită.

In continuare, reclamanta a invocat principiile răspunderii civile delictuale reglementate de prevederile: art. 998 VCC (art. 1349 NCC) "orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu obliga pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat a-l repara", art. 999 VCC "omul este responsabil nu numai de prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce e cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa", art. 1084 VCC "daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit".

A mai arătat reclamanta că pârâţii indicaţi prin prezenta acţiune reprezintă persoanele cu atribuţii în domeniul în care s-au constatat abateri, şi anume: ordonatorul principal de credite care, conform art.23 (b) din Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale, răspunde de urmărirea modului de realizare a veniturilor în persoana doamnei A ce deţinea la acel moment funcţia de primar, precum şi personalul din cadrul compartimentului impozite şi taxe locale care nu a continuat procedurile de executare silită prevăzute la acel moment de O.G nr. 92/2004 privind Codul de procedură fiscală, în persoana doamnei B, în calitate de consilier superior în cadrul compartimentului potrivit statului de funcţii stabilit prin Hotărârea Consiliului Local din data de 05.03.2010.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi urm. din VCC (art. 1349 şi urm. din NCC), art. 20, alin.(l), lit.b) din Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006.

În dovedirea acţiunii, reclamanta a depus înscrisuri.

În raport de motivele cererii de chemare în judecată, la data de 25.01.2017, pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii şi prescrierii acţiunii.

În motivare, în esenţă, s-a arătat că toţi pârâţii au fost funcţionari ai primăriei XXX în perioada supusă verificării organelor de control. Prin raportul de control invocat, care nu se află ataşat acţiunii, s-a arătat că o serie de amenzi nu au fost încasate de către primăria XXX şi s-au trasat ca măsuri identificarea persoanelor care se fac vinovate şi recuperarea prejudiciului.

Or, au susţinut pârâţii nu s-a făcut niciun fel de analiză a culpei fiecărui salariat, nu s-a procedat la identificarea efectivă a persoanelor vinovate şi pe cale de consecinţă nici nu exista un act administrativ prin care să se stabilească culpa pârâţilor din prezenta cauză.

Au mai arătat pârâţii faptul că, în conformitate cu prevederile art. 85 alin.l din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor publici "(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile".

De asemenea, s-a mai invocat că paguba imputată nu este constatată de conducătorul unităţii angajatoare şi nici de auditorii financiari, situaţie în care, prin raportare la modalitatea de a atrage răspunderea unui funcţionar public, prezenta acţiune este inadmisibilă.

Pârâţii au mai arătat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998 şi urm. Cod civil. şi nici nu sunt descrise pretinsele fapte ilicite săvârşite de către pârâţii din prezenta cauza, pentru a putea să se facă verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte răspunderea salariaţilor dispoziţiile legii privind statutul funcţionarilor publici, s-a menţionat că Codul Civil se completează de drept cu dispoziţiile Codului Muncii, iar art. 255 reglementează caracterul divizibil al răspunderii şi prevede faptul că, atunci când fapta a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei.

S-a mai menţionat că, în cazul de faţă, conducătorul instituţiei, pentru a sancţiona în mod legal anumiţi funcţionari, trebuia să întocmească o analiză a condiţiilor în care s-a produs acest prejudiciu pornind de la următoarele: să se verifice cu exactitate cine se face vinovat de neîncasarea acestor sume, sumele neîncasate pe fiecare sat în parte (casierii având repartizate satele comunei), şi responsabilităţile casierilor prin raportare la fişa postului; dacă la nivelul primăriei XXX a fost înfiinţat un post care să aibă ca atribuţii executarea silită a creanţelor bugetare şi să identifice persoana cu astfel de atribuţii.

De asemenea, pârâţii au arătat că acţiunea este prescrisă, pentru că se vorbeşte de o neexercitare a atribuţiilor de serviciu din perioada 2007-2010.

 În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 205 şi urm. c.proc.civ.

 În dovedire, s-a solicitat proba cu înscrisuri

Prin sentinţa civilă nr. 2238/08.03.2017, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect pretenţii formulată de către reclamant în favoarea Tribunalului Prahova.

La data de 31.03.2017, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia a II de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr.26193/281/2016.

Prin încheierea de şedinţă publică din data de 21.11.2017, Tribunalului Prahova, Secţia a II de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Prahova şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile din cadrul Tribunalului Prahova.

La data de 16.01.2018, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia I civilă, sub nr. 26193/281/2016*.

În şedinţa publică din data de 28.02.2018, faţă de excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, invocată din oficiu, pârâţii au depus un punct de vedere, arătând că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Secţia I sau Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Prahova, întrucât calitatea pârâţilor de funcţionari publici atrage competenţa Secţiei I, iar calitatea de fost primar a pârâtei A atrage competenţa secţiei I.

S-a arătat că raporturile juridice dintre primari, viceprimari şi unitatea administrativ-teritorială sunt raporturi de muncă, iar litigiile născute în legătură cu aceste raporturi juridice, având ca obiect drepturi salariale şi atragerea răspunderii civile, constituie conflicte de muncă, de competenţa în primă instanţă a tribunalului, chiar dacă cererea de chemare în judecată este formulată după încetarea mandatelor aleşilor locali, invocând şi decizia nr. 16/2016 privind recursul in interesul legii.

Întrucât pârâta A are calitatea de fost primar al comunei XXX, iar pretenţiile solicitate de către reclamantă derivă din perioada în care aceasta îşi exercita mandatul, indiferent de temeiul de drept invocat de către reclamantă, prin prisma obiectului acţiunii, s-a apreciat că este vorba de o răspundere civilă contractuală, iar pârât este şi un fost primar al UAT XXX.

Prin sentinţa civilă nr. 951 din 8 martie 2018, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect „acţiune în răspundere patrimonială” formulată de reclamanta Comuna XXX prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii A, B,  C,  D,  E,  Fa şi G, în favoarea Judecătoria Ploieşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Prahova şi Judecătoria Ploieşti, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Ploieşti pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 82/10.05.2018, Curtea de Apel Ploieşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova – Secţia I Civilă, căreia i se s-a înaintat dosarul.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova - Secţia I Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 2615/105/2018 la data de 05.06.2018.

În şedinţa publică din data de 26/09/2018, instanţa a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării şi a decăzut pârâţii din dreptul de a mai invoca excepţii şi a propune probe, cu excepţia celor de ordine publică, a constatat că pârâţii nu sunt decăzuţi din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a unit cu fondul excepţia invocată.

Sub aspect probator, s-a încuviinţat proba cu înscrisuri, iar reclamanta a renunţat la proba cu interogatoriu.

Analizând materialul probator existent la dosar, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin procesul verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi Prahova la data de 04/11/2011 (f. 99-211 vol.I dosar nr. 2615/105/2018), s-a constatat, în urma auditului financiar al contului anual de execuţie la UATC XXX, jud. Prahova, că entitatea are în evidenţă procese verbale de contravenţie emise în perioada 2003-2005 în sumă de 2985 lei reprezentând amenzi pentru care s-a prescris dreptul la acţiune şi că, pentru aceste sume, nu au fost continuate măsurile de executare silită (fila 50 a procesului verbal de constatare).

Procesul verbal a fost semnat şi ştampilat de reclamanta Com. XXX (fila 50 a procesului verbal de constatare).

Prin cererea de chemare în judecată, se solicită obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei totale de 2.985 lei, reprezentând valoarea amenzilor neîncasate în termenul de prescripţie.

Pârâta A a avut calitatea de primar al com. XXX, iar ceilalţi pârâţi au avut calitatea de funcţionari publici la data săvârşirii faptei imputate prin cererea de chemare în judecată, aspecte susţinute prin acţiune şi necontestate prin întâmpinare.

În drept, in temeiul art. 248 alin 1 C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. În consecinţă, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Conform sentinţei civile nr. 82/10.05.2018 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova – Secţia I Civilă, s-a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii reprezintă un litigiu de muncă faţă de pârâta A, în calitate de fost primar, întrucât prin motivele de fapt ale acţiunii se invocă încălcarea unor atribuţii de serviciu, iar scopul urmărit este recuperarea unui prejudiciu patrimonial adus angajatorului.

În acest sens, tribunalul are în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 16/2016 a ÎCCJ privind recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

În consecinţă, în temeiul art. 268 alin. 2 c.muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului.

În ceea ce priveşte ceilalţi pârâţi, care au avut calitate de funcţionari publici, instanţa reţine dispoziţiile Legii nr. 18/1999 privind statutul funcţionarilor publici, care reglementează procedura ce trebuie urmată în situația în care se urmărește recuperarea prejudiciilor cauzate instituției de către funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul acesteia.

Conform art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, răspunderea civilă a funcționarului poate fi angajată pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează, procedura fiind reglementată de art. 85 al aceluiași act normativ. Angajarea răspunderii funcționarului public debutează prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare de către conducătorul autorității sau instituției, în termen de 30 de zile de la data constatării pagubei, sub condiția să nu fi trecut 3 ani de la data producerii pagubei.

Astfel, raportat la aceste dispoziţii, tribunalul constată că, în cauză, este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data procesului verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi Prahova, respectiv de la data de 04/11/2011.

Tribunalul va respinge ca neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că termenul este de 5 ani, termen aplicabil creanţelor fiscale, deoarece suma solicitată prin acţiune nu este o creanţă fiscală în sensul dispoziţiilor art. 91 din OG nr. 82/2003, ci reprezintă un posibil prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător a atribuţiilor de serviciu de către pârâţi.

Art. 91 din OG nr. 82/2003 prevede că „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie in termen de 5 ani, cu excepţia cazului in care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care s-a născut creanţa fiscala potrivit art. 23, daca legea nu dispune altfel”.

Conform art. 2532 pct. 3 c.civ., prevedere generală care se aplică şi în cazul dispoziţiilor speciale, prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă, între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate.

În speţa de faţă, pârâta A a avut calitatea de primar al comunei XXX până în iunie 2012, aspect susţinut de reclamantă şi necontestat de pârâtă, respectiv aspect care rezultă şi din încheierea din 25/06/2008 a Judecătoriei Ploieşti (f.30 dosar secţie de contencios).

Conform art. 62 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.

Având în vedere faptul că primarul are calitatea de reprezentant legal al unităţii administrativ teritoriale, tribunalul constată că devin incidente dispoziţiile art. 2532 pct. 3 c.civ. în ceea ce o priveşte pe pârâta A, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă din iunie 2012, când a încetat mandatul pârâtei.

Raportat la faptul că acţiunea a fost introdusă la data de 24/11/2016, astfel cum rezultă din viza de primire (f.4 dosar judecătorie), instanţa constată că s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 2 c.muncii, termen calculat din luna iunie 2012.

În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi pârâţi, întrucât nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, termenul de 3 ani era împlinit la data introducerii acţiunii - 24/11/2016, faţă de data procesului verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi Prahova din 04/11/2011.

Instanţa va respinge ca neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că termenul de prescripţie trebuie să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate în dosarul în care a fost contestat procesul verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi Prahova, întrucât reclamanta a cunoscut prejudiciul suferit şi persoanele responsabile din momentul luării la cunoştinţă de cuprinsul raportului întocmit de Curtea de Conturi, unde este descrisă fapta şi este stabilit prejudiciul.

Având în vedere situaţia de fapt şi de drept expusă, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei invocată de pârâţi şi va respinge acţiunea formulată ca prescrisă.

Domenii speta

Spete similare