Contencios administrativ. Acţiune în anularea autorizaţiei de construire. Inadmisibilitate fundamentată pe neparcurgerea în termen procedural a plângerii prealabile

Contencios administrativ. Acţiune în anularea autorizaţiei de construire. Inadmisibilitate fundamentată pe neparcurgerea în termen procedural a plângerii prealabile. Momentul în care persoana afirmativ vătămată a luat cunoştinţă de existenţa actului administrativ contestat.

-Legea nr. 554/2004, art. 7 alin. 3

Momentul de la care se calculează termenul de 6 luni pentru formularea plângerii prealabile, conform art. 7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, este cel în care persoana afirmativ vătămată a luat cunoştinţă de existenţa actului.

Or, “existenţa actului” presupune luarea la cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit. Apărările recurentului în sensul că reclamantul ar fi cunoscut situaţia faptică a terenului, respectiv existenţa construcţiei proprietatea recurentului, chiar dacă ar fi corecte, nu sunt suficiente pentru a susţine critica acestuia. Textul legal amintit este lipsit de orice dubiu, impunând o dovadă clară a aspectului cunoaşterii actului de către terţ. Nici referirea recurentului la actele emise care au legătură cu investiţia ce se doreşte a fi realizată de reclamantă (HCL-uri, contract de concesiune, acord de mediu) nu sunt aspecte care să facă dovada luării la cunoştinţă de către reclamantă despre autorizaţia de construire. Aceste acte vizează, astfel cum s-a subliniat, proiectul demarat de autoritatea reclamantă, iar nu autorizaţia de construire a recurentului.

Iar susţinerea recurentului în sensul că toate actele emise de primar sunt înaintate spre verificare Judeţului nu poate fi primită. Pe de-o parte, pentru că nu există o astfel de dovadă la dosar. Pe de altă parte, controlul actelor emise de primar poate fi realizat de prefect, în limitele controlului de legalitate (art. 53, raportat la art. 111 din Legea nr. 69/1991 în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei), iar nu de reclamantul Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean.

În aceeaşi ordine de idei, se impune a se reţine că, potrivit art. 8 teza a II-a din Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale (în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei de construire), „în relaţiile dintre administraţia publică locală şi cea judeţeană nu există raporturi de subordonare”. Aşadar, în lipsa unei dispoziţii exprese care să impună o atare comunicare, apărarea recurentului este lipsită de suport legal.

Prin sentinţa nr. x/17 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. xxx s-a respins excepţia tardivităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei de interes a reclamantului ca neîntemeiate. De asemenea, a admis excepţia inadmisibilităţii petitului privind anularea certificatului de urbanism şi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Comunei C. şi S.Z., anulând Autorizaţia de construire nr.13/19.07.2000 emisă de Primarul comunei C.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul S.Z., solicitând admiterea acestuia şi, în principal, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în integralitate a acţiunii ca urmare a admiterii: excepţiei tardivităţii plângerii prealabile; excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului intimat Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita; excepţiei lipsei de interes a reclamantului-intimat; în subsidiar, casarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată privind petitul de anulare a autorizaţiei de construire nr.13/2000 ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

A arătat că sentinţa atacată este nelegală şi nefondată, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 Cod proc.civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin.1 pct. 6 Cod proc.civ., a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare concretă faţă de respingerea excepţiilor invocate de recurent, sens în care a arătat că critică şi încheierea de şedinţa nr. 1/20.1.2016 pronunţată de către Tribunalul Harghita.

În raport de excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile, în mod greşit aceasta a fost respinsă. Pe de o parte, prin încheierea de şedinţa nr. 1/20.1.2016 instanţa aduce o motivare complet străină de natura şi obiectul excepţiei invocate, tribunalul reţinând: „având în vedere că în procedura prealabilă emiterii autorizaţiei de construire pentru Consiliul Judeţean Harghita nu s-a pus problema că este vorba de o zonă de locuit, nu s-a pus nici problema că se depăşeşte zona industrială şi s-a dispus efectuarea unei expertize topografice în dosarul nr. 1417/96/2015, respinge excepţia tardivităţii plângerii prealabile”. Faţă de aceste considerente, rezultă incidenţa prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod proc.civ.

Instanţa nu s-a raportat la niciun reper temporar ori de altă natura cu toate că acestea au fost evidenţiate şi stau mărturie a cunoaşterii de către reclamanta-intimată a situaţiei faptice reale din teren, inclusiv a existenţei construcţiei subsemnatului şi implicit a autorizaţiei de construire nr.13 din 19.07.2000 emisă de către Primarul Comunei C..

Totodată, prin considerentele sentinţei recurate Tribunalul Harghita nu aduce argumente consistente juridic în sprijinul poziţiei de respingere a excepţiei tardivităţii plângerii prealabile. Reţinând că „în cazul de faţă este vorba despre un act administrativ individual emis pe numele pârâtului S.Z., iar reclamantul a aflat de existenţa acestuia prin cadrul litigiului aflat pe rolul Tribunalului Harghita, fiind astfel în interiorul termenului de prescripţie de 6 luni de la data de când au aflat de existenţa actului în cauză”, instanţa se opreşte la o motivare simplistă şi fundamental greşită.

De remarcat este faptul că Legea nr. 554/2004 a intrat în vigoare cu mult ulterior emiterii actului administrativ contestat, autorizaţie de construire care a intrat în circuitul civil şi a produs timp de aproape 18 ani efecte juridice. Instanţa de judecată apreciază în mod nefondat că legea reper trebuie să fie Legea nr.554/2004, din moment ce trebuie avută în vedere de către instanţă în dezlegarea cauzei Legea nr. 29/1990, în vigoare la data emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire. În lumina şi interpretarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 nu se prevedea şi posibilitatea de a contesta în procedura de contencios administrativ un act administrativ adresat altui subiect de drept.

Instanţa a creat o analogie nepermisă prin extinderea calităţii procesuale active şi la alte persoane, în sensul prevăzut de art. 1 alin.2 din Legea nr.554/2004, subiecte cărora vechea reglementare nu le oferea această posibilitate.

Or, în mod vădit, Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, atacă autorizaţia de construire şi certificatul de urbanism emis în beneficiul recurentului în calitate de terţă persoană presupus vătămată. Trecând peste acest aspect, reclamantul nu a făcut dovada existenţei vătămării drepturilor sale legitime prin actul administrativ contestat. În acest sens, a arătat că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc.civ., câtă vreme instanţa de fond a apreciat că interesul şi calitatea procesuală activă a reclamantului intimat derivă din calitatea de administrator/concesionar al terenul pe care se realizează investiţia, ignorând faptul că terenul recurentului nu se află în administrarea reclamantului.

Cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantului, a arătat că în mod greşit a fost analizată şi soluţionată de prima instanţă, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod proc.civ. Astfel cum am evidenţiat anterior, instanţa motivează în mod contradictoriu în raport de starea faptică suprapunând în mod nepermis dreptul de administrare al terenului primit în concesiune de către Comuna C., cu dreptul de proprietatea privată al recurentului. Actele de la dosarul cauzei tranşeze faptul ca terenul recurentului nu impietează în vreun fel demararea investiţiei. În nici un moment reclamantul nu şi-a arogat un drept de proprietate/de administrare asupra terenului recurentului şi nu a apreciat că acesta ar fi motivul pentru care nu s-ar putea realiza investiţia.

Mai mult, s-a reţinut că reclamantul ar fi acţionat pentru un interes privat, fiind pierdut din vedere, în mod nejustificat, faptul că investiţia pentru care s-a aprobat proiectul vizează tocmai un interes public.

Pe cale de consecinţă faţă de obiectul cauzei, reclamantul nu justifică un interes propriu, actual, legitim şi direct.

Pe fondul cauzei, a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc.civ.

A subliniat că instanţa a dat ipso facto putere de lucru judecat considerentelor privind excepţia de nelegalitate, tranşată în dosarul cu nr. 1417/96/2015 de către Curtea de Apel Bacău. Or, recurentul a arătat că revenea instanţei obligaţia de a analiza prin administrarea şi luarea în considerarea a întregului probatoriu din cauză asupra existenţei ori nu a cauzei de nelegalitate care să afecteze legalitatea actelor administrative contestate în raport de Legea nr. 50/1991.

În consolidarea argumentelor pentru care se impune respingerea acţiunii, a arătat că certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire aferentă nr. 13/19.07.2000 au fost emise anterior adoptării PUG prin HCL nr.31/31.08.2000, motiv pentru care, orice trimitere la HCL nr. 31/2000 este lipsit de ecou juridic, acesta negăsindu-şi aplicabilitatea în raport de obiectul cauzei.

În cuprinsul autorizaţiei de construire se menţionează faptul că proiectul lucrărilor nr. 17/1999 a fost elaborat de către societatea de proiectare SC P. SRL. Urmare a lucrării societăţii P. SRL s-a aprobat autorizarea executării construcţiei casă de locuit şi gospodărie anexă, pe terenul aparţinând recurentului, conform titlului de proprietate nr. 34924 tarlaua 25, parcela 795/1. În cursul anului 2001 s-a procedat la o reconstituirea dreptului de proprietate prin efectuarea unor operaţiuni de dezmembrare a terenului. Prin urmare, recurentul a subliniat că a acţionat cu bună-credinţă, procedând la solicitarea emiterii certificatului de urbanism, societatea amintită efectuând toate demersurile pentru emiterea actelor şi avizelor care au stat la baza emiterii ulterioare a autorizaţiei de construire. Mai mult, instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată care s-a grefat pe acte normative care nu erau în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei de construire.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Intimatul Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat, în primul rând, excepţia tardivităţii recursului.

În ceea ce priveşte fondul recursului, a invocat următoarele apărări:

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile invocată de recurentul-pârât, a subliniat că aceasta a fost invocată prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe de către reprezentantul Comunei C. şi al Primarului K.M., pe considerentul că plângerea prealabilă ar fi fost formulată cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004.

Raportat la prevederile Legii contenciosului administrativ, argumentele prezentate de recurenţii-pârâţi sunt fundamental greşite din moment ce Autorizaţia de construire, ca act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, nu a fost comunicată niciodată Judeţului Harghita, iar presupusa transmitere prealabilă a unor înscrisuri, altele decât actul administrativ atacat, nu prezintă nici o relevanţă în prezentul cadrul procesual. A reiterat faptul că a luat cunoştinţă de existenţa Autorizaţiei de construcţie pentru prima dată în data de 28.07.2015 cu ocazia comunicării Cererii de chemare în judecată a numitului S.Z., privind solicitarea de suspendare a Autorizaţiei de construire emise de Preşedintele Consiliului Judeţean nr. 17/2015 şi care a format obiectul dosarului Tribunalului Harghita nr. 1035/96/2015, iar plângerea prealabilă pentru revocarea Autorizaţiei de construcţie a fost formulată în termen, la data de 12.08.2015. Iar recurentul nu a dovedit o stare de fapt contrară şi care să fie susţinută prin mijloace de probă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a Judeţului Harghita, a arătat că susţinerile recurentului sunt contrare şi străine de regimul juridic şi principiile de drept în materia aplicabilităţii legii în timp, intimatul arătând că vătămarea interesului legitim al său s-a produs în anul 2015, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, motiv pentru care prevederile cuprinse în Legea nr. 29/1990, abrogată încă din anul 2005, nu se pot aplica.

În drept, legitimitatea calităţii procesuale active se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, prevederi legale care se coroborează cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001.

Referitor la criticile privind inexistenţa vătămării drepturilor sale legitime, a arătat că în cadrul dosarului Tribunalului Harghita nr. 1035/96/2015, numitul S.Z. s-a folosit de Autorizaţia de construire nr. 13/2000 pentru a justifica interesul său legitim. În aceste condiţii, Judeţul Harghita prin Consiliul Judeţean Harghita este persoană vătămată în sensul definit de art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004, ţinând cont că în temeiul autorizaţiei de construire nr. 13/2000 s-a dispus suspendarea unei autorizaţii şi a lucrărilor de investiţie, care încalcă interesul legitim public naţional, judeţean şi local, concretizat în dreptul de a construi o staţie de transfer al deşeurilor, parte integrantă dintr-un proiect amplu de realizare a unui sistem de management integrat al deşeurilor în judeţul Harghita, cu finanţare europeană prin POS Mediu 2007-2013, respectiv POIM 2014-2020.

Referitor la excepţia lipsei de interes a Judeţului Harghita, a arătat că interesul său legitim public rezultă din dispoziţiile Legii nr. 211/2011 care prevăd anumite sarcini şi competenţe autorităţilor administraţiei publice locale în gestionarea deşeurilor menajere, în acest scop fiind obţinută Autorizaţia de construire nr. 17/2015.

Pe de altă parte, este inadmisibil ca o persoană fizică să pună interesul său personal privat nedefinit înaintea interesului public. În acest sens, interesul public este grav vătămat prin imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 59 din Legea nr. 211/2011.

Având în vedere aceste aspecte, criticile recurentului referitoare la motivarea instanţei de fond privind suprapunerea dreptului de administrare al terenului primit în concesiune cu dreptul de proprietate privată al celui dintâi sunt scoase din context cu rea-credinţă, şi nu prezentă nici o relevanţă prin raportare la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod proc.civ. Pe fondul cauzei, a arătat că la data emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire era în vigoare Legea nr. 50/1991 care, la art. 6 prevede care sunt actele care se anexează cererii de eliberare a autorizaţiei de construire. Or, lipsa avizelor şi a documentaţiei tehnice a fost confirmată chiar şi de către recurenţii-pârâţi Comuna C. si Primarul Comunei C. prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe.

Pe de altă parte, prin Decizia civila nr. 281/2017 a Curţii de Apel Bacău pronunţată în Dosarul nr. 1417/96/2015 s-a stabilit cu puterea lucrului judecat că Certificatul de urbanism nr. 20/19.07.2000 şi autorizaţia de construire nr. 13/2000 emise de Primarul comunei C. au fost emise în mod nelegal, neavând la bază avizele ce trebuiau obţinute în prealabil.

În ceea ce priveşte invocarea eventualei culpe a administraţiei publice locale, a arătat că recurentul încearcă să invoce propria greşeală în apărare, din moment ce emitentul Autorizaţia de construire nr. 13/2000 este chiar Comuna C. reprezentat prin primar.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea recursului.

Primarul Comunei C. şi Comuna C. au depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

S-a arătat că, faţă de prevederile art. 7 alin 3 din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă formulată de reclamant a fost în mod evident tardivă, impunându-se respingerea acesteia ca atare. Cu toate acestea, instanţa de fond a respins această excepţie, în mod neîntemeiat şi printr-o motivare străină de natura şi obiectul excepţiei invocate. Intimaţii au arătat că reclamantul a luat la cunoştinţă de existenţa autorizaţiei de construire în mai multe ocazii, în perioada 2011-2012, anterioare momentului introducerii acţiunii în dosar nr. 1035/96/2015: cu ocazia efectuării controlului legalităţii actelor (în anul emiterii autorizaţiei), cu ocazia demarării proiectului staţiei de transfer, cu ocazia emiterii acordului de mediu.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, au arătat că legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul emiterii autorizaţiei de construire, adică Legea 29/1990, lege care nu conferă reclamantei intimate atributul de a contesta autorizaţia de construire emisă pe seama pârâtului recurent. Mai mult decât atât, casa recurentului nu se află pe terenul concesionat şi administrat de Judeţul Harghita, ci pe un teren vecin aflat în proprietatea recurentului, astfel calitatea procesuală activă a Judeţului Harghita nu poate fi justificată pe acest motiv.

Relativ la excepţia lipsei de interes a reclamantului Judeţul Harghita, au arătat că autorizaţia de construire emisă pe seama Judeţului Harghita nu a fost anulată, astfel că acesta nu mai are nici un interes sub acest aspect în susţinerea prezentei acţiuni. De altfel, casa recurentului nu este situată pe terenul concesionat şi administrat de intimată, ci pe terenul proprietatea acestuia, iar între cele două terenuri nu există suprapuneri.

Pe fondul cauzei, au arătat că s-a invocat nerespectarea PUG-ului aprobat prin HCL C. nr. 31/2000. Or, certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire au fost eliberate la data de 19.07.2000, anterior adoptării PUG prin HCL nr.31 din 31.08.2000, astfel că nu poate fi reţinut ca motiv de nulitate nerespectarea PUG-ului. De altfel, nu poate fi admisă o acţiune în justiţie care este întemeiată în drept pe acte normative care nu erau în vigoare în momentul emiterii autorizaţiei de construire.

Au mai arătat că la baza emiterii autorizaţiei de construire a stat şi o documentaţie tehnică emisă de o societate specializată şi autorizată, sub acest aspect autorizaţia fiind emisă în mod perfect legal.

Analizând legalitatea hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa a reţinut că în cauză nu au fost aduse critici modului de soluţionare al cererii de anulare a certificatului de urbanism, astfel că soluţia pronunţată cu privire la aceasta nu formează obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Tot cu titlu prealabil, Curtea a apreciat că ordinea în care se impun a fi analizate criticile formulate de recurent cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor este următoarea: cele referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active; mai apoi, cele referitoare la excepţia lipsei de interes; în fine, cele referitoare la excepţia „tardivităţii plângerii prealabile”. Aceasta deoarece pentru a verifica respectarea termenului prevăzut de art. 7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 se impune a se stabili dacă reclamantul are calitate de persoană vătămată în sensul acestei legi (cu atât mai mult cu cât s-a susţinut că acest act normativ nu ar fi incident prin raportare la momentul emiterii autorizaţiei de construire) şi, în caz afirmativ, dacă justifică un interes.

Trecând aşadar la analiza criticilor în ordinea amintită, instanţa de control a apreciat că nu este corectă critica vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

În acord cu judecătorul fondului, Curtea a reţinut că analiza excepţiei amintite se impune a fi realizată prin raportare la Legea nr. 554/2004, act normativ în vigoare la momentul formulării plângerii prealabile şi al sesizării instanţei.

Faptul că autorizaţia de construire a cărei anulare se solicită a fost emisă sub imperiul Legii nr. 29/1990 nu are relevanţă în cauză din perspectiva analizată. Dispoziţiile legii nr. 554/2004 avute în vedere de instanţa de fond ca fundamentând calitatea activă a reclamantului – art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004 – sunt norme de procedură care se impun a fi avute în vedere prin raportare la momentul amintit, cunoscut fiind principiul aplicării imediate a normelor de procedură, în lipsa unei dispoziţii exprese care să ultraactiveze (aplicabil la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004), respectiv principiul aplicării legii noi de procedură reglementat de art. 24 Cod proc.civ. (în vigoare la data sesizării instanţei).

Că este aşa rezultă şi din prevederile art. 27 din Legea nr. 554/2004 care sunt în sensul următor: „cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei”.

În atare situaţie, în mod corect a analizat instanţa de fond excepţia amintită prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004.

Iar raportat la criticile privind dovedirea calităţii de persoană vătămată a reclamantei, respectiv la interesul acesteia în formularea acţiunii, acestea se impun a fi analizate împreună.

Astfel, prin persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 se înţelege „orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat”.

În cauză reclamantul invocă vătămarea unui interes personal. Acesta urmăreşte să realizeze obiectivul „Staţie de transfer a deşeurilor şi centru de colectare selectivă a deşeurilor”, demers pentru care a fost eliberată autorizaţia de construire nr. 17/2015. Terenul pe care este edificată casa recurentului se află în proximitatea amplasamentul pe care se urmăreşte edificarea Centrului de colectare selectivă a deşeurilor şi staţiei de transfer C., la o distanţă care se situează sub cea de 200 metri prevăzută de art. 11 din Ordinul nr. 119/2014 ca fiind distanţa minimă de protecţie sanitară între teritoriile protejate (gospodăria reclamantului) şi autobaza serviciului de salubritate (amplasamentul investiţiei).

Într-adevăr, în mod greşit a apreciat tribunalul că recurentul ar avea edificată construcţia pe terenul deţinut de Consiliul judeţean cu titlu de drept de administrare.

Astfel, se observă că terenul pe care este edificată construcţia proprietatea recurentului este înscris în CF nr. 57297 C., în timp ce terenul preconizat pentru edificarea Centrului de colectare selectivă a deşeurilor şi staţiei de transfer C. asupra căruia reclamantul are un drept de administrare este înscris în CF nr. 56196 C..

Însă, această chestiune nu este de natură a conduce la concluzia nelegalităţii hotărârii atacate.

În contextul în care terenul pe care reclamantul are edificată casa se află la o distanţă sub cea minimă impusă de Ordinul amintit pentru a asigura protecţia sanitară, în cauză se justifică atât calitatea de persoană vătămată, cât şi interesul reclamantului în formularea acţiunii.

Iar în ceea ce priveşte natura acestui interes (public sau privat, astfel cum permite art. 2 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004), aceasta este irelevantă. Indiferent dacă discutăm despre un interes privat al reclamantului (astfel cum a apreciat instanţa de fond), sau de unul public (astfel cum susţine atât recurentul, cât şi intimatul-reclamant), în cauză s-a dovedit existenţa acestuia. De altfel, o astfel de discuţie ar fi avut relevanţă doar în situaţia în care interesul public ar fi fost invocat de o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat  (faţă de prevederile art. 8 alin. 1 ind. 1 din legea nr. 554/21004), situaţie care nu este incidentă în cauză.

Ca o consecinţă, criticile referitoare la modul de soluţionare a acestor excepţii nu pot fi primite.

Nu este fondată nici critica recurentului referitoare la modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii formulării plângerii prealabile. Într-adevăr, cu privire la aceasta instanţa s-a pronunţat prin încheierea nr. 1/20.1.2016 în sensul respingerii. Ulterior, cu ocazia soluţionării acţiunii prin sentinţa atacată, instanţa de fond s-a pronunţat din nou asupra acesteia, tot în sensul respingerii.

Curtea a apreciat că modul de soluţionare al acestei excepţii (care, în realitate vizează lipsa plângerii prealabile pentru nerespectarea termenului legal, cu consecinţa inadmisibilităţii acţiunii) este corect.

Dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 sunt în sensul că „este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. 7”.

Aşadar, momentul de la care se calculează termenul de 6 luni amintit este cel în care persoana afirmativ vătămată a luat cunoştinţă de existenţa actului.

Or, “existenţa actului” presupune luarea la cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit. Apărările recurentului în sensul că reclamantul ar fi cunoscut situaţia faptică a terenului, respectiv existenţa construcţiei proprietatea recurentului, chiar dacă ar fi corecte, nu sunt suficiente pentru a susţine critica acestuia. Textul legal amintit este lipsit de orice dubiu, impunând o dovadă clară a aspectului cunoaşterii actului de către terţ.

Nici referirea recurentului la actele emise care au legătură cu investiţia ce se doreşte a fi realizată de reclamantă (HCL-uri, contract de concesiune, acord de mediu) nu sunt aspecte care să facă dovada luării la cunoştinţă de către reclamantă despre autorizaţia de construire. Aceste acte vizează, astfel cum s-a subliniat, proiectul demarat de autoritatea reclamantă, iar nu autorizaţia de construire a recurentului.

Iar susţinerea recurentului în sensul că toate actele emise de primar sunt înaintate spre verificare Judeţului nu poate fi primită.

Pe de-o parte, pentru că nu există o astfel de dovadă la dosar. În măsura în care autorizaţia de construire a fost înaintată către reclamantă, pârâţii Comuna C. şi Primarul Comunei C. (cei care au invocat excepţia în discuţie în faţa instanţei de fond) ar fi trebuit să facă această dovadă. Însă, astfel cum s-a subliniat anterior, o astfel de probă nu se regăseşte la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, controlul actelor emise de primar poate fi realizat de prefect, în limitele controlului de legalitate (art. 53, raportat la art. 111 din Legea nr. 69/1991 în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei), iar nu de reclamantul Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean.

În aceeaşi ordine de idei, se impune a se reţine că, potrivit art. 8 teza a II-a din Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale (în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei de construire), „în relaţiile dintre administraţia publică locală şi cea judeţeană nu există raporturi de subordonare”. Aşadar, în lipsa unei dispoziţii exprese care să impună o atare comunicare, apărarea recurentului este lipsită de suport legal.

În fine, nici Legea nr. 50/1991 (forma în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei) nu cuprinde dispoziţii care să susţină o astfel de obligaţie (de înaintare a autorizaţiei de construire emisă de Primar către Consiliul Judeţean).

Pentru toate aceste motive, Curtea a apreciat că modul de dezlegare dat excepţiei amintite este legal, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod proc.civ.

Nici afirmativa incidenţă a cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod proc.civ. nu poate fi primită, din considerentele avute în vedere de instanţa de fond în cuprinsul încheieri nr. 1/20.1.2016 reieşind că aceasta a apreciat că în procedura de emitere a autorizaţiei de construire în favoarea reclamantului acesta nu a luat cunoştinţă de actul care formează obiectul prezentului dosar.

De altfel, o eventuală motivare străină de cauză nu atrage în mod automat casarea dispoziţiei respective, decât în situația în care Curtea de apel nu ar achiesa soluției pronunțată de instanța de fond. Cu alte cuvinte, o eventuală motivare străină de cauză nu ar putea conduce la concluzia nulităţii hotărârii atacate câtă vreme apărările invocate de recurent cu privire la această excepţie vor fi analizate de instanţa de control, urmând ca aceste considerente să le suplinească sau să le completeze pe cele ale instanţei de fond.

În concluzie, în cauză nu s-a făcut dovada că reclamantul a luat cunoştinţă de autorizaţia de construire a cărei anulare s-a solicitat anterior momentului susţinut de acesta – respectiv cu ocazia comunicării cererii de chemare în judecată din dosarul nr. 1035/96/2015 al Tribunalului Harghita având ca obiect cererea formulată de recurentul din prezentul dosar de suspendare a autorizaţiei de construire nr. 17/2015 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean.

În atare situaţie, critica recurentului nu poate fi primită, în mod judicios fiind respinsă excepţia amintită de către instanţa de fond.

Relativ la fondul cauzei, Curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a reţinut autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr.281/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.1417/96/2015, dosar în care s-a constatat nelegalitatea autorizaţiei de construire nr.13/19.07.2000 emisă de Primarul comunei C. în favoarea recurentului (filele 118-126 dosar fond).

Curtea a reţinut că dispoziţiile legale care susţin dezlegarea instanţei de fond sunt cele cuprinse în art. 430 Cod proc.civ. care statuează că următoarele: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Or, prin decizia amintită a fost dezlegată o „chestiune litigioasă” – excepţie de nelegalitate a autorizaţiei de construire care formează obiectului prezentului dosar.

Iar în dezlegarea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construire emisă pe numele recurentului, au fost analizate aceleaşi aspecte care au fost invocate în prezentul dosar de reclamantă: lipsa avizelor care ar fi trebuit să însoţească certificatul de urbanism în vederea emiterii autorizaţiei de construire.

Faptul că excepţia de nelegalitate are doar caracterul unui mijloc de apărare în procesul în care se invocă, cu consecinţa – în situaţia admiterii acesteia – înlăturării actului din acel litigiu, nu este de natură a conduce la concluzia că nu ar fi incidente prevederile art. 430 alin. 1 şi 2 Cod proc.civ.

Aceasta deoarece autoritatea de lucru judecat demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase între părţi (efectul pozitiv), fără posibilitatea de a se statua diferit (efectul negative). Iar în dosarul în care s-a pronunţat Decizia civilă nr.281/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău atât recurentul-pârât, cât şi intimatul-reclamant au avut calitate de părţi, astfel că faţă de recurent (căruia i se opune de către intimatul-reclamant) hotărârea are caracter obligatoriu şi produce efecte, conform art. 435 alin. 1 Cod proc.civ.

Excepţia amintită are ca finalitate asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice şi evitarea unor considerente ale hotărârilor judecătoreşti care ar putea fi contradictorii. O altă soluţie ar aduce atingere acestor principii, precum şi dreptului la un proces echitabil astfel cum acesta este garantat de art. 6 CEDO, o hotărâre judecătorească definitivă neputând fi repusă în discuţie, în caz contrar întreaga procedură jurisdicţională rămânând fără finalitate.

Din aceste considerente, nu pot fi analizate apărările recurentului în sensul că, dat fiind faptul că autorizaţia de construire nr. 13/19.07.2000 a fost emisă anterior adoptării PUG prin HCL nr.31/31.08.2000, aceasta din urmă nu-şi găseşte aplicabilitatea, sau cea referitoare la faptul că proiectul care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire a fost elaborat de către societatea de proiectare, astfel că recurentul a acţionat cu bună credinţă, respectiv susţinerea în sensul că cererea de chemare în judecată s-a grefat pe acte normative care nu erau în vigoare la momentul emiterii autorizaţiei de construire. Autoritatea de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcută prin hotărârea judecătorească definitivă.

Pentru aceste motive, recursul apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 496 alin. 1 Cod proc.civ.

Domenii speta

Spete similare