Recurs. o.u.g. nr.8/2009. Vouchere de vacanţă.

- OUG nr. 8/2009

Deşi pentru instituţiile publice legiuitorul a folosit, la art. 1 alin. (2), sintagma „acordă, anual (...) vouchere”, care pare a avea un caracter imperativ, în aliniatele următoare a stabilit explicit că angajatorul stabileşte data la care acordă vouchere, că modalitatea de acordare se stabileşte prin hotărâre a Guvernului şi că acordarea acestora este condiţionată de existenţa sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetele locale, aspecte care nu pot fi ignorate la momentul interpretării alin. (2).

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Curtea constată că pentru instituţiile publice nu a fost instituită obligaţia acordării necondiţionate a voucherelor de vacanţă, „ope legis”, cum pretinde reclamanta, ci, dimpotrivă, dreptul reclamantei la voucherele de vacanţă este condiţionat de alocarea sumelor necesare pentru plata lor în bugetul instituţiei angajatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 898/CA/11.11.2020 Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală B. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii.

În motivare a arătat că Sentinţa civilă atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta a arătat că O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ dispune în art. 417 că pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la salariu, prime şi alte drepturi, în condiţiile legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi, în opinia acesteia, acordarea voucherelor de vacanţă are acelaşi caracter obligatoriu ca şi indemnizaţia de hrană, drept de natură salarială de care trebuie să beneficieze de la data la care legea l-a instituit, contrar susţinerilor instanţei de fond.

A precizat că atât timp cât voucherele de vacanţă sunt incluse în categoria drepturilor de natură salarială, acestea urmează acelaşi regim juridic cu salariul de bază, pentru care, de asemenea, există obligativitatea alocării bugetare a sumelor necesare plăţii acestora.

Astfel, recurenta reclamantă a precizat că, contrar celor susţinute de către instanţa de fond potrivit cărora dreptul de a beneficia de vouchere de vacanţă nu este “ope legis”, legea este foarte clară şi nu lasă loc de interpretare contrară, iar spre deosebire de situaţia din sectorul privat, unde, potrivit art. 1 alin. (1) din OUG. nr. 8/2009 angajatorii “pot acorda” aceste vouchere, în cazul instituţiilor din sectorul bugetar şi a celorlalte categorii de instituţii, limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din OUG. nr. 8/2009 există obligaţia de a acorda aceste drepturi de natură salarială.

Prin urmare, a arătat recurenta că, analizând textele de lege cuprinse în art.36 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/28.12.2018 şi respectiv art. 1 alin.(2) din O.U.G. nr.8/2009, rezultă că orice metodă de interpretare a acestora ar fi folosită (literală, gramaticală, logică sau prin analogie), concluzia care se desprinde este aceea conform căreia intenţia legiuitorului a fost ca întreg personalul din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice să beneficieze de vouchere de vacanţă fără a impune în acest sens nicio condiţie.

În opinia recurentei reclamante, argumentul instanţei de fond conform căruia acest drept este condiţionat de alocarea în buget a fondurilor necesare este complet eronat, fiind evident că atât alocarea de fonduri în buget cât şi acordarea dreptului subiectiv au caracter obligatoriu, în interpretarea contrară, dreptul rămânând unul abstract, fără nicio finalitate, iar distincţia pe care legiuitorul a înţeles să o facă faţă de sectorul privat ar fi lipsită de sens, dacă s-ar considera că acest drept este lăsat la latitudinea autorităţilor publice.

A mai precizat recurenta reclamantă că textul art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr.8/2009 care prevede că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale se interpretează în sensul că valoarea voucherelor nu trebuie să depăşească plafonul stabilit prin lege şi nicidecum că alocarea acestora ar fi un lucru facultativ, obligativitatea alocării acestora în buget rezultând din caracterul imperativ al normei legale.

Faptul că aceste cheltuieli, în mod discreţionar, nu au fost prevăzute în buget în vederea achitării drepturilor salariaţilor, nu poate împiedica plata acestor drepturi de natură salarială legal conferite, întrucât în alcătuirea bugetelor ordonatorii de credite au obligaţia de a respecta toate prevederile legale privind drepturile salariaţilor, astfel încât recurenta a considerat că nu poate fi primit argumentul privind nealocarea în buget a sumelor reprezentând drepturi salariale sau de natură salarială atât timp cât acestea sunt prevăzute expres şi limitativ de lege.

Recurenta reclamantă a arătat că intimata pârâtă nu se poate apăra în sensul nealocării fondurilor necesare acordării acestor vouchere întrucât angajatorilor le revine obligaţia de a efectua toate demersurile necesare în vederea alocării de fonduri, în virtutea obligaţiei legale care le incumbă şi, în ipoteza în care s-ar achiesa la raţionamentul intimatei pârâte, precum şi la acela al instanţei de fond, conform căruia aceste drepturi nu pot fi acordate întrucât, fără nicio restricţie legală, aceste sume nu se regăsesc în bugetele aprobate, s-ar ajunge în situaţia în care s-ar considera că şi drepturile salariale ale funcţionarilor publici prevăzute de lege ar putea să nu fie acordate, în condiţiile în care în bugetele instituţiilor publice nu se regăsesc asemenea sume.

În opinia recurentei reclamante, invocarea faptului că nu s-au aprobat bani în buget echivalează cu nesocotirea unei dispoziţii legale imperative, fapt ce se impune a fi sancţionat de către instanţă prin obligarea acesteia la respectarea legii şi la acordarea tuturor drepturilor de natură salarială reclamantei, nu în mod selectiv şi discreţionar, ci în baza legii.

Referitor la reţinerea instanţei de fond conform căreia interpretarea dată de către aceasta este confirmată şi de Decizia nr.39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, recurenta reclamantă a precizat că această decizie se referă la un articol de lege care la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu mai era în vigoare, fiind modificat prin O.U.G. nr.107/7.12.2018.

În drept, a invocat: Legea nr. 554/2004, Legea nr. 153/2017, Legea nr. 134/2010, O.U.G. nr. 57/2019, O.U.G. nr. 8/2009, O.U.G. nr. 114/2018.

În probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Recursul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin. 4 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata pârâtă Direcția Fiscală B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal şi menţinerea sentinţei civile nr. 898/CA/11.11.2020.

În motivare a arătat că în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond că deşi pentru instituţiile publice legiuitorul a folosit, la art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 sintagma „acordă anual...vouchere” creând impresia că aceste vouchere se acordă ope legis, în alineatele următoare a stabilit, pe de  o parte că angajatorul stabileşte data la care se acordă aceste vouchere, iar pe de altă parte, că modalitatea de acordare se stabileşte prin hotărâre de Guvern iar acordarea voucherelor este condiţionată de existenţa sumelor prevăzute cu această destinaţie în buget.

Astfel, pentru instituţiile publice nu a fost instituită obligaţia acordării necondiţionate a voucherelor de vacanţă ci, dimpotrivă, dreptul la vouchere este condiţionat de alocarea sumelor necesare pentru plata lor în bugetul instituţiei angajatoare.

Intimata pârâtă a precizat că Direcţia Fiscală B. a prevăzut şi solicitat în bugetele de cheltuieli pentru anii 2019 şi 2020 sumele necesare acordării voucherelor de vacanţă pentru angajaţi, însă aceste sume nu au fost alocate.

Pentru aceste argumente, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului.

În drept, a invocat prevederile codului de procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

Prin încheierea din 10.03.2021 cauza a fost suspendată până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unei chestiuni de drept ce face obiectul dosarului nr. 82/1/2021.

Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art.499 din Codul de procedură civilă, susţinerile părţilor şi ansamblul materialului probator existent la dosar, Curtea constată următoarele:

Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a art. l alin.2, 24 şi 25  şi a art.3  din O.U.G. nr. 8/2009, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care este nefondat.

În acest sens, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009, „(2) Instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2020, vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat”. De asemenea, la alin. (2 ind. 4), (2 ind. 5) şi (3), se stipulează că „în limita resurselor bugetare, angajatorul stabileşte, în condiţiile alin. (2), când acordă voucherele de vacanţă, de comun acord cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, după caz”, că „în cazul instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale, modalitatea de acordare a indemnizaţiilor de vacanţă se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, fără a se diminua cuantumul anual acordat salariaţilor din administraţia publică centrală şi locală pentru vouchere de vacanţă sau echivalent” şi că „voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

Or, din interpretarea coroborată a acestor norme, în acord cu prima instanţă, Curtea reţine că, deşi pentru instituţiile publice legiuitorul a folosit, la art. 1 alin. (2), sintagma „acordă, anual (...) vouchere”, care pare a avea un caracter imperativ, în aliniatele următoare a stabilit explicit că angajatorul stabileşte data la care acordă vouchere, că modalitatea de acordare se stabileşte prin hotărâre a Guvernului şi că acordarea acestora este condiţionată de existenţa sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetele locale, aspecte care nu pot fi ignorate la momentul interpretării alin. (2).

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Curtea constată că pentru instituţiile publice nu a fost instituită obligaţia acordării necondiţionate a voucherelor de vacanţă, „ope legis”, cum pretinde reclamanta, ci, dimpotrivă, dreptul reclamantei la voucherele de vacanţă este condiţionat de alocarea sumelor necesare pentru plata lor în bugetul instituţiei angajatoare. Or, în speţă, din actele depuse de pârâtă rezultă că, deşi aceasta a solicitat sumele necesare, nu i-au fost alocate fondurile necesare de la bugetul local, prin Hotărârile Consiliului Local B. nr. 292/17.04.2019, respectiv nr. 81/20.02.2020.

Această interpretare este confirmată de Decizia nr. 39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituţiilor publice”.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut explicit că: „64. Formula legislativă fermă regăsită în conţinutul normei art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - «acordă» -, în opoziţie cu cea dispozitivă din conţinutul art. 1 alin. (1) şi art. 1^1 din acelaşi act normativ - «pot acorda» - determină concluzia neîndoielnică în sensul că, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică centrală şi/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului - personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare. Acest drept nu este însă unul pur şi simplu, ci este unul condiţionat deoarece, potrivit aceleiaşi norme a art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, acordarea primelor de vacanţă sub forma voucherelor de vacanţă nu se poate realiza decât «în condiţiile legii».

65. Aceste condiţii sunt descrise în conţinutul art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ pentru unităţile din domeniul bugetar, prin aceea că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, iar nivelul lor maxim poate reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.

66. Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie”.

Or, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014 interpretata prin decizia nr. 39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevedea că: „Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă”.

Prin urmare, norma juridică interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are un conţinut similar cu norma juridică supusă interpretării instanţei în prezentul litigiu, raţionamentul instanţei supreme este pe deplin aplicabil, susţinerile contrare ale recurentei neputând fi primite.

De altfel, această interpretare a Curţii este susţinută şi de considerentele nr. 78 şi 79 din Decizia nr. 23/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. xxxx/119/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, arătându-se că sunt relevante considerentele nr.64, 65 şi 66 din Decizia nr. 39/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente ce au fost redate mai sus.

În consecinţă, Curtea nu poate valida susţinerea recurentei reclamante în sensul că art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 creează un drept imperativ şi necondiţionat, de vreme ce legiuitorul, în alineatele următoare, aplicabile instituţiilor publice, condiţionează acordarea lui de existenţa unor alocări bugetare în acest sens, în bugetul instituţiei publice angajatoare, situaţie care în cauză nu există.

Este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că acest drept ar trebui să fie acordat obligatoriu în situaţia în care nu au fost emise acte normative care să interzică expres alocarea de sume în buget pentru acordarea tichetelor de vacanţă, astfel cum s-a întâmplat pentru anii 2012-2014. În acest sens, Curtea reţine că pentru anii 2012-2014 ordonatorilor de credite le era interzisă expres alocarea de sume în buget cu această destinaţie, chiar dacă aceştia ar fi dorit alocarea sumelor. În schimb, pentru perioada analizată (01.01.2019 şi pentru viitor) această interdicţie nu a mai existat, astfel că puteau fi prevăzute în buget sume cu această destinaţie, posibilitatea şi oportunitatea alocării resurselor bugetare aparţinând ordonatorilor de credite, în speţa de faţă pârâtei Direcţia Fiscală B. şi Consiliului Local B. care putea aproba aceste alocări.

Or, obiectul prezentei cauze nu îl constituie legalitatea refuzului alocării sumelor necesare plăţii voucherelor de vacanţă, ci acordarea acestor vouchere, care este subsumată condiţiei obligatorii a existenţei unor alocări bugetare în acest sens, în bugetul instituţiei publice angajatoare, după cum s-a arătat mai sus.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 898/CA/11.11.2020  pronunţată de Tribunalul Braşov,  pe care o va menţine.

Domenii speta

Spete similare