Apel. Procedura insolvenței. Contestație măsură administrator judiciar de denunțare a unor contracte

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Apel. Procedura insolvenței. Contestație măsură administrator judiciar de denunțare a unor contracte. Nelegalitatea măsurii administratorului judiciar de denunțare a unui contract de cesiune de creanță, pentru neexecutarea obligațiilor dintre cedent și cesionar, contract în care debitoarea nu este parte, având calitatea de debitor cedat, deși semnează contractul de cesiune, însă doar pentru opozabilitate

- art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014

- art. 1566 - 1614 Cod civil

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă

Decizia nr. 53 din 19 februarie 2021

Prin Sentința nr. (...)/F din 07.10.2020 pronunțată de Tribunalul (...), în temeiul art. 59 alin. 7, s-a admis contestația formulată de către contestatorii (C1), prin administrator persoană juridică (A1) SRL, (C2) și (C3), împotriva practicianului în insolvență (PI) SPRL, administrator judiciar al debitoarei (D) SRL, în sensul că s-a anulat măsura administratorului judiciar cuprinsă în Adresa nr. (...)/26.05.2020 de denunțare, în temeiul art. 123 din Legea nr. 85/2014 a următoarelor contracte: contractul de cesiune de creanță din 25.09.2019 încheiat între (S1) KFT în calitate de cedent, (C2) și (C3) în calitate de cesionari, și (D) SRL în calitate de debitor cedat; contractul de cesiune de capital din data de 25.09.2019 încheiat între (D) SRL, în calitate de cedent și (C2) și (C3) în calitate de cesionari; convenția de compensare creanțe din data de 25.09.2019 încheiată între (D) SRL, pe de o parte, și (C2) și (C3), pe de altă parte.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la solicitarea debitoarei SC (D) SRL, prin administrator special (AS), adresată administratorului judiciar sub nr. (...)/13.05.2020 (fila nr. 4) verso), administratorul judiciar (PI) SPRL, prin executorul judecătoresc BEJ (...), a transmis creditorilor (C2), (C3) și (S1) KFT, Notificare de denunțare a următoarelor contracte: contractul de cesiune de creanță din 25.09.2019 încheiat între (S1) KFT în calitate de cedent, (C2) și (C3) în calitate de cesionari și (D) SRL în calitate de debitor cedat; Contractul de cesiune de capital din data de 25.09.2019 încheiat între (D) SRL, în calitate de cedent, și (C2) și (C3), în calitate de cesionari; convenția de compensare creanțe din data de 25.09.2019 încheiată între (D) SRL, pe de o parte, și (C2) și (C3), pe de altă parte.

Această măsură a administratorului judiciar a fost contestată, în condițiile art. 59 alin. 5 și 6 din Legea nr. 85/2014 de către creditorii (C1), (C2) și (C3).

Pe fondul contestației, judecătorul sindic a constatat că cele trei contracte pe care le-a denunțat administratorul judiciar sunt: primul, un contract de cesiune de creanțe, încheiat în temeiul art. 1566 - 1614 Cod civil, în care debitorul este debitor cedat, în privința sa nepunându-se în discuție vreo executare a contractului de către cedenți și cesionari, din postura sa de debitor cedat neputând cenzura modalitatea de executare a contractului de cesiune încheiat de creditorul său inițial; al doilea contract este un contract de cesiune de părți sociale/capital la o societate agricolă, respectiv la (C1), prin care debitoarea și-a cesionat în mod oneros părțile sociale unor persoane fizice, respectiv contestatorilor (C2) și (C3), această cesiune a fost operată în registrul de publicitate al societății agricole, iar plata cesiunii a fost reținută ca executată în cel de-al treilea contract denunțat de către administratorul judiciar privind compensarea datoriilor reciproce între debitoarea în insolvență și creditorii săi persoane fizice, respectiv prin Convenția de compensare creanțe din data de 25.09.2019 încheiată între (D) SRL, pe de o parte, și (C2) și (C3), pe de altă parte.

Referitor la măsura luată de administratorul judiciar, de denunțare unilaterală a acestor trei convenții, judecătorul sindic a constatat că, într-adevăr, dispozițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 invocat ca temei legal al denunțării, dau posibilitatea practicienilor în insolvență să denunțe orice contract, cu condiția ca acest contract să fie unul în derulare, iar prin denunțarea sa să se maximizeze averea debitoarei, iar obligația unei din părți nu a fost executată în mod substanțial.

În opinia judecătorului sindic, în mod nelegal practicianul în insolvență a apelat la aceste dispoziții legale și a apreciat că în virtutea dreptului său de a denunța contracte în derulare, acesta poate denunța orice contract apreciat de acesta ca nelegal sau ca neexecutat.

În acest sens, judecătorul sindic a constatat că, din ansamblul dispozițiilor art. 1566 - 1614 Cod civil, rezultă că debitorul cedat, nefiind parte în contractul de cesiune, nu este îndreptățit să solicite denunțarea/rezoluțiune/rezilierea unui contract de cesiune pentru neexecutarea obligațiilor dintre cedent și cesionar. Or, prin măsura adoptată, practicianul în insolvență a făcut tocmai acest lucru, deși acesta figura în contractul de cesiune de creanțe doar pentru identificarea debitorului cedat și pentru opozabilitate.

Contractul de cesiune de părți sociale/de capital încheiat la aceeași dată, 25.09.2019, deși afirmativ a fost executat în totalitate prin încheierea convenției de compensare, administratorul judiciar, apelând la o ficțiune, respectiv la aprecierea proprie în sensul că, urmare a denunțării unilaterale, una din creanțele compensate nu există, a apreciat că nici această convenție de compensare nu este executată și a apreciat că este îndreptățit să denunțe în mod unilateral și acest contract.

Această modalitate de denunțare a contractului constituie în realitate o manifestare de voință din partea administratorului judiciar și a debitorului în insolvență în sensul de a contesta legalitatea celor trei contracte sub aspectul condițiilor de valabilitate a acestora, cât și sub aspectul existenței unor indicii temeinice de neexecutare a acestora.

În opinia judecătorului sindic, apărările administratorului judiciar formulate în sensul celor de mai sus, pot fi analizate doar de către o instanță sesizată cu o acțiune în nulitatea contractelor în litigiu, în executarea sau rezoluțiunea acestora pentru neexecutare, și nicidecum nu pot face obiectul unei analize a judecătorului sindic pe calea analizării legalității măsurii de denunțare a contractului luată de administratorul judiciar. Art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu dă drept absolut administratorului judiciar de a denunța orice contract pe care îl apreciază nelegal, cu eludarea dispozițiilor de drept comun privind modalitățile legale de încetare a contractelor, ci a fost instituit ca o procedură flexibilă la îndemâna acestuia, de a maximiza averea debitoarei prin măsuri de stopare a unor contracte în derulare care, fie datorită duratei nedeterminate a acestora (închirieri, locațiuni), devin oneroase pentru debitor, fie prin neexecutarea substanțială a acestora devin oricum dificil de a fi executate, având în vedere insolvența debitoarei, fiind preferabilă denunțarea acestora, în mod unilateral, cu riscul achitării unor despăgubiri mai mici decât prejudiciul care ar fi suferit în caz de executare a contractului.

În speță, practicianul în insolvență a apelat la posibilitatea prevăzută de art. 123 și a denunțat pe de o parte contracte față de care nu era îndreptățit să invoce neexecutarea contractului, iar pe de altă parte, a denunțat contracte în privința cărora existau acte juridice din care rezulta executarea contractului fără ca aceste acte să fie anulate sau rezoluționate prin acordul părților sau ca urmare a dispoziției unei instanțe de judecată, această modalitate de denunțare a contractelor fiind nelegală, în dezacord cu spiritul și conținutul concret al art. 123 din Legea nr. 85/2014 invocat de acesta ca temei al actului juridic adoptat în mod unilateral.

Față de cele de mai sus, judecătorul sindic a apreciat ca întemeiată contestația formulată de către contestatorii (C1), (C2) și (C3) și neîntemeiate apărările practicianului în insolvență, motiv pentru care, în temeiul art. 45 lit. j), art. 59 alin. 7 raportat la art. 123 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, a admis contestația, a anulat măsura administratorului judiciar cuprinsă în Adresa nr. (...)/26.05.2020 de denunțare, în temeiul art. 123 din Legea nr. 85/2014 a contractelor: Contractul de cesiune de creanță din 25.0.92019 încheiat între (S1) KFT în calitate de cedent, (C2) și (C3) în calitate de cesionari și (D) SRL în calitate de debitor cedat, Contractul de cesiune de capital din data de 25.09.2019 încheiat între (D) SRL în calitate de cedent și (C2) și (C3) în calitate de cesionari și Convenția de compensare creanțe din data de 25.09.2019 încheiată între (D) SRL, pe de o parte și (C2) și (C3), pe de altă parte, fără a acorda contestatorilor cheltuieli de judecată în condițiile art. 451 Cod procedură civilă, acestea nefiind solicitate, conform dispozitivului hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel (PI) SPRL, administrator judiciar al debitoarei (D) SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să dispună admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței atacate și menținerea măsurii administratorului judiciar de denunțare a contractelor: de cesiune de creanță din data de 24.09.2019, încheiat între (S1) KFT, în calitate de cedent, (C2) și (C3), în calitate de cesionari, și (D) SRL în calitate de debitor cedat; de cesiune de capital din data de 25.09.2019 încheiat între (D) SRL, în calitate de cedent, și (C2) și (C3), în calitate de cesionari; de compensare creanțe din data de 25.09.2019, încheiată între (D) SRL, pe de o parte, și (C2) și (C3), pe de altă parte.

Menționează că susține, în continuare, cuprinsul notelor scrise depuse pentru termenul din 16.09.2020 și pentru termenul din 30.09.2020, precum și a concluziilor scrise de la termenul din 07.10.2020, depuse în fața primei instanțe, solicitând instanței să țină seama de fiecare dintre ele în aprecierea soluției prezentei cauze.

În plus față de cele menționate în primă instanță, aduce următoarele critici sentinței atacate: instanța nu apreciază/statuează prin sentința atacată asupra stării de fapt de la momentul denunțării contractelor, și anume, din 26.05.2020, cu efecte față de destinatari de la data comunicării notificării de denunțare a contractelor cu aceștia. În atare condiții, în mod greșit, instanța reține “contractul de cesiune de părți sociale/de capital încheiat la aceeași dată, 25.09.2019, deși afirmativ a fost executat în totalitate prin încheierea convenției de compensare, administratorul judiciar” și “practicianul în insolvență (...) a denunțat contracte în privința cărora existau acte juridice din care rezulta executarea contractului”. Arată că, dimpotrivă, existau acte juridice din care rezultă neexecutarea (fapt negativ față de care părțile nu au făcut proba contrară a executării), și anume:

1.societatea maghiară (S1) KFT a solicitat la data de 25.11.2019, executarea silită a (D) SRL pentru suma de 200.000 lei (atașat documente în probațiune). Dacă (S1) KFT ar fi semnat contractul de cesiune de creanță din data de 24.09.2019 la data de 24.09.2020, după acest moment, datoria sa față de (D) SRL ar fi fost de 32.524 euro (155.139,48 lei la cursul BNR din 25.11.2019 - 1 euro = 4,7722 lei) rezultată din diminuarea sumei totale de 219.687 euro cu TRANȘA 1 în sumă de 34.947 euro plătită de (C1) și cu prețul cesiunii de creanță de 152.216 euro. Or, (S1) KFT solicită executarea silită a sumei de 200.000 lei echivalentul în euro fiind de 41.928,72 euro;

2.conform corespondenței prin e-mail dintre (D) SRL și (S1) KFT din perioada 10-11 martie 2020 și documentelor contabile ale (S1) KFT atașate e-mailului de răspuns, suma comunicată de (S1) KFT ca fiind datorată de (D) SRL este de 163.740 euro (și nu se are în vedere nicio cesiune de creanță);

3.163.740 euro este tocmai suma pentru care (S1) KFT a solicitat în 14.05.2020 înscrierea la masa credală a (D) SRL, sumă cu care a și fost înscrisă în tabelul creditorilor debitoarei la 10.06.2020. Ulterior, având în vedere ratificarea cândva la începutul lunii iunie 2020 a contractului de cesiune de creanță dintre (S1) KFT, în calitate de cedent, (C2) și (C3), în calitate de cesionari, cu (D) SRL în calitate de debitor cedat, societatea (S1) KFT solicită reducerea valorii creanței sale de la 163.740 euro (788.876,82 lei) la 11.522,72 euro (55.701,48 lei) rezultând în urma diminuării valorii inițial solicitate de 163.470 euro cu suma de 152.216 euro cesionați lui (C2) și (C3);

4.necontestarea de către reclamantă a creanței (S1) KFT înregistrată în tabelul preliminar și care includea suma pretins cesionată, deși aceasta a înțeles să conteste alte creanțe înscrise în tabel.

Or, conform prevederilor art. 123 din Legea 85/2014, denunțarea produce efecte de la data notificării denunțării, acesta fiind momentul la care instanța trebuie să se raporteze atunci când se pronunță asupra executării sau a neexecutării în totalitate sau substanțial a contractelor denunțate.

În ceea ce privește susținerea instanței conform căreia “în opinia judecătorului sindic, în mod nelegal practicianul în insolvență a apelat la aceste dispoziții legale și a apreciat că în virtutea dreptului său de a denunța contracte în derulare acesta poate denunța orice contract apreciat de acesta ca nelegal sau ca neexecutat”, arată că administratorul judiciar poate denunța orice contract neexecutat total ori substanțial, câtă vreme această acțiune duce la maximizarea averii debitoarei care determină astfel creșterea șanselor de reușită a unei reorganizări ori de îndestulare a creditorilor în caz de faliment. Art. 123 din Legea 85/2014 conferă administratorului judiciar un drept special legat de soarta actelor încheiate cu respectarea legii, respectiv denunțarea acestora. Practic administratorului judiciar i s-a conferit un drept de opțiune legat de încetarea sau nu a respectivelor contracte, prin reglementarea unui caz particular de denunțare unilaterală dintr-o cauză autorizată de lege: deschiderea procedurii insolvenței. Scopul declarat al instituirii dreptului de opțiune, în conformitate cu care este ținut să acționeze administratorul judiciar, constă în asigurarea creșterii averii debitorului, ceea ce presupune punerea în balanță a avantajelor financiare oferite de soluția denunțării prin raportare la consecințele economice ale continuării contractului în cauză. Astfel, criteriul economic este determinant în decizia de denunțare a unui contract, alături de cerința neexecutării totale ori parțiale, ambele incidente în cauză (valoarea părților sociale din cooperativă obiect al contractului denunțat este de 722.000 lei iar neexecutarea totală rezultă din probele de mai sus).

În ceea ce privește susținerea instanței conform căreia “Contractul de cesiune de părți sociale/de capital încheiat la aceeași dată, 25.09.2019, deși afirmativ a fost executat în totalitate prin încheierea convenției de compensare, administratorul judiciar, apelând la o ficțiune, respectiv la aprecierea proprie în sensul că, urmare a denunțării unilaterale, una din creanțele compensate nu există, a apreciat că nici această convenție de compensare nu este executată și a apreciat că este îndreptățit să denunțe în mod unilateral și acest contract”, arată că administratorul nu a considerat că, urmare a denunțării unilaterale făcută de către el, una dintre creanțele compensate (a persoanelor fizice (C2) și (C3) nu există, ci a considerat că această creanță nu există din coroborarea probelor mai sus indicate la punctele 1-4. Astfel, nu ficțiunea denunțării unilaterale a contractului dintre (S1) KFT și cele două persoane fizice (făcută cu scopul de a se înțelege întreaga operațiune juridică enunțată și materializată în mai multe contracte și cu scop de opozabilitate pentru toate părțile implicate) este sursa inexistenței uneia dintre creanțele compensate, ci inexistența defel a cesiunii inițiale dintre (S1) KFT și cele două persoane fizice la data denunțărilor, inexistență dovedită la punctele 1 - 4 de mai sus.

În ceea ce privește susținerea instanței conform căreia “această modalitate de denunțare a contractului constituie în realitate o manifestare de voință din partea administratorului judiciar și a debitorului în insolvență în sensul de a contesta legalitatea celor trei contracte sub aspectul condițiilor de valabilitate a acestora cât și sub aspectul existenței unor indicii temeinice de neexecutare a acestora”, arată că așa zisele indicii temeinice de neexecutare sunt de fapt veritabile probe față de care nu s-a demonstrat contrariul, prin dovedirea plății cesiunii, iar ilegalitatea ori frauda de la momentul încheierii lor nu poate genera obligații suplimentare în sarcina administratorului judiciar atunci când le denunță (contestarea legalității sub aspectul condițiilor de valabilitate printr-o acțiune în nulitate, în executarea ori rezoluțiunea pentru neexecutare astfel cum pretinde instanța), obligații care în cazul denunțării contractelor încheiate cu respectarea legii nu subzistă. Nu poate fi mai greu de denunțat un contract neexecutat care maximizează averea debitoarei care are ca și temei/cauză intenția de fraudă ori eludarea intereselor legitime ale anumitor persoane decât un contract încheiat în mod legal.

În ceea ce privește susținerea instanței conform căreia “art. 123 din Legea nr. 85/2014, nu dă drept absolut administratorului judiciar de a denunța orice contract pe care îl apreciază nelegal cu eludarea dispozițiilor de drept comun privind modalitățile legale de încetare a contractelor, ci a fost instituit ca o procedură flexibilă la îndemâna acestuia de a maximiza averea debitoarei prin măsuri de stopare a unor contracte în derulare care fie datorită duratei nedeterminate a acestora (închirieri, locațiuni) devin oneroase pentru debitor, fie prin neexecutarea substanțială a acestora devin oricum dificil de a fi executate, având în vedere insolvența debitoarei, fiind preferabilă denunțarea acestora în mod unilateral cu riscul achitării unor despăgubiri mai mici decât prejudiciul care ar fi suferit în caz de executare a contractului”, argumentează contrariul astfel: regimul juridic, original, al continuării contractelor în curs după deschiderea procedurii insolvenței are drept finalitate crearea unor pârghii menite, pe de o parte, să întrerupă unele raporturi contractuale a căror execuție este prea oneroasă, inutilă sau neprofitabilă pentru debitor, iar pe de altă parte, să permită continuarea contractelor utile pentru redresarea debitorului. În ambele cazuri, principiile ce stau la baza deciziei practicianului în insolvență alterează semnificativ mecanismele dreptului comun al contractelor, totul în considerarea interesului întreprinderii debitoare și a acordării unei păsuiri în vederea exploatării tuturor șanselor acesteia de redresare. Adoptând această soluție, legiuitorul a pus în prim plan obiectivul economic al contractului, ce depășește interesele părților, și anume, salvarea întreprinderii. În accepțiunea economică, contractul devine un instrument economic necesar/nenecesar redresării, valoarea sa în raport cu această scop fiind cea care îi decide soarta.

În drept, invocă dispozițiile Legii 85/2014, Cod civil., Cod procedură civilă și textele legale invocate în cuprinsul actelor de procedură depuse.

Prin notele de ședință depuse la dosar, intimata (C1) a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

În motivare arată că, pe fondul contestației, o analiză simplă arată că cele trei contracte pe care le-a denunțat administratorul judiciar sunt: un contract de cesiune de creanțe, încheiat în temeiul art. 1566 - 1614 Cod civil, în care debitorul este debitor cedat, în privința sa nepunându-se în discuție vreo executare a contractului de către cedenți și cesionari, din postura sa de debitor cedat neputând cenzura modalitatea de executare a contractului de cesiune încheiat de creditorul său inițial; al doilea contract este un contract de cesiune de părți sociale/capital la o societate agricolă, respectiv la (C1), prin care debitoarea și-a cesionat în mod oneros părțile sociale unor persoane fizice, respectiv contestatorilor (C2) și (C3), această cesiune a fost operată în registrul de publicitate al societății agricole, iar plata cesiunii a fost reținută ca executată în cel de-al treilea contract denunțat de către administratorul judiciar privind compensarea datoriilor reciproce între debitoarea în insolvență și creditorii săi persoane fizice, și al treilea contract este Convenția de compensare creanțe din data de 25.09.2019 încheiată între (D) SRL, pe de o parte, și (C2) și (C3), pe de altă parte.

Referitor la măsura luată de administratorul judiciar de denunțare unilaterală a acestor trei convenții, judecătorul sindic a constatat că, într-adevăr, dispozițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 invocat ca temei legal al denunțării, dau posibilitatea practicienilor în insolvență să denunțe orice contract, cu condiția ca acest contract să fie unul în derulare, iar prin denunțarea sa să se maximizeze averea debitoarei, iar obligația unei din părți nu a fost executată în mod substanțial.

Menționează că, în opinia judecătorului sindic, în mod nelegal, practicianul în insolvență a apelat la aceste dispoziții legale și a apreciat că în virtutea dreptului său de a denunța contracte în derulare acesta poate denunța orice contract apreciat de acesta ca nelegal sau ca neexecutat. Este de puterea evidenței că din ansamblul dispozițiilor art. 1566 - 1614 Cod civil rezultă că, debitorul cedat, nefiind parte în contractul de cesiune, nu este îndreptățit să solicite denunțarea/rezoluțiune/rezilierea unui contract de cesiune pentru neexecutarea obligațiilor dintre cedent și cesionar. Or, prin măsura adoptată, practicianul în insolvență a făcut tocmai acest lucru, deși acesta figura în contractul de cesiune de creanțe doar pentru identificarea debitorului cedat și pentru opozabilitate.

Mai arată că, în mod corect, judecătorul sindic a apreciat că apărările administratorului judiciar formulate în sensul celor de mai sus, pot fi analizate doar de către o instanță sesizată cu o acțiune în nulitatea contractelor în litigiu, în executarea sau rezoluțiunea acestora pentru neexecutare și nicidecum nu pot face obiectul unei analize a judecătorului sindic pe calea analizării legalității măsurii de denunțare a contractului luată de administratorul judiciar. Art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu dă drept absolut administratorului judiciar de a denunța orice contract pe care îl apreciază nelegal, cu eludarea dispozițiilor de drept comun privind modalitățile legale de încetare a contractelor, ci a fost instituit ca o procedură flexibilă la îndemâna acestuia de a maximiza averea debitoarei prin măsuri de stopare a unor contracte în derulare care, fie datorită duratei nedeterminate a acestora devin oneroase pentru debitor, fie prin neexecutarea substanțială a acestora, devin oricum dificil de a fi executate, având în vedere insolvența debitoarei, fiind preferabilă denunțarea acestora în mod unilateral cu riscul achitării unor despăgubiri mai mici decât prejudiciul care ar fi suferit în caz de executare a contractului.

Mai arată că piatra angulară a motivării apelului pare să fie faptul că societatea contestatoare nu ar fi formulat și o contestație împotriva înscrierii creanței (S1) KTF la masa credală. Aceasta este o veritabilă invocare a propriei culpe a lichidatorului care putea, în urma analizării actelor depuse odată cu cererea de înscriere a acestei creanțe, să refuze înscrierea ei, urmând ca aceste aspecte să fie clarificate într-o eventuală contestație formulată de chiar acea societate. În speță, practicianul în insolvență a apelat la posibilitatea prevăzută de art. 123 și a denunțat, pe de o parte, contracte față de care nu era îndreptățit să invoce neexecutarea contractului, iar pe de altă parte, a denunțat contracte în privința cărora existau acte juridice din care rezulta executarea contractului, fără ca aceste acte să fie anulate sau rezoluționate prin acordul părților sau ca urmare a dispoziției unei instanțe de judecată, această modalitate de denunțare a contractelor fiind nelegală în dezacord cu spiritul și conținutul concret al art. 123 din Legea nr. 85/2014 invocat de acesta ca temei al actului juridic adoptat în mod unilateral.

Examinând apelul formulat, prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel a constatat că acesta nu este întemeiat, fiind respins, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea ce face obiectul cauzei s-a contestat măsura administratorului judiciar de denunțare a următoarelor contracte: contractul de cesiune de creanță din 24.09.2019 încheiat între (S1) Kft, în calitate de cedentă, (C2) și (C3), în calitate de cesionari, și debitoarea din prezenta cauză, (D) SRL, în calitate de debitoare cedată; contractul de cesiune de capital din data de 25.09.2019 încheiat între, (D) SRL, în calitate de cedentă, și (C2) și (C3), în calitate de cesionari; convenția de compensare creanțe din data de 25.09.2019 încheiată între (D) SRL, pe de o parte, și (C2) și (C3), pe de altă parte. S-a solicitat anularea acestei măsuri.

Acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 123 alineat 1 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit acestor dispoziții legale, în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate sau substanțial de către toate părțile implicate.

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că nu pot fi denunțate decât contractele în care debitoarea este parte, fiind evident că nu pot fi denunțate orice contracte încheiate între terțe persoane, în care debitoarea nu figurează ca parte.

În speță, primul contract denunțat de administratorul judiciar, respectiv cel de cesiune de creanță din data de 24.09.2019, este încheiat între (S1) Kft, în calitate de cedentă, pe de o parte, și (C2) și (C3), în calitate de cesionari, pe de altă parte. Debitoarea din prezenta cauză, (D) SRL, care are calitatea de debitor cedat, nu este parte în acest contract, în favoarea/sarcina sa nenăscându-se nici un drept/nici o obligație. Contractul este încheiat, astfel cum rezultă din cuprinsul său, în temeiul art. 1566 - 1614 Cod civil, or, potrivit acestor dispoziții legale, cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț. Debitorul cedat este, așadar, terț față de contract, el neasumându-și nici o obligație prin încheierea contractului de cesiune de creanță. Potrivit art. 1573, creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului, iar consimțământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanța este legată în mod esențial de persoana creditorului. De asemenea, potrivit art. 1575, cesiunea de creanță produce efecte între cedent și cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primește cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. Este adevărat că, potrivit art. 1578, debitorul este ținut să plătească cesionarului în momentul în care acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă sau primește o comunicare scrisă a cesiunii, însă rolul acestei acceptări sau comunicări este acela de opozabilitate a contractului încheiat între cedent și cesionar față de debitor și nu conferă acestuia din urmă calitatea de parte în convenția de cesiune de creanță.

În speță, părțile semnatare ale convenției de cesiune de creanță au înțeles să o facă opozabilă debitorului cedat prin însăși convenția lor, debitorul cedat semnând contractul de cesiune de creanță din data de 24.09.2019, însă nu în calitate parte, ci în calitate de debitor cedat. Debitorul cedat nu și-a asumat nici o obligație prin contract, ci, așa cum rezultă din cuprinsul acestuia, doar a luat la cunoștință despre încheierea lui, înțelegând că toate obligațiile de plată asumate față de creditorul cedent au fost transferate către noii creditori, cesionari.

În mod legal și temeinic a reținut astfel instanța de fond că administratorul judiciar al debitorului cedat nu poate să denunțe un contract în care debitorul nu este parte și în care debitorul apare doar pentru identificare și opozabilitate, invocând neexecutarea obligațiilor între cedent și cesionari, opunându-se în acest sens dispozițiile art. 123 alineat 1 din Legea nr. 85/2014 care are în vedere contractele în derulare ale debitorului, respectiv în care acesta este parte. În consecință, o analiză a probelor invocate de administratorul judiciar privind neexecutarea obligațiilor din contractul de cesiune de creanță nu se impunea a fi făcută de către instanța de fond și nu se impune a fi făcută nici de instanța de apel.

În privința celorlalte două contracte, în care debitoarea este parte, respectiv contractul de cesiune de capital din data de 25.09.2019 și convenția de compensare creanțe din aceeași dată, acestea sunt cu executare uno ictu și au fost integral executate până la data denunțării lor de către administratorul judiciar, astfel cum rezultă din probele de la dosar și cum în mod temeinic a reținut și judecătorul-sindic. De altfel, administratorul judiciar nu contestă executarea acestor contracte, ci susține că se impunea ca ele să fie denunțate pe motiv că una din creanțele compensate nu există tocmai datorită faptului că cesiunea de creanță din data de 24.09.2019 nu există, în sensul că nu este valabil încheiată, dar nici executată, inexistență dovedită la punctele 1- 4 de mai sus. Or, așa cum în mod legal a reținut judecătorul-sindic, câtă vreme administratorul judiciar nu poate denunța contractul de cesiune de creanță, pentru că debitoarea nu este parte în acest contract, iar contractul nu a fost anulat printr-o altă modalitate prevăzută de lege, contractul de cesiune este valabil și, oricum, valabilitatea sau nevalabilitatea lui nu au nici o înrâurire asupra valabilității celor două contracte menționate mai sus, acestea fiind valabil încheiate, câtă vreme nu au fost anulate de o instanță de judecată. De asemenea, neexecutarea contractului de cesiune de creanță nu are nici o înrâurire asupra executării contractelor de cesiune de capital și de compensare, acestea fiind executate integral, astfel cum s-a dovedit în cauză.

În consecință, în cauză nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 123 alineat 1 din Legea nr. 85/2014, pentru a putea fi denunțate aceste contracte, respectiv condiția ca ele să nu fi fost executate în totalitate sau substanțial de către toate părțile implicate.

Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar motivele de apel invocate nu sunt întemeiate, astfel că, în baza art. 480 Cod de procedură civilă, Curtea de Apel a respins recursul formulat de administratorul judiciar.

Domenii speta

Spete similare