Clauze abuzive în contracte de credit

Cod ECLI ECLI:RO:JDBRV:2020:001.######

DOSAR NR. ####/197/2019

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA ######

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. ####

Şedinţa publică din 04.08.2020

Instanţa constituită din :

PREŞEDINTE – ##### ###### ######

GREFIER – #### ########-########

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta ####### ####### în contradictoriu cu pârâta ##### ########## ###### SA având ca obiect „constatare nulitate act juridic”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 29.06.2020, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14.07.2020, 20.07.2020, iar ulterior pentru data de 04.08.2020, când a pronunţat următoarea hotărâre:

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele :

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. de mai sus la data de 12.03.2019, reclamanta ####### ####### în contradictoriu cu pârâta ##### ########## ###### SA a solicitat instanței:

1. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 86005 din 28.09.2007 în ceea ce privește modalitatea de determinare a dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare și până la data de 03.05.2011;

2. Să dispună repunerea părților în situația anterioară, sens în care să oblige pârâta la restituirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda inițială și dobânda majorată, cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării și până la plata efectivă;

3. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 8 lit. d din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 86005 din 28.09.2007, în privința comisionului de acordare credit;

4. Să dispună repunerea părților în situația anterioară, sens în care să oblige pârâta la restituirea sumei achitată cu titlu de comision de acordare, cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării și până la plata efectivă;

5. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 8 lit. e din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 86005 din 28.09.2007, în privința comisionului de administrare;

6. Să dispună repunerea părților în situația anterioară, sens în care să oblige pârâta la restituirea sumei achitată cu titlu de comision de administrare, cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării și până la plata efectivă;

7. Să oblige pârâta să repună în contul de credit RO19RNCB0053090652920001 suma de 10.500 euro, depusă de reclamantă în perioada noiembrie 2007-ianuarie 2009 și neînregistrată în extrasul de cont;

8. Să stabilească întinderea dreptului de creanță deținut de pârâtă cu titlu de împrumut în temeiul contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 86005 din 28.09.2007 ca urmare a înlăturării clauzelor ce se vor constata ca fiind abuzive;

9. cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, în esență, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, privind caracterul abuziv al clauzelor anterior menționate, susținând că acestea nu au fost negociate direct cu consumatorul.

În drept, a invocat Legea nr. 193/2000.

În probațiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și cu expertiza contabilă.

Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013, pentru petitele 1-6 respectiv 8. Petitul 7 a fost timbrat la valoare, conform art. 3 alin.2 din OUG nr. 80/2013, cu 2.104,4 lei.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta ##### ########## ###### SA a invocat excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita anularea clauzelor contractuale, excepția inadmisibilității, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pe fondul cauzei, în esență, a susținut că sunt respectate normele legale privind protecția consumatorilor, iar instanța de judecată nu este îndrituită să modifice contractul părților.

În drept, a invocat dispozițiile CPC, ale Legii nr. 193/2000, ale OUG nr. 52/2010 și ale Codului civil.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și cu interogatoriu.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare, la data de 10.06.2019, prin care a dedus judecății pretenții noi.

Astfel, a solicitat instanței:

1. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 85455 din 12.09.2007 și în pct. 2.10.a din Condiții Generale de Creditare – anexă la contractul de credit bancar anterior menționat, în ceea ce privește modalitatea de determinare a dobânzii contractuale în privința componentei variabile a dobânzii, cu restituirea sumei achitate cu acest titlu;

2. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 9 lit. b din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 85455 din 12.09.2007, în ceea ce privește comisionul de acordare credit, cu restituirea sumei achitate cu acest titlu;

3. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 8 lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 85455 din 12.09.2007, în ceea ce privește comisionul de administrare, cu restituirea sumei achitate cu acest titlu;

4. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 9 lit. a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 85455 din 12.09.2007, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, cu restituirea sumei achitate cu acest titlu;

5. Să constate caracterului abuziv al cuprinse în pct. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 85455 din 12.09.2007, în ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, cu restituirea sumei achitate cu acest titlu.

Pârâta a depus întâmpinare la cerere modificatoare, prin care a reiterat excepțiile invocate în întâmpinarea la cerere de chemare în judecată. Pe fond, a solicitat respingerea pretențiilor cuprinse în cererea modificatoare.

La data de 13.09.2019, reclamanta a depus notă de ședință, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de către pârâtă.

Prin încheierea de ședință din data de 23.09.2019, instanța a dispus unirea cu fondul a excepției prescripției și a excepției inadmisibilității, ambele invocate de pârâtă.

Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri.

La data de 07.10.2019 respectiv 10.07.2020, reclamanta a depus concluzii scrise.

Din dispoziția instanței, ambele părți au depus relații suplimentare referitoare la plățile efectuate de reclamantă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

În fapt, la data de 28.09.2007, între ##### ########## ###### SA în calitate de ”bancă împrumutătoare” și reclamanta ####### ####### în calitate de ”împrumutat” respectiv ”garant ipotecar”, s-a încheiat contractul de credit nr. 86005/28.09.2007, prin care debitorul a fost creditat cu 52.250 EUR. De asemenea, între aceleași părți, la data de 12.09.2007, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru nevoi personale nr. 85455/12.09.2007, având ca obiect suma de 8.000 EUR.

În drept, instanța reține că speței îi sunt aplicabile prevederile art. 969 – art. 970 C.civ. din anul 1864, având în vedere data încheierii contractului de credit, potrivit cărora convențiile legale încheiate au putere de lege între părțile contractante, ele trebuind executate cu bună-credință. De esența contractului civil este poziția de egalitate juridică a părților, ceea ce înseamnă că drepturile și obligațiile acestora trebuie să fie determinate sau determinabile încă de la data încheierii actului juridic.

Acestei reguli se adaugă însă, aspectul că, de esența activității bancare este acordarea creditelor și obținerea de profit, iar din perspectiva consumatorului, acesta are reprezentarea clară a ceea ce înseamnă contractarea unui credit, el știe și acceptă că trebuie să restituie atât suma împrumutată, cât și suma ce reprezintă prețul folosinței banilor împrumutați, ceea ce se traduce în dobândă.

Criteriile după care un consumator selectează o anumită bancă de la care să contracteze un împrumut sunt, de regulă, dobânda percepută de bancă în raport cu alte bănci și stabilitatea monedei creditului pentru a determina cât mai exact sumele de restituit până la finalizarea contractului.

În formarea voinței părților de a perfecta contractul de credit, aspectul esențial este acela al negocierii cu consumatorului a fiecărei clauze contractuale referitoare la dobândă și comisioane fără de care nu s-ar putea derula contractul, în caz contrar, banca încalcă cu rea-credință principiul egalității părților în contract, deoarece disimulează un comportament corect și ulterior, profitând de poziția sa mai avantajoasă în raport cu consumatorul, percepe sume care nu au fost negociate, situația care atrage măsurile de protecție a consumatorului prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Așa fiind, cadrul legal în care se analizează caracterul abuziv al clauzelor denunțate de partea reclamantă este reprezentat de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Prin adoptarea acestei legi s-a realizat transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.

Emiterea directivei menționate a urmărit unificarea legislației în ceea ce privește clauzele abuzive și are la bază menținerea echilibrului contractual în cadrul contractelor în care poziția părților este caracterizată prin inegalitate juridică și economică determinată de inferioritatea consumatorului față de profesionist, aceasta având la îndemână mecanisme reduse care să îi permită o informare corectă, totală și de specialitate.

În consecință, în analiza contractului de credit încheiat între părți, instanța va avea în vedere dispozițiile Legea nr. 193/2000, dispoziții care vor fi aplicate în urma interpretării prin raportare la dispozițiile Directivei care nu este direct aplicabilă în cauză, însă în privința dreptului intern care are la bază o transpunere a unei directive, există obligația efectuării unei interpretări care să aibă în vedere scopul actului transpus și interpretarea acestuia din perspectiva jurisprudenței Curții Europene de Justiție (CJUE).

Conform art. 4 din lege, care a transpus  prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” (alin. 1), iar în alin 2  se  prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respective”. În alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a stipulat că “dacă  un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens“.

Având în vedere transpunerea Directivei în dreptul național, dar și prevederile art. 148 din Constituție, instanța reține că una dintre trăsăturile definitorii ale sistemului de drept autonom al UE, creată prin jurisprudenţa CJUE, care trebuie avute în vedere de către magistraţii statelor membre este supremaţia (prioritatea, preeminenţa) dreptului UE faţă de dreptul intern (naţional) contrar. În acest sens, vor fi avute în vedre cele statuate în hotărârile pronunțate de CJUE.

Statuând cu prioritate asupra excepțiilor procesuale unite cu fondul, reține următoarele considerente:

Prevederile art. 248 CPC stabilesc că ”instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Cu titlu preliminar, instanța reține că este determinantă în cauză stabilirea naturii juridice a sancțiunii care operează în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze.

În privința sancțiunii ce intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor în discuție, instanța reține că aceasta este nulitatea absolută. Astfel, potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”. Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual (a unei norme juridice de ordine privată), în timp ce nulitatea absolută sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general (a unei norme juridice de ordine publică).

Față conținutul normativ incident, instanţa apreciază că Legea nr. 193/2000 stabileşte sancţiunea nulităţii absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive.

Textul legal foloseşte sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulităţii relative. De asemenea, art.1 alin. 3 din Legea nr. ########  interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive.

Mai mult decât atât, potrivit jurisprudenţei CJUE, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro), fără a exista un termen limită pentru invocarea neconformității unei clauze contractuale cu dispozițiile legale privind protecția consumatorilor. În același sens, în cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs. Iveta Corckovskâ (cauza Pohotovosť), în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.”.

Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmăreşte doar vicierea consimţământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiţii, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obţinerea unor venituri mai mari profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, şi care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condiţiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziţie economică privilegiată.

Instanța reţine în acest context considerentele expuse de Curtea Constituţională a României în Decizia nr. ###/2016 conform cărora „dispozițiile alin. (1) - (3) din art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii. Acțiunea pusă la dispoziția consumatorului de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 este o acțiune în anulare supusă condițiilor legale, având efecte specifice care se pot întinde până la momentul încheierii contractului.”(par.77).

În concluzie, instanţa apreciază că prevederile Legii nr.193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecţia consumatorilor împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancţiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

Având regimul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, cererea prin care se urmăreşte constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de credit încheiate de consumatori poate fi formulată oricând, fiind imprescriptibilă.

Efectele nulităţii retroactivează până la momentul încheierii contractului, dată la care instanţa apreciază asupra existenţei cauzelor de nulitate iar în aceste condiţii, faptul că un contract de credit nu s-ar mai afla în derulare, nu împiedică constatarea nulităţii absolute a clauzelor contrare dispoziţiilor legale.

În plus, dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect restituirea prestațiilor, în situația constatării nulității unui act juridic curge de la data constatării de instanță a caracterului abuziv al clauzei și anulării ei, iar dreptul la restituirea prestațiilor, ca aplicație a repunerii părților în situația anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractelor nu are nici o relevanță (în acest sens, ICCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. ####/2013).

În consecinţă, excepţia prescripţiei invocată de pârâtă nu este întemeiată.

În același sens, referitor la excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, instanța reține că și aceasta este neîntemeiată, având în vedere că unul dintre efectele juridice ale constatării nulității este tocmai acela al repunerii părților în situația anterioară.

Pentru aceste motive, excepțiile procesuale unite cu fondul urmează a fi respinse.

Pe fondul cauzei, instanța reține că pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de partea reclamantă, acestea trebuie supuse analizei raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile exprimat prin adagiul ”tempus regit actum”, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice şi, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Astfel, se reţine că instanța a fost investită să examineze caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în două contracte de credit încheiate în anul 2007 în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000, astfel încât referirile părţilor la incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 nu au vreo relevanţă în cauză.

Având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, constatarea caracterului abuziv al unei clauze conduce la aplicarea sancțiunii nulității absolute a respectivei clauze, sancțiune ce se raportează în mod necesar la data încheierii contractului.

Din această perspectivă, susținerile părților privind modificarea ulterioară a modalității de determinare a dobânzii, nu interesează în verificarea condițiilor nulității; aceasta, mai ales, în condițiile în care reclamanta a dedus judecății perioada de după primul an de creditare și până  la data de 03.05.2011 când au fost încheiate acte adiționale la contractul de credit.

Conform art. 2 din Legea nr. 193/2000: ”(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

(2) Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia”.

Conform art. 4 din lege, care a transpus  prevederile Directivei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” (alin. 1), iar în alin 2  se  prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respective”. În alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a stipulat că “dacă  un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens“.

Având în vedere transpunerea Directivei în dreptul național, dar și prevederile art. 148 din Constituție, instanța reține că una dintre trăsăturile definitorii ale sistemului de drept autonom al UE, creată prin jurisprudenţa CJUE, care trebuie avute în vedere de către magistraţii statelor membre este supremaţia (prioritatea, preeminenţa) dreptului UE faţă de dreptul intern (naţional) contrar. În acest sens, vor fi avute în vedre cele statuate în hotărârile pronunțate de CJUE.

Conform art. 2 lit. b) și c) din Directivă: ”consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale; (c) „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.

Potrivit art. 4 din Directivă: ” (1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul ș i raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului ș i la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește te nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar ș i inteligibil”.

Prin urmare, instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al Directivei are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept ”consumator”, iar pentru a stabili aceasta instanța trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de antura bunului sau serviciul care face obiectul contractului (în acest sens, cauza ####### ###### ######, C-110/14, CJUE).

Acest act normativ este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere calitatea de consumator a reclamantei, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), iar banca este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din această lege.

Față de aceste considerente, cererea dedusă judecății este admisibilă, reclamanta situându-se în sfera de protecție a Legii nr. 193/2000 și a Directivei.

Referitor la clauzele ce pot fi analizate, instanța reține cele statuate în cauza nr. C-484/08, (cauza Caja de Ahorros) unde s-a  arătat că „dispoziţiile  art. 4 alin.(2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control  jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau al caracterului adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă, chiar dacă aceste clauze  sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

În consecinţă, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, putându-se afirma că nu au doar dreptul, ci au obligaţia de a face acest lucru.

Continuând acest raționament, instanța reține că în speță se aduce în discuție caracterul abuziv al unor clauze privind comisioanele bancare.

Făcând aplicarea celor statuate în cauza #####, C-143/13, CJUE, în care Curtea analizează noțiunea de ”obiectul (principal al) contractului” și ”caracterul adecvat al prețului sau remunerației”, prin raportare la clauze precum cele ce urmează a fi analizate în cauză, instanța națională este îndrituită să facă o analiză a clauzelor menționate.

Revine așadar instanței sarcina să verifice clauzele în raport de natura, economia generală și stipulațiile contratului vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. Reperele esențiale în analiza instanței vor fi caracterul ”vădit disproporționat” și ”buna-credință”, astfel cum aceste noțiuni autonome sunt conturate în jurisprudența instanței europene (pentru explicitarea celor două noțiuni se va avea în vedere cauza Aziz).

În acest context, câte observații conceptuale se mai impun în raport de susținerile pârâtei referitoare la interpretarea și aplicarea jurisprudenței CJUE în materie.

Din jurisprudența instanței europene, inclusiv cauza #### invocată de pârâtă, în contextul ansamblului jurisprudențial al CJUE în această materie, se constată că există nuanțări ale principiilor statuate, în funcție de legislația și specificul fiecărui stat membru în parte. În orice caz, din întreaga dinamică a jurisprudenței europene, reiese că ceea ce este esențial în analiza caracterului abuziv al unei clauze care reglementează un comision bancar este obligația băncii de a respecta transparența contractuală. Această obligație specifică, care se impune în condiții deosebite în materia raporturilor cu consumatorii, se concretizează atât dintr-o perspectivă preventivă (așa numita ”transparență informativă”) cât și dintr-o perspectivă explicativă (așa numita ”transparență justificativă”).

Cu alte cuvinte, instanța de judecată sesizată de consumator va analiza atât consecințele economice ale clauzei (cauza Kasler, C-26/2014 și cauza ### Hove, C-96/2015) cât și motivele care justifică clauza (cauza #####, C-143/2015). Din această perspectivă, după cum se va dezvolta mai jos, comisionul de  risc nu are funcția de garantare a creditului și nu există o contraprestație a băncii în schimbul perceperii comisionului.

Este adevărat că în cauza ####, s-a statuat că banca ”nu este obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze”, însă ”este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi  în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său”.

Așa fiind, obligația de transparență presupune că, la momentul încheierii contractului, consumatorul să fie informat cu privire la motivele care justifică plata. Această situație se întâlnește în cazul comisionului de acordare, cu privire la care este contestat dacă banca oferă o contraprestație reală. Pe de altă parte, din perspectiva comisionului de administrare, deși nu se contestă că banca furnizează o anumită prestație specifică, nu este transparentă natura exactă a diferitelor servicii corespunzătoare.

Nu în ultimul rând, referitor la alegata modificare a jurisprudenței din cauza ##### prin cauza ####, instanța reține că, într-adevăr, nu este primordial modul în care consumatorul înțelege o clauză, ci mai degrabă dacă aceasta este, în mod obiectiv, ambiguă, consumator trebuind însă să fie în măsură să verifice dacă există sau nu o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, trebuie supuse verificării următoarele condiţii: clauza contractuală să nu fi fost negociată; prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toţi factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În aplicarea dispozițiilor citate, ÎCCJ a statuat în jurisprudenţa sa (decizia nr. ###/27.01.2012), în conformitate cu prevederile Legii 193/2000, că pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale  este  necesara  îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:  clauza  să  nu  fi  fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ  între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În privința caracterului negociat al clauzelor deduse judecății, instanța pornește de la prevederile art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000, care instituie o prezumție a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenţiilor de credit în speță, instanţa constată că aceste acte juridice au caracterul unor contracte de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanta, ci au fost pre-formulate de către bancă.

Nu se poate considera că actul juridic încheiat este un contract negociat, din moment ce, în cazul acestuia, părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună, cu caracter obligatoriu, vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract pre-redactat.

Din această perspectivă, instanța reține că, în cauză, clauzele contestate de partea reclamantă fac obiectul contractului de credit menționat anterior, iar acest contract este unul pre-formulat, care nu a dat ocazia unei negocieri individuale a fiecărei clauze contestate, astfel încât caracterul nenegociat al clauzelor este reținut de instanță.

Pentru a reține astfel, instanța menționează că potrivit art. 4 alin 2 și alin 3 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a se da posibilitatea influențării naturii sale, iar simplul fapt că a existat o negociere cu privire la anumite clauze contractuale nu înlătură posibilitatea analizei caracterului abuziv pentru restul clauzelor, care nu au făcut obiectul unei negocieri. Astfel, un prim aspect care trebuie subliniat este faptul că negocierea trebuie să fie efectivă, realmente consumatorul să aibă posibilitatea de a influența clauza contractuală prin raportare la conținutul său și individuală, să privească fiecare clauză în parte. Pe de altă parte, dispozițiile art. 4 alin 2 ultima teză și alin 3 ult. teză din Legea nr. 193/2000, instituie o prezumție relativă în ceea ce privește lipsa negocierii pentru clauzele incluse din contractele standard preformulate și în condițiile generale practicate pe piața unui anumit serviciu și transferă sarcina probei, urmând ca profesionistul care susține că a existat o negociere pentru clauzele contestate să facă dovada acestei negocieri.

Pârâta nu a furnizat o explicaţie plauzibilă, din care să rezulte că părţile au negociat înainte de încheierea contractului. Așa fiind, în cauză, în mod cert funcționează prezumția relativă a lipsei negocierii, contractul fiind unul pre-formulat, specific activității pârâtei în prestarea serviciilor, iar dovada la care este ținută nu a fost efectuată.

Esența negocierii la care face referire Legea nr. 193/2000 se găsește în posibilitatea consumatorului de a negocia individual fiecare clauză, de a putea modifica conținutul unei clauze în cuprinsul aceleiași oferte, fără a fi nevoit de a accepta clauzele în totalitate sau de a recurge la un alt pachet de servicii, pentru că interesele consumatorului în cadrul raporturilor de creditare sunt satisfăcute în urma coroborării tuturor clauzelor contractuale, motiv pentru care este important ca în cadrul unei singure oferte să existe posibilitatea negocierii și stabilirii unei forme finale a contractului, diferită de oferta inițială.

Faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea reclamantei și că pe piața bancară existau mai multe oferte de creditare nu exonerează pe pârâtă să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. De asemenea, informarea consumatorului și explicarea înțelesului unor clauze pe care acesta nu le-a înțeles, nu determină reținerea unui caracter negociat, argumentele fiind cele deja expuse.

În consecință, instanța apreciază că nu a existat o negociere cu reclamanta în privința clauzelor pe care acesta le supune analizei instanței.

Totodată, mai trebuie analizat ce înseamnă redactarea clauzelor „într-un limbaj clar şi inteligibil”. Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, sub acest aspect, chiar dacă respectivele  clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical,  trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune. În ceea ce  priveşte  limbajul inteligibil, instanţa consideră că acest caracter înseamnă posibilitatea  pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea  ce-i priveşte.

CJUE a arătat că art. 4 alin.(2) din Directivă, trebuie interpretat în sensul că, ”în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa  potrivit căreia o clauză  contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva  clauză să fie inteligibilă pentru consumator  din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul  să expună în mod transparent  funcţionarea  concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia  dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin  alte clauze astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acesta în ceea  ce-l priveşte”.

În privința dezechilibrului contractual dintre părți, instanța va avea în vedere principiul bunei-credințe în încheierea și derularea contractului precum și considerentul nr. 16 al Directivei: ”la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, întrucât buna-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Odată stabilită sfera de aplicare a Legii nr. 193/2000, instanța reține, referitor la fondul cauzei, că analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale va avea în vedere, conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, identificarea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibru care dezavantajează consumatorul și este creat prin intermediul clauzelor care operează contrar bunei-credințe.

Referitor la criteriile în funcție de care se va evalua caracterul abuziv al clauzelor în jurisprudența Curții, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, cauza Scheider, C 137/08 Rep. P. I /10847 și Hotărârea din 4 iunie 2009, cauza Pannon, C243/08, Rep., p. I -4713, paragrafele 37-39 s-a menționat că directiva, prin noțiunile de bună-credință și dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu oferă decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze nenegociate, urmând ca instanța să aprecieze acest caracter în funcție de natura bunurilor și serviciilor prestate și având în vedere toate circumstanțele de la momentul încheierii contractului, circumstanțe care însoțesc încheierea contractului.

Noțiunile de bună-credință și dezechilibru semnificativ, au fost dezvoltate ulterior, în jurisprudența Curții prin Hotărârea din 14 martie 2013, cauza Mohamed Aziz, C 415/11, prg. 67-71. Din considerentele hotărârii menționate reiese faptul că în aprecierea dezechilibrului semnificativ se va avea în vedere conținutul dreptului național și în urma unei analize comparative se va aprecia în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național. De altfel, situația consumatorului va fi analizată cu luarea în considerarea a mecanismelor de care acesta poate uza pentru încetarea clauzelor abuzive.

Relativ la standardul aplicabil bunei-credințe, considerentele Curții au fost în sensul verificării de către instanța națională dacă profesionistul, acționând echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o astfel de clauză în urma unei negocieri individuale.

Nu în ultimul rând, în privința probatoriului, instanța reține că în litigiile de acest tip, dintre profesioniști care sunt specializați în acordarea de credite, cum este pârâta și consumatorii neprofesioniști, de regulă, nu se justifică administra alte probe decât proba cu înscrisuri, respectiv proba cu înscrisuri care sunt preexistente momentului introducerii de chemare în judecată, aprecierea caracterului abuziv al unor clauze în contractele de credit, trebuind să se facă, exclusiv, pe baza acestor înscrisuri și al cuprinsului clauzelor însăși, și nu pe baza unei expertize tehnice de specialitate, care s-ar fi raportat la elemente extrinseci contractului de credit. În acest sens a statut și ICCJ în jurisprudența sa, prin dec. nr. 3661/20.11.2014, pronunțată de secția a II-a civilă.

În concret, aplicând normele legale și principiile jurisprudențiale anterior evocate, instanța reține că acțiunea este în parte întemeiată.

În privinţa clauzelor referitoare la dobândă, potrivit art.5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ##########, dobânda curentă a fost stabilită la 5,8% pe an, fixă pentru primul an, variabilă ulterior.

Asupra prevederii contractuale privind dobânda, având în vedere și solicitarea reclamantei și motivele invocate în susținerea caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa reţine că acesta este abuzivă, întrucât se prevede că „dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile ###, la care se adaugă 1,20 p.p.”.

În privinţa dobânzii din primul an de creditare, instanţa reţine că aceasta nu a fost supusă analizei instanţei, fiind dedusă judecății doar dispoziţia contractuală privind dobânda curentă menţionată în teza finală a articolului în cauză.

În continuare, instanţa constată că în perioada de referință pentru prezenta cauză – după trecerea primului an de creditare când dobânda a fost fixă de 5,8 % pe an – dobânda curentă a fost formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişa la sediile ###, la care se adăuga 1,20 p.p.

Instanţa reţine că în contractul în cauză nu s-a precizat clar cum se stabileşte dobânda de referinţă variabilă, ci doar că aceasta se afişează la sediile ###.

În primul rând, după cum s-a reținut deja, în dezacord cu poziția procesuală a pârâtei, instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, astfel cum este cazul dobânzii, cât timp aceasta nu au fost redactată în mod clar şi inteligibil.

În al doilea rând, față de modul neclar și neinteligibil în care au fost redactate clauzele referitore la dobânzi, ținând cont de caracterul nenegociat al acestora, clauzele referitoare la evoluția ratei dobânzii sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, reclamanta, în calitatea sa de consumator nu putea deduce care este mecanismul, modalitatea în care se stabilea dobânda de referinţă variabilă, singura certitudine fiind că putea afla valoarea acesteia întrucât era afişată la sediile ### iar în mod evident acesta nu era un element de stabilire a dobânzii, ci un mod de a o face publică. Banca nu a arătat din ce se compune dobânda de referinţă variabilă, element în funcţie de care se calcula dobânda curentă sau ce elemente au fost avute în vedere la stabilirea acesteia.

În atare condiţii, reclamanta a fost lăsată la discreţia băncii care oricând, fără nicio justificare putea să modifice dobânda curentă prin modificarea dobânzii de referinţă variabilă.

Faptul că nu s-a arătat în funcţie de ce condiţii, elemente interne sau externe se poate modifica dobânda de referinţă variabilă face ca dispoziţiile contractuale privind dobânda curentă să fie abuzive prin aceea că banca avea dreptul de a modifica unilateral oricând după primul an de creditare, dobânda de referinţă variabilă, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Enunţarea lapidară şi lacunară a dispoziţiilor privind dobânda, după anul al doilea de creditare, nu doar că a lăsat la discreţia băncii posibilitatea de modificare a dobânzii de referinţă variabilă fără vreo justificare întemeiată, dar a făcut şi imposibil de controlat de reclamantă când şi dacă în relaţia sa contractuală banca a procedat în mod corect când a stabilit dobânda în cauză. În lipsa acestei posibilităţi de control, reclamanta a fost cu totul la discreţia băncii rupându-se, astfel, echilibrul necesar derulării în condiţii normale a contractului.

În concluzie, faţă de cele de mai sus, instanţa va constata caracterul abuziv și, ca urmare, nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale cuprinse art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ##########, în ceea ce privește modalitatea de determinare a nivelului dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare și până la data de 03.05.2011 (teza finală referitoare la „dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile ###, la care se adaugă 1,20”).

Conform pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ##########, dobânda curentă a fost stabilită la 10,9% pe an, fiind variabilă.

De asemenea, conform art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare – anexă la contractul de credit bancar, ”pe parcursul derulări creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent”.

În concret, se reține împrejurarea potrivit căreia criteriile în raport cu care operează indexarea dobânzii nu pornesc de la indici obiectivi, clari și verificabili. Astfel, reclamantei nu i-au fost aduse la cunoștință, la momentul încheierii contractului, elemente clare în funcție de care poate varia dobânda; aceasta neputând cunoaște în mod rezonabil mecanismul de formare a dobânzii variabile care, în fapt, este lăsat la alegerea băncii.

Potrivit alin. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Instanţa constată că, prin „motiv întemeiat” în sensul legii, se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Pârâta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul în privința acest clauze, și că acesta ar fi putut influența conținutul acesteia. O atare situație nu a existat, de vreme ce pârâta nu a prezentat nici un indiciu pertinent în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege, anume a lipsei de negociere cu consumatorul (art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000).

Cum modificarea unilaterală a dobânzii nu a fost adusă la cunoștința consumatorului în condițiile bunei-credințe și a informării efective la momentul încheierii contractului, consumatorul nu poate fi ținut de efectele ei.

Mai mult decât atât, simpla cunoaștere a unei clauze de către împrumutat la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, acesta neavând posibilitatea influențării conținutului respectivei clauze, fapt ce contravine Legii nr. 193/2000, concluzie statuată și de ICCJ prin decizia nr. #### din 13.03.2014; nr. 2896 din 06.10.2014, ambele pronunțate de secția a II-a civilă.

De altfel, și CJUE a subliniat că art. 4 din Directiva 97/102 impune ca la încheierea contractului debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale (cauza Berliner Kindl Brauerei).

În cauză, elementele pe baza cărora se putea face revizuirea cuantumului dobânzii nu sunt clar și suficient descrise, fiind lăsate la voința băncii, iar nu bazate pe evoluții ale pieței financiare independent de voința acesteia.

În plus, instanța constată că, clauzele analizate, banca și-a creat pârghia de a modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de creditare. Tocmai această noțiune este ambiguă și lipsită de elementele obiective care să determine aceste costuri și, ca atare, nivelul dobânzii.

Din felul în care sunt redactate clauzele contractuale mai sus redate, nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii revizuibile a dobânzii pe care reclamanta trebuia să o plătească băncii, modul de redactare dând posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor.

Pe cale de consecință, plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C.civ. din anul 1864, se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Reclamanta nu a relevat alte elemente care să conducă la nulitatea absolută a întregii clauze, fiind evident că un contract precum cel dintre părți nu poate rămâne fără o dobândă.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanța urmează să constate caracterul abuziv și, ca urmare, nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ##########, în privința caracterului revizuibil al dobânzii (teza a doua a art. 5 din contract şi pct. 2.10. a din Condiţiile generale de creditare – anexa la contractul de credit prin care pârâta ### SA a stabilit că poate modifica dobânda fără consimţământul împrumutatului).

Sub aspectul efectului constatării caracterului abuziv al clauzelor anterior menționate, instanța reține că nu poate interveni și modifica acordul de voință al părților, transformând dobânda revizuibilă într-una fixă deoarece acest demers nu ar ține cont de voința părților și reprezintă o ingerință în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care guvernează libertatea contractuală – concluzie enunțată și de ICCJ, prin decizia nr. ## din 26.01.2016, pronunțată de secția a II-a civilă. Totodată, prin cauza Pohotovost, CJUE a admis că principiile directivelor în materia protecției consumatorilor nu exclud ca prin înlăturarea efectelor unei clauze, creditul să poată fi considerat scutit, în tot sau în parte, de dobânzi și costuri impuse prin clauze constatate a fi abuzive.

Astfel, prin prezenta hotărâre se stabilește doar că acest caracter variabil nu se poate raporta decât la criterii obiective, asupra cărora părților contractante le revine îndatorirea de a negocia, fapt ce nu s-a dovedit în concret.

Referitor la contractul de credit nr. ##########, reclamanta a solicitat, conform petitului nr. 2 din cererea introductivă, repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii diferenței dintre dobânda inițială (5,8%) și dobânda majorată (dobânda de referință variabilă +1,2 pp) încasată de pârâtă în perioada 28.09.2008-03.05.2011. În mod similar, în privința contractului de credit nr. ##########, reclamanta solicită restituirea diferenței dintre dobânda inițială de 10,9 % și cea majorată (dobânda de referință variabilă + 2,5 p.p.).

O astfel de solicitare nu poate fi primită, întrucât tinde la modificarea acordului de voință dintre părți, prin transformarea dobânzii din variabilă în fixă, contrar principiilor și regulilor din această materie.

Cu alte cuvinte, nu este contrară legii stabilirea de către părți a unei dobânzi variabile, ci lipsa unor criterii obiective, negociate și asumate în mod transparent de către ambele părți, în raport de care să se realizeze variația în timp a dobânzilor.

Mai mult decât atât, în privinţa menţionării în formula de calcul a dobânzii penalizatoare a anumitor puncte procentuale care se adaugă la dobânda curentă (a se vedea în acest sens, art. 5 partea a doua respectiv art. 6 și 7 din contractul de credit bancar nr. ##########, care nu au fost contestate în cauză), instanţa reţine că acestea nu reprezintă preţ al folosinţei sumei împrumutate, ci echivalent al întârzierii la plată. Punctele procentuale de unu, doi sau trei nu sunt preţul banilor, ci preţul întârzierii fiind justificate şi reprezentând, de fapt, o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat băncii prin neplata la termen a ratei din credit, în funcţie de durata întârzierii.

Așadar, pornind de la distincţia dintre dobânda remuneratorie şi cea penalizatoare, se constată că dobânda datorată de împrumutat poate să difere și în raport de întârzierea la plată a ratelor. Chiar dacă împrejurarea că banca ar fi încasat o dobândă mai mare ca urmare a întârzierii debitorului la plata ratelor nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei în discuţie, repunerea părților în situația anterioară nu poate conduce la modificarea pe cale judiciară a acordului de voință dintre părți, prin impunerea pe întreaga perioadă de creditare a unei dobânzi fixe, asemenea primului an de creditare, prerogativa instanței de reformare a unui contract ce conține clauze abuzive, conform dreptului național aplicabil, limitându-se la constatarea caracterului abuziv, deci la înlăturarea efectelor respectivei clauze.

Referitor la competențele instanței naționale sesizate cu o acțiune în constatarea clauzelor abuzive, în cauza C-618/10 CJUE (cauza Banco Espanol de Credito), s-a statuat că art. 6 alin.1 din Directiv a 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conținutul acestei clauze.

Aceeași interpretare a fost dată și în cauza C 482/13, C 484/13, C 485/13 și C 487/13 (cauza Unicaja Banca), CJUE concluzionând că ”Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag, cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale: – să nu prejudece aprecierea de către instanța națională menționată a caracterului abuziv al unei astfel de clauze și – să nu împiedice această instanță să înlăture clauza menționată dacă ar trebui să constate caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată”.

Dacă în cazul instanțelor spaniole este posibilă completarea, modificarea conținutului contractului pe baza dispozițiilor de drept național, care conferă instanțelor naționale competențe de moderare cu privire la drepturile și obligațiile părților și oferă criteriile de completare sau modificare [relevante fiind în acest sens conținutul art. 83 din Decretul regal legislativ nr. 1/2007 din Spania, care prevede că ”instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și obligațiilor părților (…)”, dar și legea nr. 1/2013, adoptată după cauza Aziz], în cazul instanțelor române această posibilitate nu există având în vedere cadrul legislativ românesc.

În consecință, soluția din cauzele Banco Espanol de Credito și Unicaja Banco, nu poate fi reluată în contextul legislativ românesc, care nu conferă instanței competențele de moderare la care se referă legea spaniolă.

Așa fiind, art. 6 din Directivă, astfel cum a fost transpus în dreptul național, prevede la nivel principial, că o clauză constatată a fi abuzivă ”nu creează obligații pentru consumator”, neputând a se omite efectele pe care constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale le produce.  Doar în situația în care dreptul românesc ar reglementa un standard de protecția mai ridicat decât cel impus de Directivă sub aspectul analizat, în mod asemănător dreptului spaniol, s-ar putea admite intervenția instanței de judecată în contractul dintre părți, pe baza unor criterii stabilite prin lege, or, după cum se va arăta în continuare, dreptul național nu are astfel de reglementări. În legislația românească există un singur text care permite în cazul constatării nulității parțiale și, deci, menținerii contractului, înlocuirea de drept a clauzelor constatate nule cu dispozițiile legale aplicabile: art. 1255 alin.2 C.civ.: ”În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile”, însă acest text legal nu este aplicabil în concret, deoarece contractul a fost încheiat înainte de intrarea în vigoarea a acestuia.

În plus, nici partea reclamantă nu a fost în măsură să indice un temei de drept care să permită modificarea contractului în sensul dorit de consumator. De altfel, chiar în cauza Unicaja Banco, Curtea a subliniat că instanța națională poate modifica contractul, în măsura în care este necesar, doar dacă dreptul național conferă instanței această posibilitate, în caz contrar, un astfel de demers fiind contrar scopului urmărit de Directivă (pct. 67).  CJUE a amintit în cauza Perenicova că Directiva nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede, ceea ce nu este însă cazul în speță.

Prin urmare, în raport de (im)posibilitatea de intervenție a instanței de judecată în contractul de credit conform dreptul intern, solicitarea reclamantei de modificare a contractului nu este conformă Directivei.

Conclusiv, instanța reține că nu există dispoziție de drept național care să permită modificarea/reformarea de către instanța de judecată a contractului de credit bancar încheiat de părți, prin impunerea unei dobânzi în cuantum fix, astfel cum s-a stabilit pentru primul an de credit, pentru întreaga perioadă de creditare, cu consecința restituirii diferenței dintre dobânda fixă și cea majorată.

Ca urmare, capetele de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, referitoare la restituirea diferenței dintre dobânda fixă inițială și cea variabilă majorată/revizuibilă prin decizia băncii (petitul nr. 2 din cererea introductivă, petitul nr. 1 teza a doua din cererea modificatoare), astfel cum au fost formulate sunt neîntemeiate.

În privința clauzelor privind comisionul de acordare a creditului, art. 8 lit. d) din contractul de credit nr. ########## și art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. ##########, instanţa reţine că s-a arătat, cu referire la clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, că acestea trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează, iar din perspectiva prestaţiei debitorului, trăsătura de element esenţial ar avea-o doar rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (paragraful 54), adică nici preţul în sens larg şi nici măcar componenta reprezentând dobânda bancară.

Celelalte clauze referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator pot intra sub incidenţa exceptării dacă aduc în dezbatere valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract, mai precis, dacă valoarea este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor. Cu alte cuvinte, instanţa europeană a admis că fiecare componentă a preţului efectiv poate fi analizată separat (chiar dacă prin art. 3 lit. d şi i din Directiva 2008/48/CE s-a impus ca acestea să fie reunite în ###), însă, pentru a căpăta semnificaţia de preţ al unui serviciu prestat de bancă este necesar ca respectivul creditor să furnizeze efectiv „o activitate pentru consumator”. Doar dacă prestaţia este efectivă poate să devină contrapartida comisionului corespunzător, intrând în sfera exceptării de la analiză doar caracterul adecvat al comisionului (paragraful 70, raportat la 56).

Nu regăsim în cauza de faţă aceste condiţii în privinţa comisionului, intitulat, „de acordare” perceput în baza clauzelor analizate.

În schimbul acordării creditului pentru perioada agreată de comun acord de părţi, consumatorul plăteşte dobânda bancară, aceste două obligaţii ale părţilor venind ca şi contraprestaţii reciproce în considerarea caracterului sinalagmatic al contractului bancar.

În condiţiile generate de probele administrate în dosarul de faţă, instanța apreciază că acel comision de acordare credit se suprapune cu dobânda contractuală şi, privit distinct, el apare ca fiind echivalentului unui serviciu fictiv, nereal şi generează dezechilibrul prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în dezavantajul consumatorului.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este de 2,5%, indiferent de tipul de contract şi de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Instanţa constată că acest comision nu a fost negociat cu reclamanta şi că, prin natura sa, a adus prejudicii consumatorului, fiind nejustificat de mare în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit.

Pentru considerentele anterior expuse, instanța va constata caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse art. 8 lit. d) din contractul de credit nr. ########## și art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de acordare.

În privinţa clauzelor prevăzute de art. 8 lit. e) din contractul de credit nr. ########## și art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. ##########, referitoare la comisionul de administrare instanţa reţine că acestea sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente:

Potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE - C # #### ## – cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (...) care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Aceste clauze, prin care se stabileşte un comision de administrare a creditului, nu sunt, în sine abuzive, în raport de scopul acestui comision - monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În cauză, însă, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Pe de altă parte, reclamanta, în calitate de consumator, nu a acţionat de pe o poziţie egală cu cea a băncii. Astfel, instanța reține că nu se poate determina care este realitatea care este acoperită de comisionul arătat mai sus, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod banca acoperindu-şi eventuale pierderi şi obţinând - totodată - şi un câştig.

Totodată, terminologia folosită nu este detaliată, concretizată în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către pârâtă aceste sume.

În consecință, instanța urmează să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8 lit. e) din contractul de credit nr. ########## și art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. ##########, referitoare la comisionul de administrare.

Cât priveşte cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, instanța reține că raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la clauzele din convenţia de credit constate abuzive, respectiv nulitatea absolută a acestor prevederi, în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanţa va dispune restituirea prestaţiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive nule. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestaţiilor executate are la bază instituţia plăţii nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864 (raportat la momentul încheierii contractului).

Instanţa constată întrunirea în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării unei obligaţii nule, respectiv: existenţa unei plăţi (sumele achitate); inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată, ca urmare a faptului că prevederile contractuale nule apar ca şi când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanţa reţine faptul că accipiensul (pârâta ### ####### SA) a fost de rea – credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate şi prevederile legii (”nemo censetur ignorare legem”).

În consecinţă, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens ### ####### SA, instanţa va dispune obligarea acesteia la restituirea sumelor de bani achitate de către reclamantă cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, conform art. 8 lit. d) din contractul de credit nr. ########## și art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de acordare respectiv art. 8 lit. e) din contractul de credit nr. ########## și art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. ########## referitoare la comisionul de administrare.

Referitor la cuantumul exact al sumelor supuse restituirii, instanța arată că, în caz de dezacord, partea creditoare poate realiza demersurile necesare în vederea calculării sumelor achitate cu acest titlu în faza de executare silită.

Prin raportare la art. 3 alin. 2 din OUG nr. 13/2011, cu modificările si completările ulterioare, va dispune obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale asupra sumelor achitate cu titlu de comision de acordare respectiv comision administrare în baza contractului de credit nr. ##########, de la data achitării acestora de către reclamant și până la data restituirii efective de către pârâtă. Având în vedere că în privința sumelor achitate în baza contractului de credit nr. ########## reclamanta nu a solicitat și acordarea dobânzii legale aferente sumelor achitate, în acord cu principiul disponibilității părților în procesul civil, instanța nu va putea dispune obligarea pârâtei și la aceste accesorii.

În privința clauzei cuprinse în art. 9 lit. a) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul, privind comisionul de rambursare anticipată, de 4,5%, instanța reține că acesta nu a fost negociat cu consumatorul și abuziv, întrucât generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, în completarea celor anterior reținute în privința comisioanelor deja constatate ca fiind abuzive, instanța arată că banca nu a reușit să explice în mod rezonabil care este justificarea acestui comision.

Debitoarea a achitat sume de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată (cu titlu exemplificativ, extras de cont, f. 121, vol. I), motiv pentru care reclamanta justifică un interes concret în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Ca atare, instanța va constata caracterul abuziv și, în consecință nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. a) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de rambursare anticipată.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei menţionate mai sus, plata de către reclamantă a unor sume cu titlul de comision de rambursare anticipată a devenit nejustificată, motiv pentru care se va dispune restituirea sumelor achitate cu acest titlu.  Având în vedere că în privința acestui comision reclamanta nu a solicitat și acordarea dobânzii legale aferente sumelor achitate, în acord cu principiul disponibilității părților în procesul civil, instanța nu va putea dispune obligarea pârâtei și la aceste accesorii.

În ce privește clauza art.9 lit. f) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de urmărire riscuri, instanța reține că acest comision este perceput, conform contractului, pentru urmărirea riscurilor ce ar putea rezulta din acordarea creditului însă nu se precizează care este ”riscul” acoperit prin instituirea acestuia.

Instanța reține că, și în cazul acestei clauze, sunt întrunite toate condițiile pentru a o califica drept abuzivă în lumina dispozițiilor Legii 193/2000: clauza contractuală contestată nu a fost negociată; clauza a creat prin ea însăşi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat a fost în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe

Astfel, referitor la prima condiţie, instanța a reținut deja că haina juridică a contractului dedus judecăţii este aceea de contract standard, pre-formulat, iar caracterul nenegociat al său este prezumat de art. 4 alin. (2), nerezultând dovada contrară din probele administrate în cauză.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, instanţa reţine că stipularea clauzei privind beneficierea de către bancă de un comision de risc determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că băncii îi revenea obligaţia, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, să definească în temeni fără echivoc şi uşor de înţeles pentru o persoană care nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar noţiunea de „risc” care justifică perceperea comisionului.

De asemenea, deoarece noţiunea de „comision” presupune acordarea unei remuneraţii în schimbul prestării unui serviciu, instanța mai reține că se impunea ca acea clauză să fie dublată de stipulaţia corespunzătoare a contraprestaţiei, care să justifice plata sumei de bani de către împrumutaţi.

Așa fiind, reține că există un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, dat fiind cuantumul comisionului față de valoarea creditului, în condițiile în care comisionul nu este definit în cuprinsul convenției, nu se precizează dacă este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau dacă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de pârâtă ca urmare a unei fapte a consumatorului. Mai mult, nu se precizează, în cuprinsul convenției dacă există sau nu posibilitatea de restituire a comisionului plătit odată cu fiecare rată în cazul în care un astfel de eveniment nu se produce.

Chiar în situația în care am reține, în plus față de dispozițiile contractuale, definiția riscului de credit în sensul art.3 lit. g) din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia, instanța constată că a fost încălcat echilibrul contractual în lipsa unei prestații care să justifice perceperea comisionului în cauză.

Echilibrul contractual este afectat nu doar având în vedere cuantumul ridicat al comisionului prin raportare la prețul total al contractului, ci și prin încasarea sumelor cu titlu de comision de risc fără ca, în situația în care, la sfârșitul perioadei de creditare, riscul avut în vedere nu s-a produs, să fie prevăzută obligația sau posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu.

Instanța apreciază ca fiind îndeplinită şi ultima dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând că prin inserarea în contract a obligaţiei lunare de plată a unei sume considerabile prin raportare la soldul creditului, în lipsa unei contraprestaţii, banca a urmărit în realitate perceperea unei sume de bani cu titlu de dobândă - preţ al creditului - fără ca obligaţia să fie inclusă în capitolul ”Dobânda”.

Acest comportamentul al băncii este contrar exigenţelor bunei-credinţe şi rezultă chiar din modalitatea în care s-au conceput redactarea şi conţinutul clauzelor contractuale.

Totodată, consumator a acționat, la momentul încheierii contractului de credit, de pe o poziție inegală în raport cu profesionistul, acesta din urmă având obligația de informare asupra tuturor produselor oferite de bancă, asupra costului total al creditului, dar și asupra semnificației unor comisioane, cum este și comisionul de risc, respectiv asupra modalității de calcul al acestor comisioane.

Debitoarea a achitat sume de bani cu titlu de comision de urmărire riscuri (cu titlu exemplificativ, extras de cont, f. 123, vol. I), motiv pentru care reclamanta justifică un interes concret în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Astfel că, instanța va constata că și această clauză este abuzivă și nulă.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei menţionate mai sus, plata de către reclamantă a unor sume cu titlul de comision de rambursare anticipată a devenit nejustificată, motiv pentru care se va dispune restituirea sumelor achitate cu acest titlu. Având în vedere că în privința acestui comision reclamanta nu a solicitat și acordarea dobânzii legale aferente sumelor achitate, în acord cu principiul disponibilității părților în procesul civil, instanța nu va putea dispune obligarea pârâtei și la aceste accesorii.

În privința capătului de cerere nr. 7 din cererea introductivă, privind obligarea pârâtei la ”repunerea în contul de credit RO19RNCB0053090652920001 suma de 10.500 euro, depusă de reclamantă în perioada noiembrie 2007-ianuarie 2009 și neînregistrată în extrasul de cont;”, instanța reține că o astfel de cerere nu poate fi primită.

În primul rând, reclamanta nu a indicat un temei de drept concret pentru această solicitare. Astfel, în raport de cadrul legal general al prezentei acțiuni, reprezentat de Legea nr. 193/2000, instanța constată că eventualele omisiuni în încasarea unor sume de bani transmise de reclamantă din străinătate în vederea debitării unui cont deschis la banca pârâtă nu se pot remedia în baza legii privind clauzele abuzive. Cu alte cuvinte, nerespectarea unor clauze contractuale specifice contractului de cont curent angajează o răspundere contractuală, aceasta din urmă fiind o chestiune distinctă de acțiunea în constatarea caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract de credit bancar. Dacă răspunderea contractuală se raportează la modul în care se execută respectivul contract, momentul temporal relevant fiind, prin ipoteză, ulterior încheierii actului juridic, în cazul verificării incidenței nulității absolute conform Legii nr. 193/2000, relevant este momentul încheierii contractului.

În al doilea rând, chiar dacă s-a aprecia că alegata omisiune a băncii intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, din extrasele de cont depuse la dosar (f. 112-173, vol. I, f. 6-33, vol. II; f. 79-92, vol. II) și din relațiile transmise de părți (f. 94-98, 100, 102, 104-121, vol. II) reiese că sumele de bani depuse de reclamantă la o unitate bancară din străinătate au fost înregistrate în mod corect de către pârâtă, astfel încât cererea este nefondată.

În privința capătului de cerere nr. 8 din cererea introductivă, prin care reclamanta solicită stabilirea întinderii dreptului de creanță deținut de pârâtă cu titlu de împrumut în temeiul contractului de credit persoane fizice nr. 86005 din 28.09.2007 ca urmare a înlăturării clauzelor ce se vor constata ca fiind abuzive, instanța reține că această solicitare nu poate fi primite. În primul rând, solicitarea are un caracter mult prea general, nefiind indicat un temei de drept concret în susținere. În al doilea rând, dreptul la restituire respectiv întinderea creanței deținute de către pârâtă reprezintă chestiuni care decurg din prezenta hotărâre respectiv din contractul părților, motiv pentru care orice divergență sub acest aspect se va tranșa, eventual, în faza de executare.

Față de toate aceste considerente, instanța va admite în parte acțiunea modificată, conform dispozitivului.

În temeiul art. 453 CPC, instanța constată că ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată. Reclamanta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.104,40 lei (f. 87 vol. I), pentru petitul nr. 7. Având în vedere soluția de respingere a acestui capăt de cerere și lipsa dovedirii altor speze judiciare în condițiile art. 452 CPC, instanța va respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, pârâta a solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial în cuantum de 6.744,16 lei (f. 41, vol. II).  Având în vedere soluția dată excepțiilor procesuale unite cu fondul respectiv acțiunii pe fond și toate circumstanțele cauzei, în temeiul art. 453 alin.2 teza întâi CPC, instanța urmează a dispune respingerea cererii pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge, ca neîntemeiate, excepțiile procesuale invocate de pârâta ##### ########## ###### SA și unite cu fondul, respectiv excepția prescripției și excepția inadmisibilității.

Admite în parte acțiunea modificată formulată reclamanta ####### #######, cu domiciliul ales în ######, #### ############ ### ##, #### ######, în contradictoriu cu pârâta ##### ########## ###### SA, cu sediul ales în București, șos. București-Ploiești, nr. 1A, intrarea A, ### #, sector 1, Complexul Bucharest Business ####.

Constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale cuprinse art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ##########, în ceea ce privește modalitatea de determinare a nivelului dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare și până la data de 03.05.2011 (teza finală referitoare la „dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile ###, la care se adaugă 1,20pp”).

Constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ##########, în privința caracterului revizuibil al dobânzii (teza a doua a art. 5 din contract şi pct. 2.10.a din Condiţiile generale de creditare – anexa la contractul de credit prin care pârâta ### SA a stabilit că poate modifica dobânda fără consimţământul împrumutatului).

Constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse art. 8 lit. d) din contractul de credit nr. ########## și art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de acordare.

Constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8 lit. e) din contractul de credit nr. ########## și art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de administrare.

Dispune obligarea pârâtei la restituirea în favoarea reclamantei a sumelor percepute în baza celor două contracte de credit, cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, conform art. 8 lit. d) din contractul de credit nr. ########## și art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de acordare respectiv art. 8 lit. e) din contractul de credit nr. ########## și art. 8 lit. c) din contractul de credit nr. ########## referitoare la comisionul de administrare.

Dispune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale asupra sumelor achitate cu titlu de comision de acordare respectiv comision administrare în baza contractului de credit nr. ##########, de la data achitării acestora de către reclamant și până la data restituirii efective de către pârâtă

Constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. a) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de rambursare anticipată.

Dispune obligarea pârâtei la restituirea în favoarea reclamantei a sumei percepute în baza art. 9 lit. a) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de rambursare anticipată.

Constată caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. f) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de urmărire riscuri.

Dispune obligarea pârâtei la restituirea în favoarea reclamantei a sumei percepute în baza art. 9 lit. f) din contractul de credit nr. ##########, privind comisionul de urmărire riscuri.

Respinge în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Respinge cererile părților privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria ######.

Pronunțată în condițiile art. 396 alin.2 CPC, azi, 04.08.2020.

PREȘEDINTE, GREFIER,

##### ###### ###### #### ########-########

Red.#########/jud.###/04.08.2020

Domenii speta

Spete similare