4.Pretenții. Contract încetat prin expirare. Regimul facturii fiscale nesemnate.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11.05.2021, sub nr. 17709/299/2021, reclamanta CC CFR S.A. a chemat în judecată pe pârâta JI S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.868,44 lei reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei 24.09.2020 – 23.03.2021, suma de 20,02 lei, reprezentând penalităţi de întârziere facturate și suma de 167,36 lei, reprezentând penalităţi de întârziere nefacturate şi calculate la data de 14.04.2021. Totodată, a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

În motivarea a arătat că între reclamantă și pârâtă a fost încheiat contractul de închiriere nr. 409/2015, pe o perioadă de 5 ani, cu începere din data de 01.07.2015 până la data de 30.06.2020, pentru un spațiu în suprafață totală de 28,00 m.p., situat în fosta sală de așteptare a halei CF Măgurele Sud, poziția 1, din XXX, cu destinația activități comerciale.

În executarea acestui contract, reclamanta a emis facturi în valoare de 1.868,44 lei, care nu au fost achitate de chiriaș, fapt pentru care pârâta datorează și penalități de întârziere de 0,10% pe zi de întârziere, conform cap. IV art. 13 din contract, penalități ce au fost la data de 14.04.2021 în valoare de 167,36 lei. De asemenea, reclamanta a emis facturi pentru penalitățile în valoare de 20,02 lei. Deși pârâta a fost notificată să achite sumele de bani, aceasta nu a îndeplinit obligațiile rezultate din contract. 

Reclamanta a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta încălcând forța obligatorie a contractului prin neexecutarea unei obligații contractuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192-194 C.pr.civ., art. 14 C.Civ., art. 1164 C.Civ., art. 1350 C.Civ., 1270 C.Civ., 1516 C.Civ., 1530-1538 C.Civ.

În dovedire a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri (f.12-24).

Cererea a fost legal timbrată conform art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013 (f. 32). 

Deşi legal citat, pârâta nu a depus întâmpinare.

Sub aspectul probatoriului, instanţa în temeiul art. 258 C.pr.civ. raportat la art. 255 C.pr.civ. a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apreciind că acestea sunt utile, pertinente şi concludente în soluţionarea prezentei cauze.

Prin încheierea de ședință din data de 13.10.2021 (f.43), instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei, citând reclamanta cu mențiunea de a depune la dosar dovad prelungirii contractului de închiriere nr. 409/2015, ulterior datei de 30.09.2020.

Reclamanta nu a răspuns solicitărilor instanței.

Analizând întreg materialul probatoriu administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între reclamanta CC CFR S.A. și pârâta JI S.R.L. s-a încheiat contractul de închiriere nr. 409/16.06.2015 (f.17-23), pe o perioadă de 5 ani, cu începere din data de 01.07.2015 până la data de 30.06.2020, pentru un spațiu în suprafață totală de 28,00 m.p., situat în fosta sală de așteptare a halei CF Măgurele Sud, poziția 1, din XXX, cu destinația activități comerciale.

În temeiul acestuia, reclamanta s-a obligat să asigure folosinţa imobilului, cu obligaţia reciprocă interdependentă a pârâtei de plăti chiria în cuantum de 205,80 lei/lună la care de adaugă TVA.

Conform art. 8, contractul a fost încheiat pe durată determinată, respectiv de la 01.07.2015 până la data de 30.06.2020, art. 18 stipulând expres că „tacita relocațiune nu operează”.

În fine, se reține că din actele de la dosar rezultă că actul a fost prelungit o singură dată, prin actul adițional nr. 1/24.06.2020 (f.14), până la data de 30.09.2020.

În drept, art. 1777 C.Civ. defineşte locaţiunea ca fiind „contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie”.

Mai departe, potrivit art. 1270 C.civ. care consacră forța obligatorie a contractelor, “contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.

Examinând pretenţiile deduse judecăţii prin cererea introductivă, instanţa observă că s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.868,44 lei reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei 24.09.2020 – 23.03.2021, suma de 20,02 lei, reprezentând penalităţi de întârziere facturate și suma de 167,36 lei, reprezentând penalităţi de întârziere nefacturate şi calculate la data de 14.04.2021.

Raportat la perioada contractuală invocată de către reclamantă, instanţa reţine însă că, între părţi, nu există un contract încheiat în formă scrisă ad probationem.

Astfel, deşi între părţi s-a încheiat într-adevăr un contract de locaţiune, acesta a fost încheiat pe o perioadă fixă, de 5 ani, respectiv de la 01.07.2015 până la data de 30.06.2020, fiind prelungit prin act adițional până la data de 30.09.2020, astfel că la data expirării acestei perioade, a operat încetarea de drept a contractului, conform art. 29 lit. a) din aceeaşi convenţie.

În acest sens, se subliniază că prin încheierea de ședință din data de 13.10.2021 (f.43), instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei, citând reclamanta cu mențiunea de a depune la dosar dovad prelungirii contractului de închiriere nr. 409/2015, ulterior datei de 30.09.2020, însă reclamanta nu a răspuns solicitărilor instanței.

În acest context, faţă de lipsa unui act încheiat în formă scrisă, se au în vedere dispoziţiile art. 1178 C.Civ., potrivit cărora “contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 249 C.pr.civ. privitor la sarcina probei, “cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

În speța dedusă judecății, reclamanta a susținut prin cererea introductivă că între părți s-a încheiat un contract cu titlu oneros având ca obiect folosinţa spațiului în suprafață totală de 28,00 m.p., situat în fosta sală de așteptare a halei CF Măgurele Sud, poziția 1, din XXX. Astfel, instanța consideră că, pentru raportul contractual pretins existent dintre părţi, nu se cere forma scrisă pentru validitatea sa, iar acordul părţilor la încheierea raporturilor contractuale poate să reiasă din manifestările de voinţă ale acestora.

Totuși, în lipsa unui contract încheiat în formă scrisă, instanţa constată că facturile de la f.2-5 și f.7-9 de la dosar, în temeiul cărora reclamanta a solicitat plata sumei de 1.868,44 lei reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei 24.09.2020 – 23.03.2021 nu sunt nici semnate de pârâtă, astfel că nu sunt suficiente pentru a face dovada relaţiilor contractuale dintre părţi, ulterior datei expirării contractului prin ajungere la termen.

Factura fiscală are regimul unui înscris sub semnătură privată, care cuprinde elemente esenţiale ale unei operaţiuni contractuale, precum identitatea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare şi care constituie un contract în forma simplificată, făcând proba serviciilor prestate cuprinse în facturi.

Conform art. 272 C.pr.civ., “Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege”.

Astfel, pentru a putea face în mod valabil proba unui contract intervenit între părţi, este necesar ca din cuprinsul facturii să rezulte existenţa consimţământului la încheierea contractului a ambelor părţi contractante. Totuşi, în măsura în care obiectul facturii este reprezentat de chirie, elemente care nu reprezintă în sine un serviciu prestat pârâtei, instanţa consideră că reclamanta trebuie să facă şi dovada îndeplinirii propriilor obligaţii, şi anume cea de a asigura folosinţa imobilului, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o, ulterior expirării contractului.

Aşadar, instanţa punctează că procesul-verbal de predare – primire depus la dosar (f.24) nu constituie dovadă suficientă pentru a valida pretenţiile reclamantei. Cu alte cuvinte, reclamanta nu a dovedit existenţa şi natura contractului pretins încheiat la expirarea primei locaţiuni (din moment ce s-a prevalat de răspunderea contractuală a pârâtei), şi nici faptul că pârâta ar fi folosit în continuare  imobilul ulterior datei de 30.09.2020.

Având în vedere considerentele ce preced, instanţa apreciază că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale în ceea ce privește debitul principal solicitat, în condiţiile în care aceasta nu a înţeles să administreze alte probe care să ateste clauzele contractuale pretins convenite de către părţi.

Pe de altă parte, în ceea ce privește penalitățile contractuale în cuantum de 20,02 lei, instanța reține că acestea se vor acorda reclamantei, deoarece, astfel cum rezultă din facturile de la f. 1 și f. 6, reclamanta a facturat, conform art. 13 din contractul de închiriere nr. 409/16.06.2015, penalități în cuantum de 0,10% pe zi de întârziere aferente plății întârziate a facturilor din data de 22.07.2020 și din data de 23.06.2020 (facturi emise în interiorul perioadei contractuale).

Acordarea restului penalităților de întârziere solicitate, anume cele nefacturate, în cuantum de 167,36 lei, calculate la data de 14.04.2021, se va respinge ca neîntemeieată, instanța subliniind că acestea au fost calculate de către reclamantă pentru neachitarea la termen de către pârâtă a chiriei aferente lunilor octombrie 2020 - aprilie 2021 (f.1-9), perioadă în care între părți nu exista un contract de locațiune valabil care să justifice facturarea chiriei de către locator.

Pe cale de consecință, instanţa urmează să admită, în parte, cererea de chemare în judecată, urmând a obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20,02 lei, cu titlu de penalități aferente facturilor nr. 1200112808/23.06.2020 și nr. 1200113541/22.07.2020.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (2) C.pr.civ., care statuează că atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată., instanța va acorda reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 20 lei (proporțional cu valoarea pretențiilor admise).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE,

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta CC CFR S.A. în contradictoriu cu pârâta JI S.R.L.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20,02 lei cu titlu de penalități aferente facturilor nr. 1200112808/23.06.2020 și nr. 1200113541/22.07.2020.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 lei, cu titlu de taxa judiciară de timbru (proporțional cu valoarea pretențiilor admise).

Respinge, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare; cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată astăzi, 17.02.2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Domenii speta

Spete similare