Obligație de a face - adaptarea clauzei contractuale de risc valutar în sensul obligării pârâtului să încaseze pentru viitor a ratelor egale cu jumătate din diferența dintre cursul valutar al c.h.f. de la momentul plății şi valoarea c.h.f. de la momentul

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. de dosar menţionat anterior indicate, ca urmare a declinării cauzei de către Judecătoria Turda, reclamantul a chemat în judecată pe pârât, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună adaptarea clauzei contractuale de risc valutar în sensul obligării pârâtului să încaseze pentru viitor a ratelor egale cu jumătate din diferența dintre cursul valutar al C.H.F. de la momentul plății şi valoarea C.H.F. de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea C.H.F. de la momentul contractării, adică la cursul 1 C.H.F. – 3,39 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că contractele cu executare succesivă, mai ales cele încheiate pe o perioadă lungă de timp intră în sfera de acţiune a art. 970 C.civ. de la 1864, interpretat ca fundament juridic pentru principal solidarismului contractual. Respectarea dreptului la echilibru contractual al unei dintre părţi presupune acceptarea de către cealaltă parte a introducerii cererii în contract a unui mecanism de reechilibrare a contractului. În absenţa înţelegerii părţilor, judecătorul poate să intervină în temeiul art. 970 alin. 2 C.civ. de la 1864 în raporturile dintre părţi, cu deplina respectare a art. 969 C.civ. de la 1864. Prin intervenţia sa, judecătorul nu face decât să respecte unul dintre drepturile pe care părţile însele l-au creat pentru fiecare dintre ele.

Are calitatea de consumator în sensul prevăzut de legea specială iar pârâtul este un profesionist la rândul său, revenindu-i prin altele obligaţia de a nu insera în contractele încheiate cu partea adversă clauze contractuale cu caracter abuziv.

S-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de creditare, astfel că în prezent împrumutatul este obligat la o prestaţie vădit disproporţionată faţă de cea în considerarea căreia a încheiat contractul.

Este cazul unei impreviziuni, în accepţiunea textului legal anterior menţionat.

În drept, reclamantul a invocat disp. C.civ. de la 1864, art. 193 şi urm. C.proc.civ..

În dovedire s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a învederat instanţei că prin contractarea unui credit într-o monedă străină, reclamantul şi-a asumat în mod expres riscul variaţiei monedei străine. Poate fi cazul unei impreviziuni numai în cazul unor variaţii cu totul extraordinare şi insurmontabile, care denaturează însăşi scopul încheierii contractului în situaţia de fapt faţă, deşi creşterea C.H.F. a fost însemnată, aceasta nu a denaturat fundamentele contractului, reprezentând doar o creştere însemnată a valorii reale a obligaţiilor unei dintre părţi dar în contextul unui contract de credit încheiat pe o perioadă îndelungată, astfel de variaţii putând intra în sfera riscurilor inerente, asumate încă de la data încheierii contractului de credit.

De altfel, instanţa nici nu poate interveni între relaţiile între părţi, de vreme ce art. 969 C.civ. de la 1864 interzice ajustarea acestuia.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969,970, 1578 C.civ. de la 1864, art. 205 şi urm. C.proc.civ..

În dovedire s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Analizând probele administrate în cauza, instanţa retine în fapt si în drept următoarele:

În fapt

La data de 25.03.2008, între reclamant în calitate de consumator şi pârât, în calitate de profesionist, s-a încheiat contractul de credit de consum nr. B0003499, prin care pârâtul a acordat reclamantului un credit în valoare de 45900 C.H.F..

În drept

În ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului litigiului, faţă de prevederile art. 3 din Legea 71/2011, având în vedere data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, respectiv 25.03.2008, instanţa reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului Civil din 1864.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţi care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale , cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

Pârâtul este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâtul a acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale. Reclamantul se circumscrie noţiunii de consumator aşa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv „ prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, deoarece este persoană fizică, care a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

 Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului activ. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

 Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:

2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce priveşte buna credinţă, instanţa are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „...la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de :

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

 În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului.

Referitor la caracterul nenegociat, instanţa stabileşte că acesta se regăseşte cu privire la toate clauzele ce se solicită a fi constatate ca fiind abuzive, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, iar clauzele au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârât, neputând fi modificate la solicitarea clienţilor. Mai mult, reţine instanţa că pârâtul nu a făcut dovada negocierii directe a contractului cu reclamantul, în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000

Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

Aplicarea la speţă

Instanţa reţine că clauza prevăzută din contractul de împrumut instituie împrumutatului sarcina de a-şi îndeplini obligaţiile de plată asumate în temeiul acestui contract în moneda în care a fost acordat creditul, în speţă C.H.F., până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului.

Însă ea nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cu atât mai mult nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Stipularea acestor clauze constituie o aplicare firească a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C.civ. de la 1864, în temeiul căruia împrumutul bănesc trebuie restituit în moneda în care a fost dat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a menţine un echilibru între obligaţiile asumate de părţile care au înţeles să dea şi respectiv să primească un împrumut într-o altă monedă decât cea folosită în locul în care împrumutul a fost perfectat, dată fiind existenţa unei posibilităţi semnificative ca moneda creditului să aibă un curs de schimb variabil pe durata contractului. Acceptând încheierea unui contract de împrumut bănesc într-o monedă străină, părţile şi-au asumat implicit şi în concordanţă cu dispoziţiile legale enunţate anterior, consecinţele ce decurg din posibilele variaţii ale cursului de schimb. Evoluţia cursului de schimb nu este previzibilă cu certitudine, aceasta putând să se producă într-un sens care să favorizeze oricare din părţile contractului. O astfel de posibilitate de variaţie a cursului este incompatibilă ab initio cu existenţa unui dezechilibru între obligaţiile părţilor, consumatorul trebuind să restituie exact ceea ce a împrumutat.

Împrejurarea că moneda creditului a cunoscut o evoluţie ascendentă este o chestiune de fapt ulterioară încheierii contractului ce nu poate avea vreo implicaţie asupra caracterului abuziv sau nu al clauzelor contestate, acesta putând fi apreciat prin raportare la termenii din cuprinsul clauzelor şi legislaţia în vigoare la data încheierii contractului.

În aceste condiţii, faţă de împrejurarea că prevederile din contract nu creează un dezechilibru între părţile contractante şi nu au fost stipulate în detrimentul consumatorului, ele nu pot fi considerate abuzive.

Mai reţine instanţa că părţile nu au convenit plata sumelor datorate la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plăţii sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-C.H.F. se stabileşte de către B.N.R., nu de către pârât.

S-a optat contractarea unui credit în C.H.F. întrucât la acel moment cursul de schimb era foarte avantajos, din punct de vedere al dobânzii plătite în raport de creditele în lei si cuantumului sumei ce putea fi împrumutată.

Dispoziţiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţă obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispoziţiile legale generale aplicabile în rem şi în personam.

Astfel, instanţa apreciază că obligaţia de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligaţie furnizorilor de servicii financiare.

În consecinţă, reclamantul era cel care trebuia să analizeze posibilitatea evoluţiei nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că şi-a asumat riscul accesării unui împrumut în C.H.F., cu atât mai mult cu cât creditele în C.H.F. erau uşor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) şi acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care s-a beneficiat la acel moment.

Împrejurarea că datoria se restituie actualmente la un curs de schimb al C.H.F. dramatic majorat faţă de momentul contractării creditului este justificată de faptul că riscul valutar este suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care partea trebuia să fie conştientă la momentul la care şi-a luat acest angajament.

Chiar dacă se susţine că nu avea cum să se prevadă ca şi un consumator mediu şi normal o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al C.H.F. la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

O asemenea soluţie ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, partea solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru ea, fără a ţine cont şi de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenţia de credit.

Potrivit regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o Bancă, dacă se împrumută în C.H.F., este obligată să acorde credite în C.H.F. suficiente pentru a acoperi activele denominate în C.H.F., astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâtul, acordând finanţări în C.H.F., trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în C.H.F..

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Contractul de credit încheiat prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de eventuale schimbări ale cursului valutar, dar şi obligaţia acesteia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung de timp. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziţia consumatorului şi intervalul de timp îndelungat acordat pentru restituirea împrumutului, instanţa apreciază că dispoziţiile inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

Protecţia instituită de Legea nr.193/2000 şi celelalte prevederi în materia protecţiei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puţin pentru a obţine un avantaj economic al consumatorului, pe care partea tinde să îl obţină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul instanţei) de obligaţia principală asumată de restituire a creditului în C.H.F., moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art.969 C.civ. de la 1864 şi cel al nominalismului monetar instituit de art. 1578 C.civ. de la 1864.

Legislaţia protecţiei consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părţile semnatare ale unei convenţii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului.

Totodată, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de parte, întrucât convenţiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010), ce se aplică în mod prioritar.

În primul rând, este de notorietate prin raportare la art. 255 alin. 2 C.proc.civ. existenţa unei fluctuaţii constante permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede.

Cu privire la argumentul reclamantului conform căruia schimbarea a fost mult prea abruptă pentru a putea fi prevăzută în mod rezonabil de către acesta, instanţa are în vedere perioada de contractare pentru rambursarea datoriei.

În acelaşi timp, are în vedere evoluţia cursului valutar al monedei pentru care s-a contractat, anterior momentului încheierii împrumutului.

 Deşi părţile au omis să depună la dosar relaţii în acest sens, prin raportare la prevederile art. 255 alin. 2 C.proc.civ. - ,, Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. " are în vedere faptul că cursul C.H.F., cu aproximativ 10 ani înainte de momentul contractării împrumutului, la data de 25.03.1998 era de 0,56 lei.

Astfel, în doar 10 ani de zile, până la momentul încheierii contractului, a cunoscut o creştere de la acest nivel la cel de 2,35 lei, cunoscând o variaţie de aproximativ 450%. Aceste date publice erau de notorietate, fiind prezumat a fi cunoscute de către contractanţi, având reprezentarea că era posibil ca pe o perioadă de timp similar de lungă, să existe variaţii atât de însemnate. Totodată, variaţia efectivă, până la momentul formulării cererii introductive a fost de mai puţin de 200%, pe o perioadă de aproximativ 12 ani de zile, nivelul mult inferior cursului istoric înregistrat de către această monedă.

Faţă de aceste împrejurări, instanţa apreciază că schimbarea împrejurărilor putea fi avută în vedere în mod rezonabil de către debitor, nefiind îndeplinită condiţia de la litera b din alin. 3 art. 1271 C.civ., teza a doua.

Faţă de cele arătate, apreciază instanţa că consumatorul și-a asumat riscul valutar, din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.

În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanţa consideră că este neîntemeiată cererea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

 Respinge cererea privind pe reclamant FKS cu domiciliul în  şi pe pârât  BR S.A. ca neîntemeiată.

Cu drept de apel termen de 30 zile la comunicare ce se depune la Judecătoria Sectorului Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 20.12.2021.

Domenii speta

Spete similare