Contestație la executare. Excepția tardivității contestației la executare.

Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.08.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 23295/299/2020, contestatoarea B S.A., în contradictoriu cu intimatul B.E.J. M., a formulat contestație la executare împotriva executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 215/2020 al B.E.J. C., prin care a solicitat desființarea încheierii de încuviințare a executării silite pronunțate la data de 19.06.2020 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 17691/299/2020, desființarea în integralitate a executării silite pentru lipsa caracterului executoriu al titlului împotriva B S.A. și, în temeiul art. 713 alin. 2 C.pr.civ., desființarea actului adițional nr. 1/11.09.2017 la procesul-verbal de cheltuieli de executare (considerat titlu executoriu), pentru lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al acestuia.

În motivare, contestatoarea a arătat, în esență, că, la data de 07.11.2011, B. a solicitat, în dosarul de executare nr. 185/2012 al B.E.J. N., declanșarea executării silite împotriva garantului ipotecar R.T. Executarea silită a privit bunul ce a fost pus în garanție în favoarea băncii, conform contractului de ipotecă autentificat sub nr. 247/31.05.2010, respectiv nr. 236/27.05.2010, pentru creditul acordat debitoarei S.C. M. S.R.L.. Executarea a fost inițiată pentru recuperarea creanței în cuantum de 3.223.088,16 euro și 541,98 lei, debit, la creditul aflat în sold calculându-se dobânzi conform titlurilor executorii reprezentate de contractul de credit nr. 186/17.12.2009 și actele adiționale ulterioare.

La data constituirii garanției imobiliare, terenul a fost evaluat la suma de 2.022.930 euro, iar la data de 19.12.2018, în cadrul licitației ce a avut loc la sediul executorului judecătoresc, prețul de plecare pentru licitație a fost stabilit la suma de 63.525 euro, reprezentând 75% din prețul la care a fost evaluat imobilul în cadrul procedurii execuționale.

După 3 strigări succesive, deoarece niciunul dintre participanți nu a oferit un preț egal sau mai mare decât cel de pornire a licitației, s-a procedat la strigarea prețului de la cea mai mare ofertă depusă, ofertă care a fost supralicitată până la suma de 7.000 euro de RC, care a fost declarată și adjudecatar.

Deoarece din acest preț urmează să se scadă cheltuielile de executare, sumele distribuite creditorului ipotecar vor fi sub 3% din valoarea de evaluare.

În opinia sa, prețul oferit este unul derizoriu, ducând la o îmbogățire fără just temei a adjudecatarului, în detrimentului creditorului din dosarul de executare. Deși executorul judecătoresc, care îndeplinește o activitate vădit oneroasă, avea reprezentarea deplină asupra valorii reale a bunului și trebuia să depună diligențele corespunzătoare pentru a accepta înstrăinarea în cadrul vânzării silite la un preț rezonabil, acesta nu s-a conformat, fiind încălcate dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 1303 coroborate cu cele ale art. 1295 C.civ. din 1865.

Pentru aceste motive, precum și pentru o conivență frauduloasă a licitatorilor, sprijinită sau acceptată de executorul judecătoresc, contestatoarea a formulat contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație.

La momentul începerii executării silite (2011), dosarul execuțional a fost predat către Corpul Executorilor Bancari, din care numitul MN a făcut parte, fiindu-i repartizat acestuia.

Până la data de 31.05.2011, NM, în calitate de executor bancar, a fost salariat al băncii, fiind remunerat lunar conform contractului individual de muncă. După desființarea Corpului Executorilor Bancari, conform Legii nr. 287/2011, foștii executori bancari care au îndeplinit condițiile de transformare în executor judecătoresc, și-au deschis birouri individuale, preluând portofoliul deținut anterior în cadrul băncii.

Astfel, având în vedere remunerarea salarială primită până la momentul înființării sub forma liberală (adică aproape 2 ani), a fost necesară stabilirea unui cadru legal de lucru, astfel încât cheltuielile de executare silită să reflecte și remunerațiile primite sub forma salarială, până la data reluării activității sub formă de executor judecătoresc.

În acest condiții, au fost încheiate mai multe convenții de executare, dintre care cea din urmă a fost încheiată la data de 29.06.2015, sub nr. 3886, care se referă la toate dosarele preluate prin transformarea numitului MN din executor bancar în executor judecătoresc, stabilindu-se atât condițiile de colaborare, cât și onorariile aplicabile fiecărui tip de creanță.

Conform Anexei 1 la Convenția Cadru, pct. 2, s-a stabilit că în cazul în care se va recupera mai puțin de 30% din creanța clientului, biroul executorului judecătoresc va încasa onorariul minimal prevăzut de OMJ nr. 2550/C/2006. De asemenea, convenția de executare a stabilit în mod explicit cheltuielile de executare ce vor fi suportate de credit, acestea putând fi angajate numai cu acceptul prealabil al acestuia.

În ceea ce privește titlul contestat, contestatoarea a învederat că, împreună cu înștiințarea de înființare a porprii din dosarul nr. 215/2020 al B.E.J. C., i s-a comunicat și actul adițional nr. 1/11.09.2017 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis în dosarul de executare nr. 185/2012, prin care, în temeiul art. 371 ind. 7 alin. 3, au fost stabilite cheltuieli de executare în sumă totală de 178.832,5 lei, din care 146.299,41 lei + TVA, reprezentând onorariul executorul judecătoresc, și 3.980 lei + TVA, pentru emiterea și comunicarea actelor de procedură.

Cu titlu prealabil, contestatoarea a arătat că executarea silită contestată este supusă dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, în timp ce titlul executoriu este constituit sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, sens în care a invocat prevederile art. 25 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012.

Prin urmare, actului adițional nr. 1/11.09.2017 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis în dosarul de executare nr. 185/2012 îi sunt aplicabile doar dispozițiile legale în vigoare la data sesizării executorului (data deschiderii dosarului de executare, respectiv 07.11.2011), anexa nr. 1 la Statutul UNEJ (indicată în actul adițional), nefiind aplicabile actelor din dosarul născut în anul 2010.

De asemenea, dispozițiile Legii nr. 188/2000 trebuie să fie privite în acord cu forma de la data începerii executării silite, art. 37 alin. 1 din lege, la care se face trimitere în cadrul actului adițional contestat, fiind irelevant în  vederea stabilirii cheltuielilor de executare.

Astfel, privind comparativ cadrul legal față de cel invocat de NM, se impune a se constata că în forma inițială, capitolul IV Secțiunea I – Drepturile executorilor judecătorești nu face nicio referire la cheltuielile de executare, ci numai la onorariul cuvenit pentru activitatea prestată.

În toate formele Legii nr. 188/2000 se regăsește dispoziția ce interzice plata în avans a onorariilor, dispoziție evidențiată și în Decizia nr. 4822/04.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se considera că aplicarea unei hotărâri în acest sens a UNEJ, privind plata în avans a onorariului, este contrară legii.

Contestatoarea a invocat excepția lipsei calității de debitor a băncii. Astfel, conform art. 371 ind. 7 C.pr.civ. din 1865, procesul-verbal de constatare a cheltuielilor de executare constituie titlu executoriu numai împotriva debitorului, nu și împotriva creditorului sau a terților participanți, exceptând cazul în care creditorul renunță la executare.

Astfel, în privința cheltuielilor de executare, art. 371 ind. 7 C.pr.civ. din 1865 face distincție între obligațiile creditorului, care trebuie să avanseze sumele necesare executării, și cele ale debitorului, care fi ținut să suporte cheltuielile de executare, respectiv toate cheltuielile de executare, inclusiv cele avansate de creditor.

Or, conform Convenției nr. 3886/29.06.2015, numai cheltuielile ce au fost stabilite de părți a fi avansate de creditor (500 lei) sau în sarcina exclusivă a acestuia (onorarii terți specializați) pot fi reținute în sarcina băncii, iar toate cheltuielile aferente executării silite, precum și onorariul executorului judecătoresc vor fi recuperate în totalitate din sumele recuperate de la debitor. Mai mult, orice alte cheltuieli trebuiau să fie aprobate în prealabil de bancă, iar pentru angajarea acestora trebuia să fie emis un acord prealabil.

Potrivit susținerilor contestatoarei, legalitatea convenției de executare și limitarea obligațiilor creditorului rezultă și din Decizia nr. 15/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nu în ultimul rând, contestatoarea a evidențiat că însuși actul atacat face trimitere la prevederile art. 371 alin. 7 alin. 2 C.pr.civ. din 1865, specificând că sunt în sarcina debitorului urmărit cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite, ceea ce indică chiar voința executorului la data întocmirii actului de a consemna existența acestor costuri ca fiind obligații ale debitorului, nu ale creditorului urmăritor.

De asemenea, contestatoarea a invocat excepția lipsei obiectului executării silite. Obiectul executării silite îl constituie punerea în executare a creanței cuprinse într-un titlu executoriu, această creanță fiind reprezentată în cazul de față de cheltuielile de executare considerate a fi datorate de creditor. Or, și în situația în care cheltuielile materiale în sumă de 12.211 lei + TVA, considerate a fi datorate pentru emiterea și comunicarea actelor de procedură, conform O.M.J. nr. 2550/2006, ar fi considerate ca fiind în sarcina creditorului, acestea au fost stinse prin distribuirea realizată în urma valorificării bunurilor, conform procesului-verbal de distribuire întocmit la data de 01.02.2019 în dosarul nr. 185/2012.

Astfel, conform acestui act, suma de 3.231,77 euro a fost distribuită executorului judecătoresc, ca reprezentând 8.811,16 lei + TVA onorariu și 6.182 lei + TVA cheltuieli de executare. Prin urmare, cei 3.980 lei + TVA au fost stinși prin distribuire în urma valorificării bunurilor, la data de 01.02.2019, deci cu mult anterior începerii executării silite contestate, fiind plătiți chiar în plus 2.148 lei.

Aceasta a invocat și lipsa de exigibilitate a creanței, sens în care a redat conținutul art. 3 alin. 5 din convenția cadru nr. 3886/29.06.2015. Or, contestatoarea nu a fost sesizată cu nicio obligație de plată, nefiind emisă nicio factură de către BEJ NM pe care banca ar fi refuzat să o plătească.

Totodată, contestatoarea a mai arătat că, ulterior emiterii procesului-verbal de cheltuieli inițial, în dosarul nr. 185/2012, executorul a emis mai multe acte adiționale la acesta, care, în fapt, înlocuiesc cele constatate anterior, fiecare dintre acestea constituind, în sine, titluri executorii raportate la aceeași creanță, diferențele constând numai în cheltuielile adăugate față de cele din urmă. Astfel, nu pot exista nenumărate procese-verbale de constatare a cheltuielilor a căror valoare să se cumuleze.

Actul adițional nr. 1/11.09.2017 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis în dosarul nr. 185/2012 a fost desființat prin întocmirea actului adițional nr. 2/28.01.2019, care adaugă la cele cuprinse în acesta și alte cheltuieli (actualizare creanță executor). Acest act este atestat de cuprinderea sa în procesul-verbal de distribuire întocmit la data de 01.02.2019 în dosarul nr. 185/2012, valoarea sa fiind deja redusă în urma distribuirii sumelor de bani încasate din valorificarea garanțiilor, conform procesului-verbal de distribuire.

Așa-zisul titlu executoriu nu mai este cuprins în procesul-verbal menționat anterior, deși acest proces-verbal cuprinde o enumerare a titlurilor de creanță ale executorului. Deci, actul pus în executare a fost desființat benevol de emitent în cadrul dosarului de executare din 2012 și întocmit cu ul alt, ce nu formează obiectul executării silite.

În continuare, contestatoarea a susținut că executarea silită este netemeinică.

Astfel, aceasta a apreciat că actul adițional nr. 1/11.09.2017 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis în dosarul de executare nr. 185/2012 nu constată o creanță certă, lichidă și exigibilă. Existența creanței este pusă la îndoială ca urmare a reducerii valorii onorariului și a încasării lui și a cheltuielilor de executare.

De asemenea, titlul executoriu nu conține suficiente elemente pentru determinarea lui, făcându-se referire la anumite acte sau lucrări pe care chiar emitentul le declară, fără a le dovedi cu niciun act și fără a cunoscute sau opozabile creditorului, respectiv fără a exista nicio aprobare din partea acestuia sau un temei legal care să stea la baza stabilirii valorii.

Invocarea O.M.J. nr. 2550/2006 nu acoperă decât elementul „onorariu”, dar nu și partea de cheltuieli de executare, ordinul rezumându-se numai la stabilirea onorariilor minimale sau maximale. Or, chiar aceste onorarii cuprind toate operațiunile pe care le presupune efectuarea executării silite, respectiv întocmirea dosarului, arhivarea acestuia, emiterea adreselor specifice etc, fiind imposibil de admis că, pentru aceeași activitate, executorul judecătoresc percepe două costuri distincte, a căror întindere nu poate fi determinată, fiind exclusiv în voința creditorului executor stabilirea numărului și a valorii acestora.

Totodată, creanța nu este exigibilă, întrucât art. 377 ind. 1 C.pr.civ. din 1865 indica că executorul judecătoresc nu se poate îndrepta împotriva creditorului din dosarul de executare decât dacă exista o culpă a acestuia, respectiv se renunța la executare sau, conform unei anumite părți a doctrinei, exista o imposibilitate evidentă de recuperare a acestora din executarea debitorului.

Contestatoarea a subliniat că executarea silită s-a realizat, fiind încasate sume de bani din valorificarea bunurilor debitorilor, în urma distribuirilor efectuate, s-au recuperat cheltuielile și onorariul, iar executarea silită nu s-a finalizat, neexistând niciun act care să ateste închiderea dosarului de executare.

De asemenea, creanța nu este exigibilă nici prin raportare la art. 3 alin. 5 din Convenția cadru nr. 3886/29.06.2015. A fost emisă o singură factură, în valoare de 4.821,12 lei, pe care contestatoarea a achitat-o.

Contestatoarea a mai susținut că modul de stabilire a cheltuielilor de executare și a onorariului este nelegal. Conform raționamentului absurd, orice creditor a cărui creanță nu este recuperată sau este recuperată numai în parte, poate fi executat pentru îndrăzneala de a se adresa executorului judecătoresc, fiind sancționat cu un procent important din creanța sa.

Scopul executării silite este denaturat total prin acest raționament, de la aducerea la îndeplinire a unei obligații cuprinse într-un titlu executoriu: executarea silită devine numai o modalitate de reducere suplimentară a patrimoniului creditorului și de îndestulare excesivă a executorului judecătoresc.

Contestatoarea a reiterat dispozițiile art. 371 ind. 7 C.pr.civ. din 1865 și a susținut că, pentru îndeplinirea activităților de executare, cheltuielile sunt avansate de creditor. Neavansarea acestor cheltuieli pot da dreptul executorului să nu mai continue executarea silită, dar nu să execute creditorul, acesta având dreptul de a dispune cu privire la creanța sa și la modul de realizare al acesteia. Aceste cheltuieli cad în sarcina debitorului, dar numai în condițiile alineatului 1, respectiv dacă acestea au fost avansate de creditor. Aceste cheltuieli vor fi suportate de creditor numai dacă acesta a renunțat la executare sau există o obligație legală în acest sens. Aceste cheltuieli se adaugă la creanța cuprinsă în titlul executoriu, nu se scad din această creanță.

Chiar dacă sumele ce urmează a fi plătite se stabilesc de executor, stabilirea acestor sume se face numai pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în acest caz fiind vorba de dovezi prezentate de creditor (executorul judecătoresc nu este partea interesată în efectuarea de cheltuieli). Numai cu privire la sumele prevăzute în acest articol, procesul-verbal constituie titlu executoriu.

Contestatoarea a mai susținut că respectiva creanța nu are un corespondent în activitatea efectiv prestată. În acest sens, a precizat că remunerația nu poate fi reținută decât proporțional cu activitatea depusă, respectiv cu sumele recuperate, nu prin preluare integrală înainte de realizarea integrală a creanței, deoarece recuperarea creanței sub nivelul onorariului executorului va duce numai la crearea unor cheltuieli în sarcina creditorului, denaturându-se scopul executării silite.

Deși s-a recuperat o parte modică din creanța pusă în executare, executorul judecătoresc a pus în executare, în întregime, onorariul stabilit pentru întreaga creanță, deși singurele bunuri identificate și puse în executare sunt valorificate. Astfel, cheltuielile de executare sunt exagerate și fără corespondent în activitatea efectivă, iar onorariul executorului judecătoresc suplimentar, stabilit prin acte adiționale, nu este datorat.

Onorariul executorul judecătoresc nu poate fi asimilat cheltuielilor de judecată decât în măsura în care creditorul acceptă sau a convenit cu executorul ca un anumit procent să fie plătit în acest sens.. Acest procent nu se va putea calcula altfel decât prin raportare la suma efectiv recuperată, nu la valoarea creanței, deoarece legea nu prevede plata în avans a onorariului.

Contestația sa nu se referă la dreptul executorului de a stabili cheltuielile de executare, dacă acestea respectă dispozițiile legale și contractuale, ci la constatarea faptului că suma acestor costuri depășesc procentul stabilit prin raportare la suma încasată din valorificare.

Practic, dreptul de a beneficia de un onorariu proporțional cu munca prestată nu este tăgăduit în cauză, ci nu mai solicitarea în avans a unei sume ce depășește procentul stabilit din creanța recuperată și care constituie astfel o plată în avans a onorariului, pentru o creanță încă nerecuperată, deci pentru o activitate încă neprestată.

Conform susținerilor contestatoarei, obținerea acordului creditorului privind onorariul este obligatorie, deoarece chiar dispozițiile O.M.J. nr. 2550/C/2006 stabilesc un minim și un maxim, care nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a celui ce urmează a beneficia de aceste sume de bani.

Deoarece cheltuielile de executare, stabilite conform art. 371 ind. 1 C.pr.civ. din 1865, nu se referă la onorariul executorului judecătoresc, acesta nu poate emite procese-verbale fără a fi aduse la cunoștința creditorului și fără a avea acordul acestuia sau conținând cheltuieli nedovedite și neavansate de creditor.

Prin urmare, orice act adițional, inclusiv cel care ar cuprinde o actualizare a creanței creditorului nu poate fi emis fără acordul creditorului, deoarece disponibilitatea asupra creanței, inclusiv asupra cuantumului acesteia, aparține creditorului, care poate să renunțe la calcularea accesoriilor sau chiar la întreaga executare silită dacă consideră că aceasta devine prea oneroasă pentru sine.

Atât timp cât cheltuielile de executare sau onorariul constituie titlu executoriu exclusiv împotriva debitorului, creditorul nu are interes să conteste conținutul procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor și nu poate face chiar dacă are cunoștință de aceste cheltuieli. Prin urmare, momentul din care începe să curgă termenul de contestare al creditorului corespunde cu punerea acestor titluri în executare.

În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 712 alin. 1 și 2 C.pr.civ..

În probațiune, contestatoarea a depus un set de înscrisuri (f. 12-38).

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 1.000 lei, conform ordinului de plată atașat la dosar.

La data de 29.09.2020, intimatul a depus întâmpinare (f. 43-47), prin care a invocat excepția tardivității contestației la titlu, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea contestației la executare, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de juecată.

În motivare, intimatul a arătat, cu titlu prealabil, că, față de data începerii procedurii de executare silită în dosarul de executare nr. 215/2020, sunt aplicabile în cauză dispozițiile Noului Cod de procedură civilă.

De asemenea, a învederat că, deși contestația la executare este formulată împotriva executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 215/2020 aflat pe rolul B.E.J. C., contestatoarea nu invocă motive privind desfășurarea executării silite în acel dosar.

Conform susținerilor intimatului, în dosarul nr. 215/2020, titlul executoriu îl reprezintă actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis de B.E.J. MN la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012.

În fata de 07.11.2011, B. S.A., Direcția Recuperare Creanțe, a formulat cereri de executare silită asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea garanților ipotecari RT, DB, PV, PJ, PP,PM și PG, bunuri aduse în garanție pentru creditorul acordat debitoarei MT S.R.L., la acea dată el având calitatea de executor bancar în cadrul Corpului Executorilor Bancari ai B. S.A.

În urma intrării în vigoare a Legii nr. 187/2011, profesia de executor bancar s-a desființat și, prin ordin al ministrului justiției emis în februarie 2012, a fost numit executor judecătoresc în raza Curții de Apel București, iar dosarul de executare a fost preluat și înregistrat pe rolul B.E.J. M..

Executarea silită a fost demarată și a continuat sub imperiul Codului de Procedură Civilă din 1865, în vigoare la data înregistrării cererii pe rolul biroului.

În perioada 2012-2018 a fost organizate, pe cheltuiala biroului, aproximativ 70 de termene de licitație pentru bunurile imobile aduse în garanție de către debitor. Până în decembrie 2018, a fost adjudecat un singur imobil, întrucât imobilele nu prezentau interes pentru potențialii cumpărători din cauza situării lor, pe de o parte, dar mai ales din cauza valorii de evaluare stabilite de evaluatorii agreați de BRD, care, pentru a proteja provizioanele pe care le constituia banca la BNR, au stabilit valori extrem de mari față de valoarea reală a bunurilor imobile.

Aceste valori nu au fost contestate la data evaluării de către debitor/garanții ipotecari deoarece nu aveau interes, creditele au fost acordate în acest dosar cu intenția vădită de a nu fi restituite, acoperite de garanții supraevaluate. Această situație se regăsește în mai multe dosare de executare. Modalitatea de acordare a acestor credite constituie obiectul unor dosare penale instrumentate de DIICOT însă din anul 2012.

Referitor la licitația organizată în data de 19.12.2018, care a avut ca rezultat adjudecarea bunurilor imobile aflate în proprietatea garantului ipotecar Radu Tănase, în ceea ce privește modalitatea de valorificare a imobilelor, intimatul a invocat dispozițiile art. 509 alin. 5 C.pr.civ..

Vânzarea la licitație în cadrul executării silite reprezintă o vânzare forțată și nu se poate pune în discuție prețul derizoriu, așa cum afirmă contestatoarea, întrucât acesta nu este definit în Codul de procedură civilă, iar prevederile art. 1295 C.civ., invocate de contestatoare, nu sunt aplicabile în materia executării silite.

Pe de altă parte, având în vedere prevederile art. 510 alin. 2 C.pr.civ., creditorul a avut la dispoziție aproximativ 70 de termene de licitație pentru a adjudeca imobilele în contul creanței, protejându-și astfel garanțiile, și să dispună de ele cum crede de cuviință, valorificându-le, în calitate de proprietar, la prețul dorit.

Conform susținerilor intimatului, contestatoarea a știut tot timpul că valoarea evaluată a bunurilor este disproporționat de mare în raport cu valoarea reală de piață, motiv pentru care nu a dorit adjudecarea în contul creanței.

În ceea ce privește caracterul executoriu al procesului-verbal de cheltuieli de executare, intimatul a susținut că acesta este prevăzut de art. 371 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ. din 1865. Legiuitorul nu face mențiuni suplimentare referitoare la persoanele cărora le incumbă, nefăcând distincție între creditor și debitor, ci doar conferind procesului-verbal emis pentru stabilirea sumelor ce urmează a fi plătite un caracter imperativ.

Titlul executoriu a fost comunicat creditoarei la data de 21.09.2017, moment în care creanța a devenit exigibilă. Acesta nu a fost contestat de creditor în termenul prevăzut de art. 401 alin. 1 C.pr.civ., drept urmare contestația la titlu este tardiv introdusă.

Actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare din data de 11.09.2017 constituie, potrivit art. 371 ind. 7 alin. 4, titlu executoriu atât pentru debitor, cât și pentru creditor.

Temeiul în baza căruia a fost emis titlul executoriu este Legea nr. 199/2000 și Ordinul nr. 2550/C din 14.11.2006, aflate în vigoare la momentul înregistrării dosarului de executare pe rolul biroului executorului judecătoresc.

Cheltuielile de executare există ca o categorie distinctă de cheltuieli, separată de onorariul executorului judecătoresc. Deși și în jurisprudență, și în practica judiciară există opinii diferite, intimatul a apreciat că este eronată opinia potrivit căreia toate cheltuielile necesare executării silite sunt incluse în onorariul executorului judecătoresc.

Onorariile pentru serviciile prestate de executorii judecătorești ale căror limite minime și maxime sunt stabilite prin ordin au fost stabilite fără a include cheltuielile de executare, cheltuieli ce urmează a fi avansate de partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită, or, în aceste condiții, nu se pornește de la premisa greșită că aceste cheltuieli, generate tot de procedura execuțională, dar calculate și evidențiate distinct, ar fi incluse de iure în cuantumul onorariului.

Cheltuielile de executare nu se referă la funcționarea și organizarea administrativă a biroului, neputând fi incluse în această categorie cheltuielile efectuate cu plata chiriei, a facturilor de utilități, ci doar acelea născute ca urmare a declanșării executării silite și efectuate doar în dosarul execuțional, evident urmând a fi recuperate conform legii.

Referitor la Decizia Consiliului Concurenței nr. 58/18.10.2012 și la Hotărârea UNJE nr. 1/2013, prin care a fost abrogată Anexa nr. 1 la Statul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, intimatul a arătat că scopul indicat chiar de către Consiliul Concurenței în acțiunea sa nu a fost acela de a elimina cheltuielile de executare silită pentru că acesta nu are calitatea necesară sau un temei legal să acționeze în acest domeniu, ci acela de a elimina aspectele de concurență născute din limitarea acestor cheltuieli la un anumit nivel, la care toți executorii judecătorești să se alinieze.

Astfel, deși la prima vedere desființarea anexei privind cheltuielile de executare silită poate duce la concluzia că anumite cheltuieli de executare silită sunt stabilite cu nerespectarea normelor specifice în domeniu, această interpretare este cât se poate de greșită. Cheltuielile de executare silită nu au fost desființate, fiind eliminat doar pragul maxim al acestora, rămânând în sarcina fiecărui executor să motiveze și să justifice cuantumul cheltuielilor efectuate în propriul dosar de executare.

Drept urmare, a considerat că singurul criteriu de stabilire a cheltuielilor de executare silită, altele decât onorariul, este raportarea la numărul de acte emise în dosarul execuțional, această soluție oferind posibilitatea atât debitorului, cât și instanței, de a verifica facil dacă anumite cheltuieli de executare silită au corespondent în realitate sau sunt fictive, neefectuate în dosar.

Totodată, a susținut că modalitatea de calcul a onorariului stabilit conform O.M.J. nr. 2550/2006 se stabilește la valoarea creanței, nu la valoarea efectiv recuperată, iar cheltuielile cu emiterea și comunicarea actelor de procedură au fost stabilite conform Anexei nr. 1 la Statutul Executorului Judecătoresc, în vigoare la data înregistrării cererii de executare pe rolul biroului judecătoresc.

Pentru a avea garanția că întreaga creanță, plus accesoriile, va fi recuperată, creditorul avea obligația de a depune diligențele necesare pentru a se asigura că va fi îndestulat, nu să solicite diminuarea onorariului executorului, onorariu care reprezintă contraprestația muncii depuse timp de 8 ani într-unul sau mai multe dosare de executare, drept consfințit de Constituția României.

Din păcate, atât poziția de forță a creditorilor, instituții bancare, cât și practica unor instanțe judecătorești, a dus la hotărâri prin care a fost redus onorariul executorului judecătoresc neîntemeiat, neexistând nicio prevedere legală. Art. 274 C.pr.civ. se referă exclusiv la onorariile avocaților și experților, care stabilesc prin înțelegerea părților cuantumul lor și îl încasează integral sau parțial la semnarea contractului de reprezentare.

Referitor la convenția de executare, intimatul a învederat că aceasta este de fapt o convenție de adeziune a fostului angajat al băncii care a fost numit executor judecătoresc, pentru a primi dosarele de executare pe care le instrumenta deja, convenție venită de pe o poziție de forță a creditorului, executorul judecătoresc neputând negocia nicio prevedere.

Intimatul a considerat că avansarea sumei prevăzute de art. 3 alin. 1 din convenție, cu titlu de cheltuieli necesare demarării executării silite, reprezintă o sumă nesemnificativă față de costurile reale aferente celor aproximativ 70 de termene de licitație.

Remunerația primită în calitate de angajat al băncii nu are nicio relevanță, întrucât activitatea pentru care a fost remunerat cuprindea o sferă mult mai largă decât instrumentarea acestui dosar.

Referitor la dosarul penal nr. 2197/D/P/2019, instrumentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimatul a învederat că până la soluționarea dosarului nr. 3506/299/2020 aflat pe rolul Curții de Apel București beneficiază de prezumția de nevinovăție.

În drept, intimatul a invocat dispozițiile art. 205-208 C.pr.civ., art. 716 alin. 1 C.pr.civ..

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri (f. 48-49).

La data de 16.10.2020, intimatul a depus, în copie, dosarul de executare nr. 185/2012.

La data de 24.11.2020, B.E.J. C. a depus, în copie, dosarul de executare nr. 215/2020.

La termenul din data de 25.11.2020, intimatul a depus note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția tardivității contestației la executare.

La același termen, instanța a unit cu fondul cauzei excepția tardivității și excepția inadmisibilității contestației la executare și a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. M. în dosarul de executare nr. 185/2012, executorul judecătoresc a stabilit, în temeiul art. 3717 alin. 3 C.pr.civ. din 1865, cheltuieli de executare în cuantum total de 178.832,50 lei, din ca 146.299,41 lei + TVA, reprezentând onorariul executorului judecătoresc, în conformitate cu O.M.J. nr. 2550/2006, și 3.980 lei + TVA, reprezentând cheltuieli pentru emiterea și comunicarea actelor de procedură, în conformitate cu O.M.J. nr. 2550/2006.

În cuprinsul actului adițional nr. 1 s-a menționat faptul că cererea de executare silită a fost formulată de creditoarea B. S.A. împotriva debitoarei S.C. M. S.R.L. și a garanților ipotecari PV, PJ,PP,PG, PM și RT, pentru obligația de plată a sumei de 3.223.088,16 euro și 541,98 lei, reprezentând credit, precum și dobânzile viitoare, conform titlurilor executorii reprezentate de contractul de credit nr. 186/17.12.2009 și contractul de ipotecă autentificat sub nr. 247/31.05.2010, nr. 234/27.05.2010, respectiv nr. 236/27.05.2010.

Prin cererea înregistrată la data de 15.06.2020 pe rolul B.E.J. C., creditorul B.E.J. N. a solicitat începerea procedurii de executare silită, împotriva debitoarei B. S.A., în temeiul titlului executoriu reprezentat de actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012, pentru recuperarea creanței în cuantum de 92.792,62 lei, fiind astfel deschis dosarul de executare nr. 215/2020.

Prin încheierea pronunțată la data de 19.06.2020 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 17691/299/2020, instanța a admis cererea privind pe creditorul B.E.J. NNM și pe debitoarea B. S.A. și a încuviințat executarea silită în dosarul de executare nr. 215/2020 deschis la B.E.J. C., în temeiul titlului executoriu reprezentat de actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare stabilite în dosarul de executare nr. 185/2012, pentru realizarea creanței cuprinse în titlul executoriu, la care se adaugă cheltuielile de executare legal stabilite.

Prin încheierea din data de 16.07.2020, B.E.J. C. a stabilit cheltuielile de executare la valoarea de 7.761,96 lei, din care 20 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, 416,50 lei reprezentând cheltuieli de executare silită și 7.325,46 lei reprezentând onorariul executorului judecătoresc.

Prin adresa emisă la data de 17.07.2020, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra conturilor bancare ale debitoarei, până la concurența sumei de 100.554,58 lei, reprezentând debit și cheltuieli de executare silită.

Prin procesul-verbal din data de 10.08.2020, B.E.J. C. a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 784 alin. 6 C.pr.civ. raportat la art. 721 și art. 722 C.pr.civ., respectiv că a intervenit suspendarea de drept a executării silite, având în vedere că, la data de 20.07.2020, debitoarea a consemnat cu afectațiune specială suma de 100.554,58 lei și a formulat contestație împotriva executării silite.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepția tardivității și excepția inadmisibilității contestației, invocate de intimată, instanța reține următoarele:

Cu titlu prealabil, art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

De asemenea, potrivit art. 24 C.pr.civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar, conform art. 25 alin. 1 din același act normativ, procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legii.

 Totodată, dispozițiile art. 622 alin. 1 C.pr.civ. prevăd că în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Coroborând dispozițiile legale anterior enunțate, instanța reține că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile noului Cod de procedură civilă, în forma în vigoare la data de 15.06.2020, data înregistrării cererii de executare silită pe rolul B.E.J. C..

Instanța reține că a fost învestită, pe de o parte, cu un capăt de cerere având ca obiect anularea executării silite efectuate în dosarul nr. 215/2020 și a încheierii pronunțate la data de 19.06.2020 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 17691/299/2020 și, pe de altă parte, cu un capăt de cerere având ca obiect desființarea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. M. în dosarul de executare nr. 185/2012, în temeiul art. 713 alin. 2 C.pr.civ.. Așadar, ambele capete de cerere se subsumează unei contestații la executarea propriu-zisă.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect desființarea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. M. în dosarul de executare nr. 185/2012, sunt aplicabile dispozițiile art. 713 alin. 2 C.pr.civ., invocate de altfel și de contestatoare, în conformitate cu care „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun”.

Ca regulă generală, în cadrul contestației la executare, instanța nu poate cerceta și reține decât fapte sau împrejurări survenite după obținerea titlului executoriu, respectiv anularea executării silite, nu și anularea titlului executoriu însuși. Cu toate acestea, analizând dispozițiile art. 713 alin. 1 și 2 C.pr.civ., se observă că trebuie făcută distincția după cum titlul pus în executare este o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu. În cazul în care nu este pusă în executare o hotărâre judecătorească, se pot invoca motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului, deci inclusiv anularea titlului executoriu, în condițiile art. 713 alin. 2 C.pr.civ..

În acest context, instanța apreciază că în mod eronat părțile au denumit capătul de cerere având ca obiect desființarea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. M. în dosarul de executare nr. 185/2012 ca fiind o contestație la titlu, aceasta fiind reglementată de dispozițiile art. 712 alin. 2 C.pr.civ., în conformitate cu care „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu”.

Din textul legal anterior citat rezultă că premisa contestației la titlu este aceea că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul în speță. În plus, ceea ce se poate solicita pe calea contestației la titlu este lămurirea cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului, or în prezenta cauză cererea contestatoarei vizează anularea lui.

Pe cale de consecință, instanța va analiza excepțiile invocate de intimat prin raportare la motivele invocate, fără însă a reține denumirea dată de parte capătului de cerere având ca obiect desființarea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. M. în dosarul de executare nr. 185/2012.

În ceea ce privește excepția tardivității contestației la executare, instanța reține că, potrivit art. 715 alin. 1 C.pr.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, contestația privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când: 1. contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă; 2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înștiințarea privind înființarea popririi; dacă poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de contestație pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei rețineri din aceste venituri de către terțul poprit; 3. debitorul care contestă executarea însăși a primit încheierea de încuviințare a executării sau somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația sau executarea se face fără somație.

Așa cum rezultă din actele dosarului de executare, încheierea de încuviințare a executării silite și titlul executoriu au fost comunicate debitoarei B. S.A. la data de 17.07.2020, dată de la care a început să curgă termenul de formulare a contestației la executare prevăzut de art. 715 alin. 1 C.pr.civ..

Instanța nu poate reține susținerea intimatului conform căreia termenul de formulare a contestației la executare prin care se solicită desființarea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare a început să curgă la data de 21.09.2017, când acesta i-a fost comunicat în cadrul dosarului de executare nr. 185/2012, întrucât, în prezenta cauză, contestatoarea nu a înțeles să formuleze o contestație la executare în acel dosar de executare, ci o contestație la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 713 alin. 2 C.pr.civ., în dosarul nr. 215/2020. Astfel, singurul moment la care se poate raporta instanța în analiza excepției tardivității este reprezentat de data comunicării titlului executoriu și a încheierii de încuviințare a executării silite în cadrul dosarului nr. 215/2020.

Contestația la executare a fost trimisă pe e-mail la data de 31.07.2020, ora 22:21, și înregistrată pe rolul instanței la data de 03.08.2020.

Conform art. 183 alin. 1 C.pr.civ., actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail este socotit a fi făcut în termen. Alineatul 3 al aceluiași articol prevede că mențiunea datei și orei primirii e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul instanței, servește ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Pe cale de consecință, având în vedere și dispozițiile art. 183 alin. 1 și 3 C.pr.civ., instanța reține că a fost respectat termenul legal de 15 zile pentru formularea contestației la executare, inclusiv sub aspectul capătului de cerere prin care s-a solicitat desființarea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012.

Pentru motivele expuse, instanța va respinge excepția tardivității contestației la executare, invocată de intimat, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației la executare, sunt relevante dispozițiile art. 713 alin. 2 C.pr.civ., care prevăd că „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun”.

Așa cum s-a reținut în cele ce preced, contestatoarei i-a fost comunicat actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012 la data de 21.09.2017, în cadrul acelui dosar de executare.

Având în vedere data începerii procedurii de executare silită și faptul că actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 are natura juridică a unui act de executare, instanța reține că partea contestatoare avea posibilitatea de a formula contestație la executare în cadrul dosarului de executare nr. 185/2012, în condițiile art. 399 și cu respectarea art. 401 C.pr.civ. din 1865, respectiv în termen de 15 zile de la comunicare.

Instanța nu poate reține că partea contestatoare nu avea interes la acel moment să formuleze contestație la executare, dată fiind calitatea sa de creditor în dosarul de executare, întrucât art. 3717 C.pr.civ. din 1865 prevedea și situații în care cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite nu sunt în sarcina debitorului, ci a creditorului. Oricum, dispozițiile art. 401 C.pr.civ. din 1865 prevedeau în mod explicit momentul de la care începea să curgă termenul de formulare a contestației la executare împotriva unui act de executare („contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă”).

În măsura în care s-ar permite ca partea creditoare să solicite, în cadrul dosarului nr. 215/2020, anularea actului adițional la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 și comunicat acesteia la data de 21.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012, s-ar ajunge practic la eludarea termenului de 15 zile prevăzut pentru formularea contestației la executare împotriva acelui act de executare, ceea ce nu poate fi de conceput.

Pe cale de consecință, apreciind ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare, invocată de intimat, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012, instanța urmează să o admită și să respingă capătul de cerere având ca obiect anularea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012, ca inadmisibil.

Analizând fondul contestației la executoare prin prisma motivelor invocate, instanța apreciază că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 622 alin. 1 și 2 C.pr.civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută astfel obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare.

Conform art. 712 alin. 1 și 3 C.pr.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare, se poate face contestaţie la executare de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, executarea silită efectuată de B.E.J. Cojocaru Bogdan Mihai în cadrul dosarului de executare nr. 215/2020 a început în temeiul actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. Marius Adrian Negreanu în dosarul de executare nr. 185/2012, acesta constituind titlu executoriu numai în condițiile prevăzute de art. 3717 C.pr.civ. din 1865 (act normativ în vigoare la data întocmirii lui). În acest sens, alineatul 4 al articolului prevede că „pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu executoriu”.

Astfel, conform art. 3717 C.pr.civ. din 1865 alin. 1, „partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor”. Din cuprinsul textului legal rezultă obligația creditorului de a avansa doar cheltuielile necesare în scopul demarării urmăririi silite.

Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, „cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel”. Din interpretarea acestei norme rezultă că persoana care este obligată să achite cheltuielile de executare este debitorul, cu excepția cazului în care creditorul a renunțat la executare sau este incidentă o altă dispoziție legală expresă care să prevadă contrariul.

Referitor la acest aspect, prin Decizia nr. 15/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 23.09.2016, instanța a admis sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 23057/300/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, și a stabilit următoarele: „a) în interpretarea dispozițiilor art. 3717 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865 și a dispozițiilor art. 39 alin. 3 din Legea nr. 188/2000, procesul-verbal întocmit de către executor, privind cheltuielile de executare care trebuie avansate de către creditor, constituie titlu executoriu împotriva acestuia; b) dispozițiile art. 3717 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul își poate recupera cheltuielile de executare, pe baza procesului-verbal ce constituie titlu împotriva creditorului sau a convenției încheiate cu acesta”.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

„54. Cu privire la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului executării silite, din perspectiva dispoziţiilor art. 3717 din Codul de procedură civilă de la 1865, corelate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, pentru a stabili în ce măsură un astfel de proces-verbal poate constitui titlu executoriu şi justifica pornirea urmăririi silite de către executor împotriva creditorului, trebuie distins între cele două categorii de cheltuieli la care face referire art. 3717 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv cheltuieli avansate în vederea executării şi cheltuieli efectuate cu actele de executare întocmite.

60. Aşadar, spre deosebire de cheltuielile iniţiale de executare care sunt în sarcina creditorului – şi pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor – toate celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la licitaţie ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului. (...)

69. De altfel, tranşând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesului-verbal de cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol – referitor la cheltuielile de executare – încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie (alin. 6).

70. Noile dispoziţii procedurale reglementează expres aşadar aspectul ce rezulta şi din vechea reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 3717 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu împotriva creditorului.

71. În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea executării silite [art. 3717 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina debitorului (cu excepţia situaţiei menţionate anterior, referitoare la desistarea creditorului de la executare), aşa încât procesul-verbal ce se va întocmi şi care le va consemna va constitui titlu doar împotriva debitorului.

73. Concluzionând, în stabilirea părţii raportului execuţional căreia i se poate opune procesul-verbal cu valoare de titlu executoriu, întocmit conform art. 3717 din Codul de procedură civilă de la 1865, trebuie distins între cheltuieli avansate, care cad în sarcina creditorului, şi cheltuieli ocazionate de efectuarea executării, care sunt în sarcina debitorului. Chiar dacă, în final, creditorul recuperează cheltuielile de la debitor, în ipoteza în care nu le avansează, executorul le poate consemna în proces- verbal şi poate porni executarea împotriva acestuia întrucât, pe de o parte, executarea nu reprezintă un serviciu public gratuit, iar, pe de altă parte, executorul nu este obligat el însuşi să suporte şi să avanseze cheltuielile executării.”

Pe cale de consecință, instanța reține că procesul-verbal de cheltuieli constituie titlu executoriu, în principiu, împotriva debitorului, iar numai în situații excepționale, expres prevăzute de lege, împotriva creditorului.

Singurele ipoteze stabilite de legiuitor în care creditorul este obligat să achite cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt situația în care creditorul solicită îndeplinirea unui act sau a unei activități care interesează executarea silită sau când activitățile sunt dispuse din oficiu (când creditorul trebuie să avanseze aceste sume), respectiv situația în care creditorul renunță la executare. Prin urmare, în toate celelalte situații, interpretarea este în sensul că aceste cheltuieli de executare nu se percep de la creditor.

În speță, nelegalitatea executării silite efectuate în dosarul nr. 215/2020 constă în faptul că B.E.J. C. a început procedura împotriva contestatoarei în lipsa unui titlu executoriu care să ateste calitatea de debitor a B.  S.A. Dimpotrivă, chiar din actul adițional nr. 1 reiese că însuși intimatul creditor B.E.J. N. a reținut, în mod expres, obligația de plată a cheltuielilor de executare stabilite în cuprinsul acestuia, constând în onorariul executorului judecătoresc și cheltuieli pentru emiterea și comunicarea actelor de procedură, în sarcina debitorului din dosarul de executare nr. 185/2012.

Instanța nu poate reține că aceste cheltuieli intră în categoria celor care trebuiau avansate de creditor, neexistând nicio dovadă măcar că executorul judecătoresc i-ar fi pus creditorului în vedere obligația avansării acestora, așa cum prevăd dispozițiile art. 3731 alin. 9 C.pr.civ. din 1865.

Totodată, instanța reține că executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 185/2012 este încă în desfășurare, iar contestatoarea creditoare nu a formulat nicio cerere de renunțare la executare silită, care să facă posibilă antrenarea obligației sale de a plăti cheltuielile de executare.

Prin urmare, cheltuielile de executare sunt stabilite prin actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în sarcina debitorului din dosarul de executare nr. 185/2012.

Mai mult decât atât, și convenția cadru de executare silită nr. 3886/29.06.2015, încheiată între B. S.A. și executorul judecătoresc N. anterior emiterii actului adițional nr. 1, confirmă cele reținute anterior, câtă vreme art. 3 prevede că „părțile stabilesc că se va plăti un avans de către client în sumă de 500 lei plus TVA pentru creanțe garantate (...) Toate celelalte cheltuieli de executare, precum și onorariul B.E.J. vor fi încasate de către acesta în urma recuperării debitului. În situația în care este necesar să avanseze anumite sume în vederea îndeplinirii actelor de executare, clientul va efectua acest plăți prin ordine de plată în contul BEJ”. Totodată, art. 4 prevede că „toate cheltuielile aferente executării silite, precum și onorariul BEJ vor fi suportate în totalitate din sumele recuperate de la debitor”.

De asemenea, conform art. 9 lit. k din convenția cadru, B.E.J. N. s-a obligat să angajeze cheltuieli în dosarul de executare numai în măsura în care acestea au fost prealabil aprobate de către client. Or, intimatul nu a făcut dovada că ar fi aprobat astfel de cheltuieli.

Referitor la posibilitatea încheierii unei astfel de convenții, prin Decizia nr. 15/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța a reținut următoarele:

„75. Referitor la caracterul normelor (dispozitive sau imperative) care reglementează valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare, imprecis formulată sub acest aspect, sesizarea face doar trimitere la posibilitatea părţilor de a deroga de la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal împotriva creditorului, prin convenţia încheiată între executorul judecătoresc şi creditor, şi în ce măsură aceasta ar contraveni caracterului normei legale.

76. În primul rând, trebuie observat că distincţia între norme imperative şi dispozitive se bazează pe criteriul interesului ocrotit, după cum acesta este de ordin general sau particular. Reglarea, între creditor şi executorul judecătoresc, a modalităţii în care să se facă plata cheltuielilor de executare nu se află în sfera interesului public, pentru că nu este vorba despre afectarea funcţiei publice pe care o exercită executorul, ci doar de plata unor servicii prestate de către acesta.

82. Nimic nu împiedică, însă, executorul judecătoresc să convină cu creditorul ca toate cheltuielile executării (deci şi cele care ar trebui avansate de acesta) să fie suportate de către debitor, acesta fiind, de altfel, cel care finalmente va suporta, pe criteriul culpei în declanşarea procedurii execuţionale, toate cheltuielile ocazionate de această procedură. Nu este vorba aici despre un interes public, ca să se poată pretinde derogarea de la o normă imperativă, ci de interesul particular al executorului legat de modalitatea în care îşi încasează contravaloarea serviciului prestat.”

Pe cale de consecință, întrucât actul adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 de B.E.J. M. în dosarul de executare nr. 185/2012 nu are caracter de titlu executoriu împotriva creditorului, instanța, având în vedere și modalitatea de soluționare a  excepției inadmisibilității, va admite, în parte, contestaţia la executare formulată de contestatoarea B. SA în contradictoriu cu intimatul BEJ M. și va anula încheierea pronunțată la data de 19.06.2020 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 17691/299/2020, executarea silită însăși, precum și toate actele de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 215/2020 constituit la B.E.J. C..

În privința cheltuielilor de judecată, dispozițiile art. 453 alin. 2 C.pr.civ. prevăd că atunci când cererea este admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere manifestarea de voință a contestatoarei, exprimată la termenul din data de 25.11.2020, instanța va lua act că aceasta va solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Pe de altă parte, intimatul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și cheltuieli de fotocopiere a dosarului de executare nr. 185/2012 și a făcut dovada acestora după cum urmează: 4.970 lei, reprezentând onorariu de avocat (factura seria FDCA nr. 636/26.10.2020 și raportul de tranzacție aferent) și 1.708,84 lei, reprezentând cheltuieli de fotocopiere a dosarului de executare nr. 185/2012 (1436 pagini, 1 leu + TVA/pagină).

Conform art. 451 alin. 1 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

În ceea ce privește onorariul de avocat, instanța reține că partea contestatoarea se află în culpă procesuală exclusiv cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea actului adițional nr. 1 la procesul-verbal de cheltuieli de executare emis la data de 11.09.2017 în dosarul de executare nr. 185/2012, astfel încât aceste cheltuieli de judecată se impun a fi acordate în parte, în limita sumei de 1.500 lei.

Pe de altă parte, cheltuielile de copiere a dosarului de executare nr. 185/2012 au fost generate exclusiv de partea contestatoare, care a formulat o cerere expresă în acest sens instanței. Aceste cheltuieli nu pot fi acordate intimatului în temeiul art. 717 alin. 2 C.pr.civ., întrucât actele de executare silită contestate vizau dosarul de executare nr. 215/2020, nu dosarul nr. 185/2012, însă ele pot fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere că însăși contestatoarea a solicitat să fie depusă copia acelui dosar de executare, în special prin prisma capătului de cerere privind desființarea actului adițional.

Pe cale de consecință, instanța va obliga contestatoarea la plata către intimat a sumei de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, precum și a sumei de 1.708,84 lei, reprezentând cheltuieli de fotocopiere a dosarului de executare nr. 185/2012, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Conform art. 717 alin. 2 C.pr.civ., instanţa sesizată cu contestaţie la executare va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, şi îi va pune în vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea. Astfel, având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa va obliga contestatoarea la plata către B.E.J. C. a sumei de 59,50 lei, reprezentând cheltuieli de fotocopiere a dosarului de executare.

Domenii speta

Spete similare