Anulare somație de plată - facturi nesemnate; creditoarea nu a făcut dovada existenţei unui raport contractual între aceasta şi debitor

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea în anulare înregistrată la data de 20.07.2020 sub nr. ..../299/2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti creditoarea A S.A. în contradictoriu cu debitorul B a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea încheierii din data de 25.06.2020 prin care a fost respinsă cererea de emitere a unei ordonanţe de plată, emiterea ordonanţei de plată pentru plata debitului, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei de plată. A arătat că în mod greșit instanța a reținut că societatea creditoare nu ar fi făcut dovada încheierii între părți a unui contract, precum și că facturile emise nu ar fi fost însușite de către debitor.

Creditoarea a susținut că, deși contractul de furnizare a energiei electrice nu a fost anexat cererii, întrucât nu se mai găsește în arhivă, acest lucru nu echivalează cu inexistența contractului, ca si negotium iuris și nu este de natură a înlătura obligațiile debitorului, conform facturilor emise.

A mai arătat că respectivul contract este unul de adeziune, fiind vorba despre furnizarea energiei electrice, conform contractului cadru aprobat prin Ordinul nr. 88/2015 al ANRE, astfel că nu se impune respectarea formei scrise ad validitatem.

Mai mult decât atât, acceptarea de către debitor a serviciului de furnizare a energiei electrice presupune recunoașterea contractului de furnizare și, implicit, acceptarea facturilor la plată.

Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 1176 C.civ. care impun caracterul consensual al contractului, creditoarea a susținut că acordul de voință al părților este clar manifestat prin furnizarea-consumarea energiei electrice și prin achitarea sporadică a serviciului menționat, anterior perioadei ce face obiectul prezentei acțiuni.

A susținut creditoarea că debitorul a recunoscut creanța datorată, având în vedere că nu a formulat întâmpinare în cauză, iar factura fiscală reprezintă doar un document justificativ cu privire la operațiunea efectuată, fără ca legiuitorul să impună acceptarea expresă a unui atare document de către debitor.

Creditoarea a susținut că legea specială permite ca furnizarea energiei electrice să se realizeze fără contract, caz în care clientul final este obligat să plătească contravaloarea energiei electrice consumate la prețul și în condițiile prevăzute în contractul de furnizare a energiei electrice.

În drept, a invocat dispozițiile art.1023 C.proc.civ.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, conform art. 6 din OUG nr. 80/2013- f. 23.

Deși legal citat, debitorul nu a formulat întâmpinare în cauză.

Din dispoziția instanței de judecată a fost atașat dosarul nr. 13777/299/2020.

În temeiul art. 258 alin. (1) rap. la art. 255 alin. (1) C. proc. civ. instanţa a încuviinţat în cauză proba cu înscrisuri, socotind-o admisibilă potrivit legii şi de natură să conducă la soluţionarea pricinii.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în prezenta cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. .... din data de 25.06.2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. .../299/2020, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii de emitere a unei ordonanţe de plată formulată de către creditoarea A S.A. în contradictoriu cu debitorul B (filele 47-49 din dosarul ataşat).

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut, în esență, că nu este îndeplinită condiția de bază pentru emiterea ordonanței de plată, constând în aceea că obligația a cărei executare se solicită să fie născută dintr-un contract civil, constatată printr-un înscris însușit de părți prin semnătură. De asemenea, instanța a reținut că facturile pe care creditoarea își întemeiează pretențiile nu au fost acceptate la plată în mod expres de către debitor prin semnătură.

Art. 1024 alin. (1) – (3) C. proc. civ. prevede că „(1) Împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (1) şi (2) debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. (2) Cererea în anulare poate fi introdusă de creditor împotriva încheierilor prevăzute la art. 1.021 alin. (1) şi (2), precum şi împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (2), în termenul prevăzut la alin. (1). (3) Prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi, dacă este cazul, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată. Dispoziţiile art. 1.021 se aplică în mod corespunzător”.

În drept, potrivit art. 1014 alin. (1) C. proc. civ., „Prevederile prezentului titlu (privind procedura ordonanţei de plată, n.n.) se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege”.

Din acest text de lege rezultă că pentru a fi admisă ordonanţa de plată trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume i) existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, ii) obiectul creanţei să fie reprezentat de plata unei sume de bani şi iii) creanţa să rezulte dintr-un înscris semnat de părţi.

În fapt, creditoarea nu a făcut dovada existenţei unui raport contractual între aceasta şi debitor. Astfel, instanţa în mod corect a constatat că, în facturile emise, creditoarea face menţiunea că pretenţiile sale îşi au temeiul în contractul de furnizare a energiei electrice nr. ..../05.05.1986, însă creditoarea nu a depus la dosarul cauzei un atare contract.

Instanţa reţine că, pentru ca un înscris sub semnătură privată să facă proba împotriva unei persoane, este necesar ca acesta să fie semnat sau recunoscut de partea căreia i se opune, potrivit art. 1176 Cod civil. În caz contrar, s-ar da posibilitatea oricărei persoane să îşi constituie singură probele necesare pentru a obliga o altă persoană la plata unor sume de bani. Instanţa mai are în vedere că înscrisurile depuse de creditoare (facturi fiscale) nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă a raporturilor contractuale preexistente între părți.

Prezumţia invocată de creditoare (conform căreia furnizarea energiei electrice presupune existenţa contractului) nu face dovada existenţei contractului şi nu este aplicabilă în speţă, întrucât nu s-a făcut proba termenului proxim al prezumţiei, respectiv că s-a furnizat energie electrică debitorului. Această dovadă nu este făcută de facturile depuse la dosar, care nu au nicio forţă probantă, în lipsa contractului valabil încheiat.

Astfel, în ceea ce priveşte forţa probantă a facturii comerciale, ca orice înscris sub semnătură privată, aceasta face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Însă, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea va face dovadă şi în favoarea emitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului. În privinţa acceptării facturii, aceasta poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă atunci când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al facturii pe care îl restituie emitentului sau când aceasta este confirmată de destinatar printr-o scrisoare, telegramă. Despre acceptare tacită se poate vorbi în cazul în care rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice, care atestă voinţa de a accepta integral factura, simpla tăcere a destinatarului neavând valoarea unei acceptări tacite.

În cauza de faţă, din analiza facturilor fiscale și a contractului de la dosar se poate observa cu uşurinţă că acestea nu au fost semnate de către debitor şi nu există niciun înscris însuşit de părţi în baza cărora acestea să fi fost emise. Mai mult decât atât, nu există nicio dovadă cu privire la eventuale plăţi parţiale efectuate de debitor, aspect care ar fi putut naşte prezumţia simplă în sensul încheierii contractului sau al furnizării energiei electrice, deși creditoarea a făcut atare susțineri în cuprinsul cererii formulate.

Totodată, instanţa reţine că societatea creditoare nu a depus nicio dovadă în sensul că debitorul a achitat contravaloarea energiei electrice anterior perioadei pentru care se solicită obligarea sa la plată, şi nici dovada achitării parţiale a prezentelor facturi, astfel încât nu se poate reţine pretinsa „acceptare tacită” invocată de creditoare, nefiind probat niciun act de acceptare. Unicul înscris depus în acest sens de către creditoare este cel de la f. 13 dosar nr. ..../299/2020 care este tot un înscris emanat de la creditoare- situația facturilor restante ale consumatorului.

Aşa fiind, înscrisurile şi prezumţia invocate de creditoare nu pot face dovada existenţei unei obligaţii de plată în sarcina debitorului şi, deci, a unei creanţe certe. Având în vedere dispoziţiile art. 249 C.proc.civ. care reglementează principiul general potrivit cu care „cel ce face o susţinere în cursul judecăţii trebuie să o dovedească”, reclamantei îi revenea sarcina probei în dovedirea existenţei caracterului cert şi lichid al creanţei solicitate.

În cauza de faţă, s-a solicitat instanţei să îl oblige pe debitor la plata unei pretinse datorii către creditoare, invocându-se numai evidenţele pretinsului creditor. Or, în această situaţie, judecătorul nu poate face nicio minimă verificare a însuşirii la plată a creanţei de către pretinsul debitor, astfel încât, chiar dacă nu există îndoieli cu privire la buna-credinţă a creditoarei, se impune respingerea acţiunii, întrucât în cazul existenţei unei erori în evidenţele societăţii de furnizare a energiei electrice, aceasta ar fi preluată de instanţă şi s-ar dispune obligarea la plata datoriei a unei persoane care nu are nicio legătură cu aceasta.

Având în vedere că nu s-a făcut dovada existenţei raporturilor obligaţionale privind furnizarea, respective obligația de plată a energiei electrice, instanţa constată că debitorul nu este obligată să plătească nici penalităţi pentru creanţa pretinsă acestea având character accesoriu.

Astfel, în mod corect a reținut instanța că, în ceea ce privește procedura specială a ordonanței de plată, este ținută să analizeze dacă pretențiile formulate sunt întemeiate pe un înscris însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege, condiție neîndeplinită în cauză.

Totodată, instanța nu poate da curs prezumției instituite de art. 1019 alin. 3 C.proc.civ. cu privire la recunoașterea pretențiilor rezultată din nedepunerea întâmpinării, o atare prezumție fiind analizată prin raportare la întreg materialul probator, nefiind, prin ea însăși, suficientă pentru a conduce la admiterea cererii de chemare în judecată.

Or, prin raportare la împrejurările cauzei și la mijloacele de probă administrate, instanța reține că dispozițiile menționate nu își găsesc aplicare în prezenta cauză.

Având în vedere considerentele anterioare, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1014 C.proc.civ. referitoare la procedura ordonanţei de plată, iar instanţa urmează să respingă cererea în anulare ca neîntemeiată, creditoarea având deschisă calea dreptului comun pentru dovedirea pretențiilor sale și obligarea debitorului la plata unor sume de bani cu titlu de contravaloare energie electrică, respectiv penalități.

Privitor la cheltuielile de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ. și având în vedere soluția de respingere a cererii principale, instanţa va respinge solicitarea creditoarei de acordare a acestora ca neîntemeiată, reținând că aceasta se află în culpă procesuală.

De asemenea, instanța urmează a lua act că debitorul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca neîntemeiată cererea în anulare formulată de creditorul, A S.A., cu sediul procesual ales în ...., în contradictoriu cu debitorul, B, domiciliat în ......

Ia act că debitorul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţarea s-a făcut prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 14.10.2020.

Domenii speta

Spete similare