Acțiune în constatare – daune morale 30.000 euro – necompetență materială: caracterul neevaluabil al acțiunii în constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtului prin care acesta a adus atingere onoarei și reputației reclamanților

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.03.2020, sub nr. ..../299/2020, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B, ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1. să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâtului prin care acesta a adus atingere onoarei și reputației sale;

2. să se dispună obligarea pârâtului la a se abține de a mai săvârși pe viitor fapte de aceeași natură, indiferent de mijloace, în viitor;

3. să se dispună obligarea pârâtului să înceteze comportamentul de hărțuire, care îi afectează libera folosință a locuinței și să înceteze orice amenințări cu violența fizică;

4. să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale;

5. să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 72, art. 1349, art. 1357 C.civ.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus, în copie, un set de înscrisuri (filele 4-8).

La data de 25.02.2020 și 27.05.2020, prin serviciul registratură, reclamantul a depus cerere modificatoare prin care a solicitat, împreună cu reclamanta C,  ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1. să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâtului prin care acesta a adus atingere onoarei și reputației lor;

2. să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamanți în sumă de 150.000 lei;

4. să se dispună publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulație națională;

5. să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 72, art. 1349 și art. 1357 C.civ.

În susţinerea cererii, reclamanții au depus, în copie, un set de înscrisuri (filele 46-63).

Cererea a fost timbrată cu suma de 160 lei, conform ordinelor de plată depuse la dosar (filele 45 și 70).

La data de 14.07.2020, prin serviciul registratură, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 C.pr.civ.

În susținerea întâmpinării, pârâtul a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, un set de înscrisuri (filele 83-92).

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia necompetenţei materiale a instanţei, faţă de fondul cererii de chemare în judecată, o constată întemeiată pentru următoarele motive:

Competenţa materială presupune o delimitare între instanţele de grad diferit, iar normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă şi în alte acte normative speciale.

Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, în timp ce competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanţe judecătoreşti.

Normele care reglementează competenţa materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 129 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ. care statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.

De asemenea, instanţa reţine că, potrivit art. 130 alin. 2 C.pr.civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii, iar, conform art. 131 alin. 1 C.pr.civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de dreptpentru care constată competenţa instanţei sesizate.

Acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost modificată, este o acțiune în apărarea drepturilor nepatrimoniale, întemeiată pe prevederile art. 253 C.civ., reclamanții solicitând instanței: să se constate caracterul ilicit al faptelor pârâtului prin care a adus atingere onoarei și reputației reclamanților, obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 lei către reclamanți cu titlu de daune morale și publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulație națională.

Conform art. 253 alin. 1 C.civ., „Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.”

Alineatul 3 al aceluiași articol prevede următoarele: „Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.”

Potrivit alineatului 4 al art. 253 C.civ., „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.

Față de prevederile art. 30 C.pr.civ., din modul în care au fost formulate capetele de cerere și din dispozițiile art. 253 C.civ., instanța reține că a fost învestită cu un capăt principal de cerere, având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite de pârât (neevaluabil în bani), și cu două capete accesorii de cerere, în sensul art. 30 alin. 4 C.pr.civ., având ca obiect, pe de-o parte, obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de despăgubiri (evaluabil în bani) și, pe de altă parte, publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulație națională (neevaluabil în bani).

Cu titlu prealabil, instanța reține că, astfel cum rezultă din cererea modificatoare depusă la data de 27.05.2020, reclamanții au înțeles să învestească instanța inclusiv cu capătul I cerere, fiind, astfel, incidente prevederile art. 253 alin. 1 pct. c C.civ.

De asemenea, instanța constată că, deși au invocat prevederile art. 1349 și următoarele C.civ., reclamanții au înțeles să formuleze primul capăt de cerere în mod distinct față de celelalte capete, timbrându-l în mod separat. Astfel, acest capăt de cerere este unul autonom, deoarece din cuprinsul art. 253 C.civ. rezultă că reclamantul poate solicita pe cale principală doar constatarea caracterului ilicit al faptei, aceasta reprezentând una dintre modalitățile de reparare a prejudiciului nepatrimonial invocat.

În ceea ce privește capete 2, 3 și 4 de cerere, instanța reține că acestea sunt accesorii primului capăt de cerere, întrucât numai după constatarea caracterului ilicit al faptelor pretins săvârșite, de încălcare a unor drepturi nepatrimoniale – onoare și reputație, instanța competentă poate să dispună asupra celorlalte capete de cerere formulate de reclamanți, ca modalități de restabilire a dreptului atins și de reparare a pretinsului prejudiciu ce le-a fost cauzat prin faptele ilicite, fapte care, însă, trebuie mai întâi constatate.

Astfel, formularea și a unui capăt de cerere privind obligarea la despăgubiri, în baza art. 253 alin. 4 C.civ., împreună cu cel privind constatarea caracterului ilicit al faptei, conform art. 253 alin. 1 lit. c C.civ., nu transformă acest din urmă capăt de cerere într-unul accesoriu, ci, dimpotrivă, capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri este accesoriu capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al faptei, față de definiția dată caracterului accesoriu în cuprinsul art. 30 C.pr.civ.

Conform art. 95 C.pr.civ., tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, în timp ce prevederile art. 94 C.pr.civ. reglementează în mod limitativ competența judecătoriilor. Prin urmare, tribunalul este instanţă de drept comun pentru soluţionarea cererilor în primă instanţă, judecătoria având o competenţă limitată, conform prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a-k C.pr.civ. În acest context, instanța reține că, în timp ce capetele accesorii de cerere sunt de competența judecătoriei în raport de prevederile art. 94 pct. 1 lit. h (obligație de a face neevaluabilă în bani) și lit. k (pretenții sub 200.000 lei), primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite de pârât, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 94 C.pr.civ.

În această situație devin aplicabile prevederile art. 123 alin. 1 C.pr.civ., care prevăd că cererile accesorii se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

Astfel, având în vedere că reclamanții au sesizat instanța cu un capăt principal de cerere, având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite de pârât, și o astfel de cerere nu se încadrează în competența limitativ prevăzută de art. 94 C.pr.civ. a judecătoriilor, fiind neevaluabilă în bani, instanţa apreciază întemeiată excepţia invocată din oficiu, competența materială aparținând Tribunalului București, potrivit art. 95 pct. 1 și art. 123 C.pr.civ.

Pe cale de consecință, pentru toate aceste considerente, instanța urmează să admită excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și să decline competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu.

Declină competenţa de soluţionare a cererii, privind pe reclamanţii A, cu domiciliul în ...., şi C, cu domiciliul în ...., în contradictoriu cu pârâtul B, cu domiciliul în ....., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 12.10.2020.

Domenii speta

Spete similare