6.Pretenţii. Inexistenţa unui raport contractual între părţi. Forţa probantă a facturilor fiscale nesemnate

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29.12.2020 sub nr. 41783/299/2020, reclamanta S.C. EEM S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului PI la achitarea debitului în sumă de 2157,03 lei, reprezentând contravaloare energie electrică consumată şi neachitată şi obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei reprezentând taxa judiciară de timbru.

În motivarea cererii, s-a arătat că, între părţi s-au derulat raporturi contractuale în baza cărora reclamanta a furnizat energie electrică, însă pârâtul nu a respectat obligaţia de a achita integral şi la termen contravaloarea energiei electrice furnizate, în termenul de 15 zile de la emiterea facturilor, data emiterii facturilor şi termenul de scadenţă fiind înscris în facturi. Reclamanta a precizat că între părţi operează condiţiile standard ale unui contract de adeziune, contract aprobat prin Decizia ANRE nr. 57/1999 şi aplicabil la nivel naţional.

În drept, cererea fost întemeiată pe dispoziţiile art.87din Regulamentul de Furnizare a energiei electrice, aprobat prin HG 64/2014, Decizia A.N.R.E. nr. 57/1999, Ordinul 5/2003,  Legea nr. 13/2007, Legea 123/2012.

Acţiunea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru de 50 lei conform art.6 alin 1 din OUG 80/2013, astfel cum rezultă din ordinul de plată ataşat la f. 5.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat instanţei încuviinţarea probei cu interogatoriu şi a probei cu înscrisuri.

Deşi legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a formula apărări.

Instanţa a încuviinţat şi a fost administrată, la solicitarea reclamantei, proba cu înscrisuri. Prin încheierea din 24.03.2021, instanţa a pus în vedere reclamantei să depună contractul de furnizare a energiei electrice.

La data de 28.04.2021, reclamanta a depus note scrise arătând că nu deţine contractul, dar lipsa înscrisului probator nu echivalează cu lipsa raporturilor contractuale.

Analizând actele şi lucrările dosarului în soluţionarea cererii de chemare în judecată, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui raport contractual între aceasta şi pârât. Astfel, instanţa a constatat că în facturile ataşate (f. 12-36) reclamanta face menţiunea că pretenţiile sale îşi au temeiul în contractul de furnizare 1008-1070419-1/19.06.1987, însă reclamanta nu a înţeles să depună acest contract la dosarul cauzei pentru a face dovada relaţiilor contractuale dintre părţi.

Instanţa mai reţine că pentru ca un înscris sub semnătură privată să facă proba împotriva unei persoane, este necesar ca acesta să fie semnat sau recunoscut de partea căreia i se opune, potrivit art. 273 Cod proc. civ.. În caz contrar, s-ar da posibilitatea oricărei persoane să îşi constituie singură probele necesare pentru a obliga o altă persoană la plata unor sume de bani. Instanţa mai are în vedere că înscrisurile depuse de reclamantă (facturi fiscale) nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.

Prezumţia invocată de reclamantă (conform căreia furnizarea energiei electrice presupune existenţa contractului) nu face dovada existenţei contractului şi nu este aplicabilă în speţă, întrucât nu s-a făcut proba termenului proxim al prezumţiei, respectiv că s-a furnizat energie electrică pârâtului. Această dovadă nu este făcută de facturile depuse la dosar, care nu au nicio forţă probantă, în lipsa contractului.

Astfel, în ceea ce priveşte forţa probantă a facturii comerciale, ca orice înscris sub semnătură privată, aceasta face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Însă, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea va face dovadă şi în favoarea emitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului. În privinţa acceptării facturii, aceasta poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă atunci când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al facturii pe care-l restituie emitentului sau când aceasta este confirmată de destinatar printr-o scrisoare, telegramă. Despre acceptare tacită se poate vorbi în cazul în care rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice, care atestă voinţa de a accepta integral factura, simpla tăcere a destinatarului neavând valoarea unei acceptări tacite.

În cauza de faţă, din analiza facturi fiscale de la dosar se poate observa cu uşurinţă că aceasta nu a fost semnată de către pârât şi nu există niciun înscris însuşit de părţi în baza cărora acestea să fi fost emise. Mai mult decât atât, nu există nicio dovadă cu privire la eventuale plăţi parţiale efectuate de pârât, aspect care ar fi putut naşte prezumţia simplă în sensul încheierii contractului sau al furnizării energiei electrice.

Astfel, instanţa mai reţine că reclamanta nu a depus nicio dovadă în sensul că pârâtul a achitat contravaloarea energiei electrice anterior perioadei pentru care se solicită obligarea sa la plată, şi nici dovada achitării parţiale a prezentelor facturi, astfel încât nu se poate reţine pretinsa „acceptare tacită” invocată de reclamantă, nefiind probat niciun act de acceptare.

Aşa fiind, înscrisurile şi prezumţia invocate de reclamantă nu pot face dovada existenţei unei obligaţii de plată în sarcina pârâtului şi deci a unei creanţe certe. Având în vedere dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. care reglementează principiul general potrivit cu care „cel ce face o susţinere în cursul judecăţii trebuie să o dovedească”, reclamantei îi revenea sarcina probei în dovedirea existenţei caracterului cert şi lichid al creanţei solicitate.

În cauza de faţă, s-a solicitat instanţei să o oblige pe pârât la plata unei pretinse datorii către reclamantă, invocându-se numai evidenţele pretinsului creditor. Or, în această situaţie, judecătorul nu poate face nicio minimă verificare a însuşirii la plată a creanţei de către pretinsul debitor, astfel încât, chiar dacă nu există îndoieli cu privire la buna-credinţă a reclamantei, se impune respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât în cazul existenţei unei erori în evidenţele societăţii de furnizare a energiei electrice, aceasta ar fi preluată de instanţă şi s-ar dispune obligarea la plata datoriei a unei persoane care nu are nicio legătură cu aceasta.

Reclamanta fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă, instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată şi cererea acesteia privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare