Pretenții – restituire împrumut: imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului; din probele administrate în cauză nu rezultă că suma a fost acordată cu titlu de împrumut; lipsa unui termen de restituire a împrumutului

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.03.2020, sub nr. .../299/2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 30.000 lei reprezentând contravaloarea împrumutului din data de 28.07.2018, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 28.07.2018, pârâtul locuia în același imobil unde locuia el împreună cu familia sa, fiind foarte buni prieteni. În acest sens, a menționat că imobilul din Voluntari are doar 3 apartamente și, astfel, a fost mult mai ușor ca vecinii să se cunoască între ei. La acel moment, aveau o relație de prietenie foarte strânsă să se vedeau aproape în fiecare zi, chiar se vizitau reciproc.

Reclamantul a învederat că, în momentul în care pârâtul i-a solicitat ajutorul financiar, a avut toată încrederea că suma împrumutată urma să-i fie restituită în cel mai scurt timp posibil. Însă, având în vedere relația existentă, nu au redactat niciun înscris în acest sens, banii fiind trimiși prin transfer bancar, conform extrasului de cont.

Ulterior, relațiile dintre părți nu au fost aceleași, întrucât pârâtul a început să-și închirieze apartamentul pentru o serie de petreceri private, inclusiv în timpul nopții, ignorând faptul că reclamantul are doi copii minori care nu se pot odihni. A învederat că pârâtul locuia în fapt la adresa din Voluntari, domiciliul său fiind în sectorul 1. A mai arătat că pârâtul trece ocazional pe la apartamentul din Voluntari, dar de fiecare dată evită să poarte o discuție cu privire la restituirea sumei de 30.000 lei, refuzând să răspundă la telefon sau la mesaje.

Astfel, reclamantul a luat legătura cu un executor judecătoresc și i-a trimis o notificare pârâtului în acest sens, inclusiv prin e-mail, dar fără niciun răspuns. Despre toate acestea are cunoștință și martorul C, care cunoaște foarte bine fiecare detaliu al poveștii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, art. 1272, art. 1170, art. 1164, art. 1350, art. 2144, art. 2158, art. 2164 C.civ., art. 148 și următoarele C.pr.civ.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: carte de identitate (fila 5), notificare nr. 5/29.01.2020 (filele 6-7), extras de cont (fila 8), proces-verbal de înmânare (filele 9-10), plic poștal (fila 11), factura fiscală nr. 70754/29.01.2020 (fila 12), notificare (filele 13-14), contract de înstrăinare – dobândire a unui mijloc de transport nr, 246569/16.12.2019 (fila 15).

Cererea a fost legal timbrată, conform ordinului de plată depus la dosar (fila 26).

Pârâtul nu a depus întâmpinare și nu a solicitat probe în apărare.

Instanța a încuviințat, pentru reclamant, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtului (fila 38) și proba testimonială constând în audierea martorului C (declarație – fila 39).

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În prezenta cauză, reclamantul A şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legale referitoare la contractul de împrumut, susţinând faptul că, la data de 28.07.2018, a încheiat cu pârâtul B un contract de împrumut pentru suma de 30.000 lei.

Astfel, potrivit art. 2158 C.civ., împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate. Prin urmare, obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui, la termenul stabilit de comun acord, suma de bani oferită cu titlu de împrumut.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că, potrivit art. 309 alin. 4 pct. 1 C.pr.civ., proba cu martori este admisibilă pentru dovedirea unei act juridic pentru care legea cere forma scrisă dacă partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic. În acest sens, se apreciază că imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului poate rezulta inclusiv din raporturile de prietenie dintre părţi, fapt care poate fi probat prin orice mijloc de probă, chiar şi prin declaraţii de martor.

Astfel, instanţa constată că relația strânsă de prietenie dintre părți rezultă din declaraţia martorului C care a afirmat că „reclamantul și pârâtul sunt vecini, aceștia devenind prieteni și având o relație destul de bună (...) în acea perioadă, familia reclamantului se vizita cu familia pârâtului, fiind buni prieteni; aceștia mergeau la grătare împreună sau se vizitau reciproc” (declaraţie – fila 39).

Prin urmare, având în vedere că, din probele administrate în cauză, rezultă faptul că între reclamantul A şi pârâtul B exista o relaţie de prietenie, instanţa apreciază că s-a făcut dovada imposibilităţii morale de preconstituire a înscrisurilor, existenţa contractului de împrumut putând fi dovedită prin proba testimonială administrată în cauză.

Cu toate acestea, instanța apreciază că, din probele administrate în cauză, nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil că, între părți, a fost încheiat un contract de împrumut, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța reține că, la data de 28.07.2018, reclamantul a transferat pârâtului suma de 30.000 lei (extras de cont – fila 8).

În ceea ce privește titlul cu care a fost efectuat transferul, instanța constată că, la detaliile plății, reclamantul a inserat următoarea mențiune: „cu tieamă...”. Or, dacă suma ar fi fost, de fapt, împrumutată, o persoană diligentă ar fi menționat acest aspect la detaliile plății, cu atât mai mult cu cât, între părți, nu a fost încheiat un contract în formă scrisă.

De asemenea, nici din declarația martorului C, audiat în prezenta cauză, nu rezultă că suma a fost acordată cu titlu de împrumut. În acest sens, instanța reține că martorul a declarat că „reclamantul mi-a spus că unul dintre vecinii săi, și anume pârâtul, l-ar fi convins să investească în criptomonedă, sens în care i-ar fi dat acestuia suma de 30.000 lei. Nu îmi aduc aminte dacă reclamantul se aștepta să-i fie dați banii înapoi; știu că banii au fost dați în vederea achiziționării de criptomonedă” (declarație – fila 39). Or, această declarație nu se coroborează cu susținerile reclamantului, care a afirmat că pârâtul i-a solicitat niște bani cu împrumut, situația de fapt expusă de către martor fiind mai plauzibilă în raport de mențiunile inserate de reclamant la detaliile transferului sumei de bani în contul pârâtului.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că părțile au încheiat un contract de împrumut, instanța reține că, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2158 C.civ., contractul de împrumut este un act esențialmente afectat de modalități, termenul fiind de esența acestuia. Or, din probele administrate în cauză nu reiese care este termenul de restituire al pretinsului împrumut. În acest sens, instanța reține că martorul audiat a declarat că „nu-mi aduc aminte dacă reclamantul mi-a zis când anume trebuie să-i fie restituită suma de bani.”

De altfel, însuși reclamantul a susținut că i-a solicitat pârâtului să-i restituie banii „când se va pune pe picioare.”

Or, potrivit art. 2162 C.civ., „(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare relevantă. (2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanța, constatând că împrumutatul le deține sau le putea obține între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni. (3) Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluționează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președințială.”

Prin urmare, având în vedere că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de art. 2162 C.civ., instanța nu poate aprecia dacă, la acest moment, termenul de restituire al împrumutului s-a împlinit sau nu și, pe cale de consecință, nici dacă s-a născut obligația pârâtului de restituire a sumei de bani pretinse de către reclamant.

În conformitate cu prevederile art. 1270 C.civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, acestea dobândind drepturi şi obligaţii pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cu bună credinţă, conform art. 1170 C.civ., în caz contrar fiind angajată răspunderea contractuală a acestora.

Conform art. 1350 C.civ., în materia răspunderii civile contractuale, atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le-a contractat, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Astfel, situaţia premisă pentru angajarea răspunderii contractuale constă în încheierea unui contract prin care să fie stabilite drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi contractuale, în funcţie de care se analizează şi răspunderea contractuală, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în condiţiile şi la termenul prevăzute în convenţia părţilor.

Întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că, între părți, a fost încheiat un contract de împrumut, nu se poate aprecia că pârâtul și-a asumat obligația de restituire a sumei de bani conform art. 2158 C.civ.

Conform art. 249 C.pr.civ. sarcina probei revine reclamantului, iar, în speţă, deşi în acţiune acesta a invocat existența unui contract de împrumut, din probele administrate în cauză nu rezultă acordul de voinţă al părților cu privire încheierea unui asemenea contract şi nici îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtului invocate de către reclamant.

Potrivit art. 358 C.pr.civ., „dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. În acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului.” Or, în condițiile în care susținerile reclamantului nu se coroborează cu declarația martorului audiat, instanța nu va considera neprezentarea pârâtului la interogatoriu drept o mărturisire deplină, această posibilitate fiind, oricum, lăsată la latitudinea instanței, fără a fi impusă ca o obligație.

Având în vedere regula potrivit căreia, în materia obligaţiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, în sensul că, după ce primul probează existenţa obligaţiei, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia, iar din probele administrate în cauză nu rezultă obligaţia pârâtului de a restitui suma de 30.000 lei, instanţa reţine că nu se impune angajarea răspunderii contractuale a acestuia.

Pentru toate aceste considerente, instanţa urmează să respingă cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Instanţa va lua act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea formulată de reclamantul A, cu domiciliul în ...., în contradictoriu cu pârâtul B, cu domiciliul în ...., ca neîntemeiată.

Ia act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 03.08.2020.

Domenii speta

Spete similare