Anularea ordonanţă de plată. Semnarea facturilor nu reprezintă un acord de voinţă, din partea ambelor părţi, cu privire la clauza penală inserată unilateral de creditoare.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 10.03.2020 sub numărul 8179/299/2020, petenta-creditoare F. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu intimata-debitoare Z. S.R.L., cerere în anulare împotriva încheierii din data de 07.02.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 35510/299/2019, solicitând admiterea cererii în anulare, emiterea unei ordonanțe de plată pentru obligarea debitoarei la plata către creditoare a sumei în cuantum de 807,84 lei reprezentând debit principal conform facturilor fiscale seria FBY nr. 11248/07.05.2018 şi seria FBY nr. 111450/10.05.2018, a sumei de 2.148,26 lei reprezentând penalități de întârziere de 0,5%/zi, calculate până la data de 11.11.2019 și care se vor calcula în continuare până la data achitării integrale a debitului principal. A solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată avansate în toate fazele procesuale, constând în taxa de timbru, onorariul executorului judecătoresc și al avocatului.

În motivare, a arătat petenta că instanța de fond a respins cererea ca inadmisibilă, cu motivarea că obligația de plată nu este constatată printr-un înscris care să fi fost încheiat între creditoare și debitoare, prin care aceasta să își însușească în mod explicit relații contractuale de natură a genera obligația de plată pretinsă de creditoare. A mai reținut instanța de fond că nu există un contract încheiat între părți prin prisma căruia instanța să poată verifica certitudinea sumelor înscrise în facturile fiscale depuse de reclamantă.

A menționat că facturile fiscale sunt semnate și acceptate la plată prin semnătura reprezentantului și aplicarea ștampilei debitoarei, dovedind contractul în formă simplificată intervenit între părți. A învederat că debitoarea a recepționat cantitativ și calitativ marfa livrată și a acceptat prețul produselor.

Totodată, a menționat creditoarea că debitoarea nu a contestat niciodată creanța, nu a formulat răspuns la notificarea transmisă prin executor și nici nu a formulat apărări în fața instanței de fond.

A apreciat creditoarea că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă.

De asemenea, s-a arătat că instanța de fond nu a pus în discuția părților, cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, motivele pentru care a apreciat ca inadmisibilă cererea de emitere a ordonanței de plată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.024 și urm. C. proc. civ.

În dovedirea cererii, s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Cererea a fost în mod legal timbrată, cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei.

Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.

În cauză, instanţa a încuviinţat și administrat proba cu înscrisuri.

Urmare a rezoluţiei instanţei, a fost ataşat dosarul nr. 35510/299/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 07.02.2020 în dosarul nr. 35510/299/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de creditoarea F. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea Z. S.R.L., iar pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că „obiectul litigiului constă într-o sumă de bani, însă aceasta nu este constatată prin niciun înscris care să fi fost încheiat de către creditoare cu debitoarea, prin care acestea să îşi însuşească în mod explicit relaţii contractuale de natură a genera obligaţia de plată pretinsă de către debitoare. Textul de lege prevede că suma de bani solicitată pe calea ordonanţei de plată trebuie să reprezinte o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Or, atât timp cât nu există un contract încheiat între părţi prin prisma căruia instanţa să poată verifica certitudinea sumelor înscrise în facturile fiscale depuse de către reclamantă, precum şi faptul că acestea reprezintă preţul agreat de ambele părţi contractuale, rezultă că aceste creanţe nici nu ar fi certe conform definiţiei prev. de art. 663 alin. 2 C. proc. civ.”.

Împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 07.02.2020 în dosarul nr. 35510/299/2019, creditoarea a formulat, în termen legal, cerere în anulare.

În drept, instanţa reţine dispoziţiile art. 1.024 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., conform cărora împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (1) şi (2) debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. Prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi, dacă este cazul, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Analizând încheierea criticată, prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 1014 şi urm. C. proc. civ., instanţa apreciază că se impune anularea acesteia, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar arată că, în opinia sa, motivele pentru care instanța de fond a respins cererea de emitere a unei ordonanțe de plată vizau însăși temeinicia, iar nu admisibilitatea cererii. De aceea, nu se apreciază de către instanța de față că era necesar ca la judecata pe fond să se fi pus în discuția contradictorie a părților motivele care au fundamentat soluția de respingere a cererii, întrucât acest fapt ar fi echivalat cu o antepronunțare. Însă, raportat strict la considerentele reținute de instanța de fond, se observă că acestea justificau respingerea cererii ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.

Pe fondul cererii în anulare, se reţine că, potrivit art. 1.014 C. proc. civ., procedura ordonanţei de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

În continuare, instanţa urmează a verifica îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor impuse de procedura specială a ordonanţei de plată.

Referitor la debitul principal solicitat de creditoare, în ceea ce privește prima condiție, instanța constată că aceasta este îndeplinită, creditoarea solicitând emiterea unei ordonanțe de plată pentru o sumă de bani ce reprezintă contravaloarea bunurilor vândute, conform facturilor fiscale seria FBY nr. 11248/07.05.2018 şi seria FBY nr. 111450/10.05.2018, care au fost recepționate de debitoare prin semnătură şi ştampilă.

Totodată, certitudinea debitului principal derivă din facturile antemenționate, iar creanţa este lichidă, în sensul determinării cuantumului acesteia, după cum rezultă din cuprinsul facturilor.

În ceea ce priveşte exigibilitatea creanţei, conform menţiunii din cuprinsul facturilor, acestea erau scadente la data de 28.05.2018, respectiv 31.05.2018. Astfel, instanţa constată că la data formulării cererii de chemare în judecată, termenul de plată al obligaţiilor era depăşit, creaţa fiind exigiiblă.

În privința celei de-a treia condiții, instanța constată că raportul contractual existent între părți, în temeiul cărora a fost pornită prezenta acțiune, este constatat prin facturile ataşate la dosar, însușite de părți prin semnătura.

Prin urmare, instanţa reţine incidente dispoziţiile art. 1.270 Cod civil potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Potrivit conform art. 1.516 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei

Potrivit art. 1.548 Cod civil: culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Din probele administrate în cauză se poate constata că, deși creditoarea a executat în mod corespunzător propriile obligații, ce au rezultat în urma derulării raporturilor contractuale (în formă simplificată) cu debitoarea, acesta din urmă nu a făcut dovada executării contraprestației asumate, de a plăti suma de  bani datorată cu titlu de preţ.

În consecință, apreciază instanța ca fiind îndeplinite condițiile privind procedura specială a ordonanței de plată în privința debitului principal, motiv pentru care va admite cererea în anulare, va anula încheierea din data de 07.02.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 35510/299/2019, va admite în parte cererea de emitere a unei ordonanţe de plată și va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 807,84 lei, reprezentând debit principal conform facturilor fiscale seria FBY nr. 11248/07.05.2018 şi seria FBY nr. 111450/10.05.2018.

Sub aspectul capătului de cerere privind obligarea debitoarei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa constată că nu este întemeiat, întrucât obligaţia de plată a acestora a fost menţionată direct în cadrul facturilor, însă nu se poate considera că semnarea facturilor reprezintă un acord de voinţă, din partea ambelor părţi, cu privire la clauza penală inserată unilateral de creditoare.

Penalitatea reprezintă o sancţiune contractuală prestabilită, ceea ce înseamnă că este rezultatul manifestării de voinţă a părţilor contractante [art. 1535 alin. (1) C. civ.], iar semnarea/ştampilarea facturilor nu înseamnă automat şi acceptarea unui procent de penalitate menţionat pe acestea, decât în cazul asumării printr-un acord de voinţă anterior, inexistent însă în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 778 din 22 februarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect acţiune în pretenţii) că, în condiţiile în care operaţiunile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui contract în formă simplificată, respectiv comanda urmată de executare, simpla menţiune pe facturi a unor penalităţi de întârziere nu poate fi asimilată unei clauze penale din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul Cod civil), întrucât este un act unilateral de voinţă al reclamantei, neasumat de către pârâtă (nenegociat de părţi). În acest sens, Înalta Curte a arătat că acceptarea la plată a acestor facturi nu echivalează cu acordul celeilalte părţi cu privire la pretinsele penalităţi de întârziere, iar acest aspect este confirmat atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă.

În acest sens, instanţa va aprecia că debitoarea a recunoscut doar existenţa şi întinderea debitului principal, nu şi a celui accesoriu, acest capăt de cerere urmând a fi respins, ca neîntemeiat, întrucât nu îndeplinește condiția unei creanțe certe.

Conform art. 1.021 alin. (1) și (3) C. proc. civ, în cazul în care instanța constată că pretențiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanță de plată, în care se precizează suma și termenul de plată, iar acest termen nu va fi mai mic de 10 zile și nici nu va depăși 30 de zile de la data comunicării ordonanței.

Având în vedere intervalul de timp scurs de la data scadenței obligațiilor debitoarei, instanța apreciază adecvată stabilirea unui termen de plată de 10 de zile pentru debitoare, de la data comunicării prezentei hotărâri.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va obliga debitoarea la plata către creditoare a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 300 lei reprezentând taxă judiciară de timbru (fond și cale de atac) şi 600 lei reprezentând onorariu avocat, redus de la suma de 1.000 lei, față de admiterea în parte a cererii și de dispozițiile art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. (când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată).

Se constată, în baza art. 452 C. proc. civ., că nu s-a făcut de către creditoare dovada suportării vreunei sume cu titlu de onorariu executor.

Domenii speta

Spete similare