Pretenţii. Excepţia lipsei calităţii procesuale active. Excepția prescripția dreptului material la acțiune. Răspundere civilă delictuală.

Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.06.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 18873/299/2020, reclamanta S.C. O. S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 4.805,77 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de reclamantă în dosarul de daună nr. B1RA47/VN/17/70229209, precum și a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a debitului, conform O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 22.03.2017, pe drumul E85, spre localitatea S., a avut loc un eveniment rutier în care a fost implicat autoturismul marca Audi A6, cu numărul de înmatriculare B 11 ...

Conform declarației conducătorului auto, Lazăr Lucian Marian, la data de 22.03.2017, se deplasa cu autoturismul cu numărul de înmatriculare B 11 …, pe E85, spre localitatea S., pe o porțiune cu gropi și denivelări, iar în dimineața zilei de 23.03.2017, a observat că jantele de pe partea dreaptă (față și spate) sunt deteriorate, iar anvelopele s-au lăsat și prezintă diformități.

La data evenimentului, autoturismul marca Audi A6, cu numărul de înmatriculare B 11 .. proprietatea B. S.A., beneficia de polița de asigurare auto facultativă (CASCO) seria C nr. 3148306, emisă de societatea reclamantă.

Valoarea pagubei a fost stabilită în baza constatărilor organelor tehnice de specialitate ale societății reclamante, precum și a devizului de reparații, respectiv a facturii.

Ulterior instrumentării și soluționării dosarului de daună, reclamanta a plătit, la data de 04.05.2017, respectiv la data de 07.08.2017, o despăgubire în valoare totală de 4.805,77 lei, cu titlu de indemnizație de asigurare.

Reclamanta a susținut că sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligației de întreținere în stare tehnică corespunzătoare a arterei pe care o administrează, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002.

Culpa pârâtei îmbracă forma neglijenței prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C.civ. și constă în neaducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite de lege și anume de a menține arterele de circulație în stare tehnică corespunzătoare.

Raportul de cauzalitate rezultă din actele depuse la dosar, respectiv din declarația asiguratului CASCO și constatările organelor de specialitate din cadrul societății reclamantei.

Prejudiciul este dovedit prin înscrisurile existente în dosarul de daună nr. B1RA47/VN/17/70229209.

În continuare, reclamanta a învederat că, prin adresa nr. 2132/10.07.2017, a notificat pârâta în vederea achitării debitului, însă acest demers a rămas fără rezultat.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1357, art. 1385 C.civ., art. 2210 C.civ., art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, precum și cele ale art. 21 și art. 40 alin. 1 din O.G. nr. 43/1997.

În probațiune, reclamanta a depus un set de înscrisuri (f. 7-38).

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 342 lei, conform ordinului de plată atașat la dosar (f. 1).

La data de 10.08.2020, pârâta C.  S.A., prin D.  a depus întâmpinare (f. 44-53), prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a arătat că nu are în administrare sectorul de drum pe care a avut loc accidentul, acesta fiind în administrarea Consiliului Județean. Într-adevăr, C. S.A. este administrator al rețelei naționale de drumuri, însă există și unele excepții strict prevăzute de lege, făcându-se distincția între drumurile care se află în administrarea C. S.A. prin cele 8 direcții regionale de drumuri și poduri existente la nivel național, drumurile aflate în administrarea consiliilor județene și cele aflate în administrarea autorităților administrației publice locale (primării și consilii locale). În acest sens, a invocat dispozițiile art. 38, art. 5, art. 6 alin. 1, art. 7, art. 8 alin. 1 din O.G. nr. 43/1997.

Pârâta a învederat că poziția kilometrică unde se presupune că a fost avariat autoturismul nu este indicată prin cererea de chemare în judecată, nici nu rezultă cu exactitate din declarația șoferului (mă îndreptam dinspre E85 spre localitatea S.). Pe pagina a doua a declarației, din schiță, rezultă că evenimentul a avut loc pe drumul județean DJ 205R.

De asemenea, prin adresa nr. 19A/178211/24.07.2020, Serviciul Mentenanță și Plan din cadrul societății sale indică că sectorul respectiv de drum nu se află în administrarea sa.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a invocat dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2523 C.civ., precum și cele ale art. 22 din Legea nr. 136/1995 și a susținut că, întrucât declarația de deschidere a dosarului de daună este din data de 24.03.2017, de la acest moment reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul pe care îl solicită a fi reparat.

Chiar dacă termenul de prescripție nu s-ar calcula de la acest moment și s-ar calcula de la data achitării contravalorii despăgubirii, în data de 04.05.2017, termenul de prescripție tot s-a împlinit, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 25.06.2020.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a susținut că nu este vinovată de producerea accidentului de circulație în care a fost implicat asiguratul CASCO, întrucât și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi revin în calitate de administrator al rețelei naționale de drumuri din România, pentru drumurile aflate în administrarea sa, așa cum prevede O.G. nr. 43/1997. Din adresa nr. 19A/178211/24.07.2020 emisă de Serviciul Mentenanță și Plan rezultă că sectorul de drum pe care s-a produs evenimentul rutier nu se află în administrarea D.R.D.P. București.

De asemenea, a susținut că fapta ilicită pe care reclamanta afirmă că ar fi comis-o nu există, întrucât este vorba despre fapta proprie a victimei, ceea ce constituie o cauză exoneratoare de răspundere, conform art. 1352 C.civ.. În dinamica producerii accidentului, nu este sub nicio formă dovedită împrejurarea de fapt imputată și rezultă în mod clar că persoana care conducea autovehiculul nu s-a adaptat la condițiile de trafic și drum existente.

Totodată, reclamanta nu dovedește cu niciun act (proces-verbal emis de poliție, poze de la fața locului din ziua producerii presupusului eveniment rutier, autorizație de reparație etc) sau alte probe că accidentul a avut loc din vina sa și pe sectorul de drum menționat, acesta putând avea loc din orice alt motiv și pe orice alt sector de drum.

Culpa autorului faptei ilicite trebuie să fie dovedită de cel păgubit. Având în vedere că s-a circulat pe drum pe timp de noapte, iar vizibilitatea era redusă, pârâta a apreciat că se poate reține culpa conducătorului auto în măsura în care nu s-a adaptat condițiilor de trafic și carosabil ori nu a respectat anumite obligații prevăzute de Codul rutier, sens în care a invocat dispozițiile art. 1 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002 și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Având în vedere principiul simetriei juridice, în contextul în care legislația în materie stipulează prin prevederile art. 45 alin. 5 din O.G. nr. 43/1997 obligativitatea administratorului de drum de a-l notifica pe asigurător în termen de 5 zile de la data producerii unor evenimente rutiere, pârâta a apreciat că, în scopul eliminării posibilității îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei, aceasta avea datoria de a notifica administratorul de drum într-un termen cât mai scurt de la data producerii accidentului, pentru a verifica informațiile transmise. Mai mult, persoana prejudiciată avea posibilitatea preconstituirii probelor, imediat după producerea avariilor, dacă folosea procedura prevăzută de art. 359 și următoarele C.pr.civ..

În ceea ce privește prejudiciul, pârâta a afirmat că acesta nu poate exista în lipsa faptei ilicite, iar dincolo de faptul că nu poate fi cerut de la societatea sa, întrucât nu există răspundere civilă delictuală, nu este cunoscută o constatare a pagubei oficială și opozabilă societății sale.

Înscrisurile depuse de reclamantă nu fac dovada, în opinia pârâtei, a elementelor răspunderii civile delictuale. Pentru ca un înscris sub semnătură privată să facă proba împotriva unei persoane, este necesar ca acesta să fie semnat sau recunoscut de partea căreia i se opune, conform art. 270 și art. 273 C.pr.civ.. În caz contrar, s-ar da posibilitatea oricărei persoane să își constituie singură probele necesare pentru a obliga altă persoană la plata unor sume de bani.

Soluția contrară ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilită de art. 249 C.pr.civ., deși nu există nicio prevedere derogatorie în acest sens.

Simpla declarație a conducătorului auto, preluată ca atare de reprezentanții reclamantei, necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu poate determina angajarea răspunderii civile a unei terțe persoane.

Din planșele fotografice depuse la dosar nu se poate identifica cu exactitate poziția kilometrică și drumul pe care sunt efectuate, nu există un proces-verbal emis de organele de poliție sau o autorizație de reparație, astfel că fapta nu a fost constatată ex propriis sensibus de către agentul constatator. În plus, declarația conducătorului auto este lacunară, nefiind prezentate circumstanțele în care s-a produs avarierea autovehiculului, lipsind viteza cu care circula, condițiile de trafic, descrierea manevrelor efectuate și modalitatea în care conducătorul auto a observat existența avariilor.

Pârâta a apreciat că prin actele depuse, care emană doar de la reclamantă, nu s-a dovedit legătura de cauzalitate, neexistând o dovadă clară în sensul că avarierea autoturismului s-a produs din culpa sa.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 C.pr.civ., ale Legii nr. 136/1995, ale O.U.G. nr. 195/2002, ale O.G. nr. 43/1999, precum și cele ale O.G. nr. 83/2004.

În probațiune, pârâta a depus un set de înscrisuri (f. 54-56).

La data de 11.08.2020, pârâta C. S.A., prin D. Iaşi, a depus întâmpinare (f. 56-58), prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, invocând, în esență, aceleași motive ca în întâmpinarea depusă de C. S.A., prin D București.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta C. S.A., prin D.  Iași, a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă de la data faptei cauzatoare de prejudicii, respectiv 22.03.2017.

În drept, a invocat dispozițiile O.G. nr. 43/1997, ale art. 205 C.pr.civ., precum și cele ale art. 2517, art. 2532 și art. 2552 C.civ..

Legal citată, reclamanta nu a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul din data de 14.10.2020, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă, și a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de ambele părți.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă, instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța reține că, potrivit art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, însă existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța este ținută de cadrul procesual trasat prin conținutul cererii, astfel încât reclamantul este dator să justifice și calitatea procesuală a persoanelor chemate în judecată. Însă, această justificare nu trebuie să necesite un probatoriu excesiv, calitatea procesuală netrebuind a fi echivalată cu temeinicia pretențiilor, ci numai cu o aptitudine a pârâtei de a putea răspunde pretențiilor reclamantului.

Instanța apreciază că această aptitudine este prezentă în cauză, întrucât reclamanta invocă nerespectarea de către pârâtă a obligației legale de a menține în stare tehnică corespunzătoare drumul E85, spre localitatea Slobozia Ciorăști, și de a semnaliza obstacolele existente pe acesta, or, conform art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 43/1997, Ministerul Transporturilor este administratorul drumurilor de interes național, astfel cum acestea sunt definite de art. 6 alin. 1 din același act normativ (lit. c „drumuri internaționale E – drumuri deschise traficului internațional, a căror încadrare ca drumuri E se stabilește în conformitate cu prevederile Acordului european asupra marilor drumuri de circulație internațională AGR”), direct sau prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A..

Faptul că evenimentul rutier ar fi avut loc pe un alt sector de drum decât cel invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, care nu se află în administrarea pârâtei, constituie o chestiune de fond, respectiv ține de întrunirea condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, și nu de calitatea procesuală pasivă a acesteia.

Pe cale de consecință, pentru motivele expuse, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată de aceasta, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția prescripția dreptului material la acțiune, instanța reține că prescripţia extinctivă este acea sancţiune de drept civil îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil care constă în stingerea dreptului respectiv ori a dreptului la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Potrivit art. 2500 alin. 1 C.civ., dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar, în conformitate cu dispozițiile  art. 2501 alin. 1 C.civ., drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Astfel, având în vedere că prezenta cerere are ca obiect un drept patrimonial, instanţa constată că aceasta este supusă prescripţiei extinctive în condiţiile Codului civil.

În ceea ce privește termenul de prescripție, dispozițiile art. 2517 C.civ. prevăd că acesta este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Referitor la momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, având în vedere temeiul juridic al acțiunii formulate, instanța reține că sunt aplicabile prevederile art. 2.528 alin. 1 C.civ., în conformitate cu care prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Totodată, luând în considerare că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dreptul de regres prevăzut de dispozițiile art. 2210 C.civ., instanța apreciază că termenul de prescripție a început să curgă de la data plații despăgubirii de către aceasta, în calitate de asigurător, către asigurat, nu de la data evenimentului rutier (22.03.2017) sau de la data la care asiguratul a dat declarația în cadrul dosarului de daună (24.03.2017), cum a susținut pârâta. Cu privire la acest aspect, instanța reține că reclamanta, în calitate de asigurător, nu a avut posibilitatea de a formula acţiune împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului decât din momentul efectuării plăţii către propriul asigurat. Având în vedere că reclamanta a efectuat plata în două tranșe, la data de 04.05.2017, respectiv la data de 07.08.2017, conform extraselor de cont atașate la dosar (f. 35-36), abia de la aceste date s-a născut dreptul la acţiune al acesteia.

Prin urmare, aplicând dispozițiile art. 2.552 alin. 1 C.civ., termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 04.05.2020, în ceea ce privește dreptul de a cere suma de 4.038,47 lei, respectiv la data de 07.08.2020, în ceea ce privește dreptul de a cere suma de 767,30 lei.

Cu toate acestea, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost suspendat în perioada 16.03.2020-15.05.2020, ca urmare a Decretelor Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României. Astfel, conform art. 41 din Decretul nr. 195/2020, „Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.”, iar potrivit art. 62 din Decretul nr. 240/2020, „Prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.”

În acest context, devin aplicabile dispozițiile art. 2.534 C.civ., care prevăd următoarele: „(1) De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare; (2) Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.”

Prin urmare, cursul prescripției s-a reluat începând cu data de 16.05.2020 și s-ar împlini la data de 16.11.2020, având în vedere că termenul de prescripție este în acest caz de 3 ani (mai mare de 6 luni), iar de la data încetării cauzei de suspendare și până la împlinirea termenelor au mai rămas mai puțin de 6 luni. Așadar, în această situație, intervine efectul special al suspendării, reglementat de art. 2.534 C.civ., care constă în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă în așa fel încât intervalul de timp cuprins între momentul încetării cauzei de suspendare și cel al împlinirii prescripției extinctive să fie de 6 luni.

Astfel, întrucât cererea de chemare în judecată a fost depusă la serviciul de curierat la data de 24.06.2020 (f. 39), în interiorul termenului de prescripție, instanța apreciază că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, motiv pentru care va fi respinsă ca atare.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, autoturismul marca Audi cu numărul de înmatriculare B 11 .., aparținând societății B. S.A. (certificat de înmatriculare – f. 15), a fost avariat, iar costurile necesare aducerii acestuia la starea tehnică inițială au fost în cuantum total de 4.805,77 lei, conform devizului de reparații și facturii seria VNDAR nr. 14596/30.03.2017 (f. 25-31).

Autovehiculul anterior menționat a fost asigurat CASCO la societatea reclamantă în perioada 10.06.2016-09.07.2021, astfel cum rezultă din polița de asigurare facultativă a autovehiculelor seria C nr. 3148306 (f. 12), și, în calitate de asigurător, reclamanta a deschis dosarul de daună nr. 70229209, în cadrul căruia a constatat avariile suferite de acesta, la janta față dreapta, anvelopa față dreapta, janta spate dreapta și anvelopa spate dreapta, prin procesul-verbal de constatare din data de 24.03.2017 (f. 16) și a achitat în favoarea utilizatorului autovehiculului, S.C. C. S.R.L., valoarea despăgubirii, în cuantum total de 4.805,77 lei, după cum urmează: 4.038,47 lei, la data de 04.05.2017 și 767,30 lei, la data de 07.08.2017 (extrase de cont – filele 35-36).

În ceea ce privește circumstanțele în care autovehicul cu numărul de înmatriculare B 11 ..a fost avariat, instanța constată că reclamanta a depus la dosarul cauzei declarația dată de conducătorul auto L. în cadrul dosarului de daună (f. 9), potrivit căreia „La data de 22.03.2017, în jurul orelor 22-22:30, mă îndreptam dinspre E85 spre localitatea Slobozia Ciorăști. Acest drum este cu denivelări/gropi, iar în dimineața zilei de 23.03.2017, am observat că jantele de pe partea dreaptă (față și spate) sunt deteriorate. De asemenea, anvelopele s-au lăsat și prezintă gâlme”. Totodată, acesta a ilustrat dinamica producerii evenimentului în schița efectuată la aceeași dată (f. 10).

De asemenea, reclamanta a depus niște planșe fotografice (f. 18-24), efectuate la data de 24.03.2017, deci la 2 zile de la pretinsul eveniment rutier, în care se pot constata gropi de dimensiuni mari pe un drum care duce înspre o cale ferată.

În acest context, instanța reține, în primul rând, că probele administrate în cauză contrazic susținerea reclamantei în sensul că evenimentul rutier din data de 22.03.2017 ar fi avut loc pe drumul E85. Astfel, în declarația dată în cadrul dosarului de daună, chiar conducătorul autoturismului avariat, L., a precizat că drumul dinspre E85 spre localitatea S. este cu denivelări/gropi, nu drumul E85, și că evenimentul a avut loc „până în calea ferată”. În plus, și în schița efectuată de conducătorul auto în dosarul de daună, autovehiculul apare în afara drumului E85 (f. 10). De altfel, nici în fotografiile efectuate la data de 23.03.2017 (f. 18-24) nu apare drumul E85, ci DJ205C, care leagă E85 de localitatea S., astfel cum rezultă din coroborarea acestora cu planșele fotografice depuse de pârâtă (f. 100-101).

Or, în condițiile în care pretinsul eveniment rutier s-a produs pe drumul județean 205C, nu pe E85, răspunderea nu îi revine pârâtei, care este administratorul drumurilor de interes național, în care sunt incluse autostrăzile, drumurile expres, drumurile internaționale E, drumurile naționale principale și drumurile naționale secundare (art. 6), întrucât, conform art. 22 din O.G. nr. 43/1997, administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile județene.

În al doilea rând, probele anterior menționate nu sunt susceptibile de a dovedi, cu certitudine, că dinamica și locul producerii evenimentului au fost acelea indicate de conducătorul auto, a cărui poziție este oricum subiectivă prin prisma faptului că acesta are interesul de a obține avantajele încheierii asigurării facultative, fără a se reține producerea unor avarii din culpa sa, și, cu atât mai puțin, că gropile ilustrate în planșele fotografice sunt cele care au cauzat autoturismului cu numărul de înmatriculare B 11 NXW avariile anterior menționate.

În drept, instanța reține că, potrivit art. 2210 alin. 1 C.civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubelor.

De asemenea, conform art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Totodată, potrivit art. 1357 C.civ., cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Astfel, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

În speță, instanța reține că reclamanta nu a dovedit circumstanțele producerii evenimentului rutier care ar fi cauzat asiguratului său prejudicii materiale și nici că obligația de a asigura starea corespunzătoare a drumului pe care s-ar fi produs acesta îi incumba pârâtei, astfel încât nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâta C.  S.A.

Întrucât nu sunt întrunite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanța reține că aceasta nu poate fi obligată la plata debitului principal, reprezentând despăgubirea solicitată, și nici a dobânzii legale penalizatoare aferente acestuia, având în vedere caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere.

În consecință, pentru motivele expuse, instanța va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta C.  S.A., ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța, în raport de prevederile art. 453 alin. 1 C.pr.civ., de soluția ce urmează a fi pronunțată și de lipsa unei culpe procesuale a pârâtei, va respinge solicitarea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare