Pretenții. Răspundere civilă delictuală. Cheltuieli de judecatră pe cale separată.

Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.09.2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 28349/299/2019, reclamanta LL, în contradictoriu cu pârâții MT și S. R. prin MFP, a solicitat instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 41.020 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii avocațiale) efectuate în perioada 2011-2017 în dosarul nr. 26183/3/2011*. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, constând în taxa judiciară de timbru.

În motivare, reclamanta a arătat că a fost implicată, alături de alte 13 persoane, într-un proces penal în intervalul septembrie 2009-februarie 2019 (urmărire penală, fond, apel, recurs în casație), generat de situația gripei aviare din anul 2005, respectiv în dosarul nr. 26183/3/2011*, fiind acuzată și ulterior inculpată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Conform susținerilor reclamantei, parcursul dosarului penal a fost următorul: urmărire penală – septembrie 2009-11.04.2011; fond – 12.04.2011-04.06.2015, fiind pronunțată Sentința nr. 914/04.06.2015; apel – decembrie 2015-23.06.2017, fiind pronunțată Decizia penală nr. 934/23.06.2017; recurs în casație (doar pe latura civilă) – mai 2018-februarie 2019, fiind pronunțată Decizia nr. 51/RC/14.02.2019. Temeiul de drept al achitării a fost art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Reclamanta a susținut că, în vederea asigurării efective a dreptului la apărare în cadrul dosarului penal, a contractat servicii avocațiale de specialitate pe care le-a achitat împreună cu familia sa. Astfel, serviciile avocațiale au fost asigurate în faza de urmărire penală de avocatul BP (februarie 2011-aprilie 2011), la fond, de avocații BP și OI (mai 2011-iunie 2015) și în apel, de avocatul BP (februarie 2016-iunie 2017).

Reclamanta a învederat că a achitat onorarii de avocat în cadrul dosarului penal după cum urmează: 10.000 lei, în faza de urmărire penală, 18.600 lei, în fond și 12.420 lei, în apel, totalul cheltuielilor de judecată suportate fiind de 41.020 lei. Deși cheltuielile au fost efectuate în intervalul 2009-2017, acestea au putut fi solicitate numai după soluționarea definitivă a dosarului, respectiv după data de 14.02.2019, când a fost respins recursul în casație, în termenul legal de prescripție, numai după această dată fiind născut dreptul său de a-i fi restituite aceste sume.

Potrivit susținerilor reclamantei, cheltuielile de judecată au avut un caracter necesar și util, fiind efectuate strict în vederea asigurării unei apărări eficiente în cadrul dosarului nr. 26183/3/2011*. De asemenea, acestea au un caracter rezonabil prin raportare la natura activității efectiv prestate, complexitatea dosarului, riscul implicat de existența litigiului și, nu în ultimul rând, perioada foarte îndelungată a procedurilor, de aproximativ 9 ani și jumătate.

În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâților, reclamanta a arătat că MT s-a constituit parte civilă în cadrul dosarului penal nr. 26183/3/2011*. Acesta a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în raport de dispozițiile art. 275 alin. 2 C.pr.pen., reținându-se culpa procesuală a acestuia. Pe de altă parte, Statul Român, prin instituțiile sale, este cel care a inițiat procedurile penale împotriva sa, procurorul, în calitate de subiect activ principal al acțiunii, fiind considerat reprezentant al statului, aspect reținut în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din data de 19.03.2018.

În raport de împrejurarea că inițierea procedurilor pe latură penală s-a făcut de către Statul Român, acțiunea civilă fiind accesorie acțiunii penale, se impune chemarea ambilor pârâți în cadrul prezentului dosar, întrucât acțiunile concertate ale acestora, respinse atât pe latură penală, cât și pe latură civilă, sunt cele care au generat efectuarea de cheltuieli judiciare pentru asigurarea efectivă a dreptului la apărare.

În privința încadrării situației în drept, reclamanta a precizat că înțelege să solicite aceste cheltuieli pe cale separată, temeiul de drept indicat fiind art. 276 alin. 5 și 6 C.pr.pen. coroborat cu art. 453 C.pr.civ., art. 1357-1371, art. 1381-1382 C.civ..

Conform susținerilor reclamantei, dispozițiile art. 276 alin. 5 C.pr.pen. reglementează împrejurarea suportării cheltuielilor judiciare efectuate de către inculpatul achitat, indiferent și independent de temeiul achitării, de către persoana vătămată ori partea civilă, în măsura în care au fost provocate de acestea, fără a exclude însă, de plano, răspunderea statului. Prin urmare, întrucât acțiunile celor doi pârâți au fost concertate, se impune chemarea în judecată a ambelor persoane de drept public. Pe de altă parte, dispozițiile art. 276 alin. 6 C.pr.pen. fac trimitere la situația în care obligația de restituire se stabilește potrivit legii civile, împrejurare care atrage în cauză aplicabilitatea art. 453 C.pr.civ..

Împrejurarea solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată a fost recunoscută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 59/2017. De asemenea, prin Decizia nr. 19/20.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut opinia exprimată de specialiștii consultanți. Prin urmare, în raport de faptul că cel puțin în sarcina Ministerului Transporturilor, culpa procesuală a acestuia a fost recunoscută în raport de art. 275 alin. 2 C.pr.pen., pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată, indiferent de temeiul achitării. Este de observat că nici art. 275 C.pr.pen., nici art. 276 C.pr.pen., nu fac distincție în privința temeiului de drept în baza căruia s-a pronunțat achitarea, dreptul de a obține restituirea cheltuielilor de judecată fiind născut, devenind legitim și actual după pronunțarea unei soluții definitive de achitare.

În final, reclamanta a apreciat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, sens în care a invocat dispozițiile art. 1357 C.civ.. Fapta ilicită este implicită, aceasta rezultă, pe de-o parte, din însăși soluția de achitare, iar, pe de altă parte, din chiar reținerile instanțelor. Prejudiciul constă în cheltuielile efectuate pentru asigurarea apărării. Vinovăția, sub forma culpei, este dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă. De asemenea, există legătură de cauzalitate, sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând servicii avocațiale efectuate în cadrul dosarului penal.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 276 alin. 5 și 6 C.pr.pen., art. 453 C.pr.civ., art. 1357-1371, art. 1381-1382 C.civ..

În probațiune, reclamanta a depus un set de înscrisuri (f. 5-33 vol. I).

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 1.835,6 lei, astfel cum rezultă din chitanțele depuse la dosarul cauzei (f. 1, 38 vol. I).

La data de 19.10.2019, reclamanta a depus precizări, precum și un set de înscrisuri (f. 39-53 vol. I).

La data de 28.11.2019, pârâtul S R prin MFP a depus întâmpinare (f. 62-70 vol. I), prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, raportată la temeiurile de drept invocate, pârâta a învederat că prin Capitolul VII al Titlului IV al Codului de procedură penală este instituită o procedură specială referitoare la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.

Conform susținerilor pârâtei, o atare situație este reglementată expres de lege, prin dispozițiile art. 52 din Constituție, respectiv art. 538-539 C.pr.pen.. Așezarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 538 și art. 539 C.pr.pen. în acest titlu/capitol are o relevanță deosebită în ceea ce privește regimul juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul juridic al altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, așa cum aceasta este reglementată de prevederile Codului civil.

O asemenea prevedere este permisă de Convenția Europeană, Curtea Europeană arătând în repetate rânduri că statele contractante sunt libere să reglementeze în mod particular procedura de urmat, în scopul de a da eficiență dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, respectiv dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție.

De asemenea, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C.pr.pen.. În sprijinul celor anterior afirmate sunt și prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, în opinia pârâtei, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite prin dispozițiile art. 538 și următoarele C.pr.pen., prin aceste dispoziții excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea prejudiciului de această natură.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin MFPe, pârâtul a arătat că, în speță, nu există identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății. Acesta a apreciat că nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane, fizice sau juridice, s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, pârâtul a invocat dispozițiile art. 25 și art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, precum și cele ale art. 223 alin. 1 din Legea nr. 287/2009. Din coroborarea acestor dispoziții rezultă că S. R. prin MFP nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Totodată, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României și de Legea nr. 554/2004, pârâtul a apreciat că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici general și nici absolut, ci este supus unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de Codul civil, care guvernează regimul răspunderii particularilor.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a susținut că singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat de dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și cele ale art. 538-539 C.pr.pen.. În speță, nu este vorba de o astfel de situație pentru a deveni aplicabile normele de excepție invocate anterior.

Astfel, răspunderea statului este o răspundere directă de apartenența dreptului public, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Mai mult, se impune a fi avute în vedere și prevederile Codului civil, respectiv art. 219-224 referitoare la răspunderea statului și a persoanelor juridice de drept public.

Cum în cauză nu se verifică niciuna dintre ipotezele menționate anterior și cum temeiul juridic invocat de reclamantă îl constituie dispozițiile Codului civil privind răspunderea civilă delictuală, pretențiile formulate împotriva sa sunt neîntemeiate.

Totodată, pârâtul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 276 alin. 5 C.pr.pen.. În cauza penală ce a vizat-o pe reclamantă, parte civilă a fost MT, care a avut și calitatea de apelant, apelul acestuia fiind respins prin Decizia nr. 934/2017 a Curții de Apel București. Astfel, reclamanta avea posibilitatea, conform legii, să solicite cheltuielile de judecată și să le obțină de la partea civilă.

Pârâtul a mai menționat că nu este îndeplinită prima condiție a răspunderii civile delictuale, și anume aceea de a exista o faptă proprie a sa cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei. Pe de altă parte, nici răspunderea civilă delictuală obiectivă nu poate fi reținută în sarcina sa, întrucât, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori. Or, între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, nefiind ținută să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. În sprijinul susținerilor sale este și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum se regăsește aceasta în Decizia nr. 20/19.03.2018.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile Codului de procedură penală și cele ale Codului civil.

În probațiune, pârâtul a depus un set de înscrisuri (f. 71-84 vol. I).

La data de 03.12.2019, pârâtul MT a depus întâmpinare (f. 86-88 vol. I), prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, pârâtul a arătat că dispozițiile art. 453 C.pr.civ. și cele ale art. 276 alin. 6 C.pr.pen. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, pe de o parte, suma solicitată de reclamantă reprezintă cheltuieli judiciare dintr-un proces penal și, pe de altă parte, textul legal din Codul de procedură penală reglementează restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal în condițiile stabilite de legea civilă în celelalte cazuri, așadar în afara cazurilor de condamnare și achitare, acesta din urmă fiind cazul din speță. Spre exemplu, se încadrează în celelalte cazuri încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților.

În al doilea rând, solicitarea cheltuielilor judiciare efectuate într-un proces penal, a căror acordare este reglementată expres de Codul de procedură penală, respectiv în art. 276 alin. 5 și art. 398, trebuia făcută în cadrul procesului penal, nefiind posibil a fi cerute pe calea unei acțiuni civile decât în situația în care persoana vătămată a introdus la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, conform art. 27 C.pr.pen..

Acordarea cheltuielilor de judecată dintr-o cauză penală presupune o analiză a caracterului întemeiat și rezonabil al acestora, raportat la caracteristicile speciale ale procesului penal, ceea ce implică o specializare a instanței de judecată și o interpretare a normelor de drept penal.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat că răspunderea patrimonială a statului este reglementată expres și limitativ în Codul de procedură penală.

De asemenea, acesta a invocat dispozițiile art. 96 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, respectiv cele ale art. 538 și art. 539 C.pr.pen. și a susținut că răspunderea statului este circumscrisă la cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv privarea de libertate, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Or, în speță, reclamanta nu a fost condamnată definitiv, fiind achitată prin Decizia penală nr. 934/A/23.06.2017 a Curții de Apel București, iar aceasta nu a făcut dovada că pe parcursul urmăririi penale s-a luat împotriva sa vreo măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.

În opinia pârâtului, nu poate fi luată în considerare ipoteza potrivit căreia, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii statului în temeiul Codului de procedură penală, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii libertății în mod nelegal.

De asemenea, acesta a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, cercetarea penală, trimiterea în judecată, precum și constituirea ca parte civilă în procesul penal nu pot constitui în sine fapte ilicite atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal. A interpreta altfel ar însemna că orice trimitere în judecată finalizată cu o soluție de achitare constituie o faptă ilicită a organului judiciar, de natură să atragă răspunderea statului pentru prejudiciile suferite de reclamant în cursul procesului, fapt de neacceptat. Dispozițiile art. 1360, art. 1361, art. 1363 și art. 1364 C.civ. prevăd cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 205 C.pr.civ..

La data de 04.12.2019, reclamanta a depus cerere completatoare (f. 90-92 vol. I), prin care a solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 16.250 euro, în echivalent lei la data plății, ca urmare a duratei excesive a procedurii judiciare în cadrul dosarului penal nr. 26183/3/2011*.

În motivare, reclamanta a învederat că soluționarea efectivă a durat 12 ani și jumătate de la momentul inițierii dosarului penal nr. 153/P/2006, însă, intervalul în care a fost direct afectată este septembrie 2009 (urmărire penală) – februarie 2019 (momentul soluționării recursului în casație), rezultând astfel o perioadă de 9 ani și jumătate.

Reclamanta a mai arătat că durata excesivă a procedurilor judiciare a fost constatată și reținută deja prin soluțiile pronunțate în dosarul penal nr. 26183/3/2011*, situație în care acest aspect nu mai poate fi pus în discuție. În aceste circumstanțe, se impune aplicarea unor remedii compensatorii în raport de jurisprudența CEDO.

Aceasta a susținut că pe durata a 9 ani și jumătate s-a aflat în incertitudine atât cu privire la soarta sa personală, cât și cu privire la bunurile sale, imobilul achiziționat cu soțul său aflându-se sub sechestru în perioada 2009-2017.

Reclamanta a solicitat instanței să țină cont inclusiv de reținerile Curții Europene în cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României (cererile nr. 77.517/01 și 77.722/01 conexate) din data de 04.08.2005. Încălcarea termenului rezonabil, reținut deja de instanța penală, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană.

Conform susținerilor reclamantei, în anul 2005, avea calitatea de salariat în cadrul CNAIR S.A., iar în anul 2009 i s-a imputat de către organul de cercetare penală o pretinsă săvârșire a infracțiunii de abuz în serviciu. În perioada septembrie 2009-11 aprilie 2011, a fost nevoită să suporte toate suspiciunile colegilor în privința acuzațiilor care i se aduceau.

De asemenea, a precizat că este mama unui copil, în prezent în vârstă de 14 ani și 7 luni, iar în perioada 2009-2011 se străduia să aibă cel de-al doilea copil. A reușit să rămână însărcinată în februarie 2011, însă a pierdut copilul în aprilie 2011, medicii constatând încetarea evoluției sarcinii. Această situație a fost generată de trimiterea sa în judecată, cu toate că organul de cercetare penală avea toate informațiile la dosar cu privire la nevinovăția sa, fapt ce i-a amplificat starea de neliniște și presiune pe care o resimțea deja de aproape de 2 ani. Ulterior, nu a mai putut rămâne însărcinată, fiindu-i comunicat de către medici că suferă de o infertilitate secundară. Totodată, la finalul anului 2018, a fost diagnosticată cu o boală autoimună.

Reclamanta a menționat că starea de tensiune și de incertitudine s-a menținut pe toată durata procesului penal, generând tensiuni și la nivelul relațiilor de familie, și la nivelul raporturilor de serviciu ori sociale.

La aproximativ 7 ani și 9 luni de la începerea urmării penale, respectiv la data de 23.06.2017, a fost achitată în mod definitiv de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 934. Soluția a fost motivată în luna aprilie 2018, iar Statul Român a înțeles să continue starea de presiune asupra sa, formulând recurs în casație pe latura civilă. Acesta a fost respins ca nefondat.

În acest context, reclamanta a apreciat că singura soluție legală apare ca fiind acordarea unei reparații sub forma daunelor morale. Aceasta a apreciat că, sub aspectul cuantificării lor, se impune aplicarea prin analogie a criteriilor stabilite în cauza Ernestina Zullo contra Italiei, rezultând astfel o valoare de 16.250 euro (1.500 euro x 9,5 ani, la care se adaugă 2.000 euro).

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 204 C.pr.civ..

În probațiune, reclamanta a depus un set de înscrisuri (f. 93-99 vol. I) și a solicitat încuviințarea probei testimoniale.

La data de 31.12.2019, reclamanta a depus precizări la cererea completatoare (f. 111-112 vol. I), prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 16.250 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale ca urmare a duratei excesive a procedurii judiciare, și 25.000 lei, reprezentând daune morale pentru onorare, demnitate, reputație și celelalte drepturi nepatrimoniale (viață de familie).

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 204 C.pr.civ..

La data de 14.01.2020, pârâtul Statul Român prin MFP a depus întâmpinare la cererea completatoare din data de 04.12.2019 (f. 117-121 vol. I), prin care a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul a arătat că, potrivit instanței europene, aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudența Curții, și anume: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces și comportamentul autorităților statale competente. Totodată, trebuie avută în vedere cerința desfășurării operative a procesului, dar în condițiile în care s-ar asigura și cerința aflării adevărului și apărarea părților din proces.

Caracterul procesului penal de a asigura soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil se reflectă în reglementarea regulilor de bază și a normelor în care se desfășoară activitatea autorităților judiciare și a părților din proces, în sensul că reglementarea trebuie să asigure o operativitate normală, continuă, fără întreruperi și amânări nejustificate, dreptul la apărare trebuie să fie respectat chiar dacă ar implica o amplificare a duratei procesului, toate însă rezonabil, realizând și celălalt caracter al procesului, de a fi echitabil.

Aprecierea că a fost respectată cerința termenului rezonabil trebuie să ia în calcul justul echilibru, ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6.

Complexitatea cauzei se poate analiza în funcție de mai mulți facturi, precum dificultatea administrării probelor, numărul martorilor, necesitatea realizării unor expertize, dificultatea problemelor de drept și de fapt care trebuie soluționate și altele. Or, potrivit mențiunilor din Decizia penală nr. 934/2017, Curtea de Apel București, care a dispus achitarea reclamantei, a procedat la efectuarea cercetării judecătorești potrivit regulilor de judecată în fond și a încuviințat probele solicitate în apărare, respectiv reaudierea inculpaților, administrarea probei cu înscrisuri, reaudierea unor martori și audierea unor martori noi, precum și efectuarea unei expertize financiar-contabile. Astfel, deși achitarea definitivă a reclamantei a avut loc în data de 14.02.2019, instanțele penale, în efectuarea cercetării judecătorești, au avut în vedere și au asigurat respectarea valorilor ocrotite de art. 6 CEDO.

În opinia pârâtului, sunt neîntemeiate afirmațiile reclamantei în sensul că durata nerezonabilă a fost deja definitiv constatată de instanța penală, întrucât Sentința penală nr. 914/2015 a fost lipsită de efecte juridice sub aspectul învederat de reclamantă odată cu pronunțarea Deciziei penale nr. 934/2017 a Curții de Apel București, fiind menținute doar dispozițiile privitoare la măsurile speciale.

Referitor la cuantumul daunelor morale, pârâtul a apreciat că acestea sunt excesive în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Statuând în echitate, conform art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morală. Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se principiile proporționalității și echității.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 6 CEDO.

În probațiune, pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

La data de 16.01.2020, pârâtul MT a depus întâmpinare la cererea completatoare din data de 04.12.2019 (f. 126-128 vol. I),  prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității cererii, iar în ceea ce privește fondul cererii, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a învederat că titularul obligației de rambursare a eventualelor daune morale este Statul Român prin MFP, în calitatea acestuia de garant al legalității activității judiciare. Calitatea procesuală a Statului Român rezultă din obligațiile pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale, în primul rând în ordinea juridică internă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii.

Prin urmare, îi este imputabilă Statului Român durata procedurilor, cel puțin pentru faptul că nu a luat măsurile legislative necesare în vederea respectării termenului rezonabil, ceea ce constituie o problemă structurală (cauza Crăciun contra României).

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii completatoare, pârâtul a arătat că dispozițiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, singurul text de lege care prevede cazurile și condițiile în care acesta răspunde pentru repararea daunelor morale fiind art. 583 C.pr.pen..

De asemenea, acesta a invocat dispozițiile art. 538 și art. 539 C.pr.pen. și a susținut că răspunderea statului este circumscrisă la cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv privarea de libertate, ca măsură preventivă, și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Or, în speță, reclamanta nu a fost condamnată definitiv, fiind achitată prin Decizia penală nr. 934/A/23.06.2017 a Curții de Apel București, iar aceasta nu a făcut dovada că pe parcursul urmăririi penale s-a luat împotriva sa vreo măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.

În opinia pârâtului, nu poate fi luată în considerare ipoteza potrivit căreia, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii statului în temeiul Codului de procedură penală, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii libertății în mod nelegal.

Referitor la fondul cauzei, pârâtul a susținut că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, cercetarea penală, trimiterea în judecată, precum și constituirea ca parte civilă în procesul penal nu pot constitui în sine fapte ilicite atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal. A interpreta altfel ar însemna că orice trimitere în judecată finalizată cu o soluție de achitare constituie o faptă ilicită a organului judiciar, de natură să atragă răspunderea statului pentru prejudiciile suferite de reclamant în cursul procesului, fapt de neacceptat. Dispozițiile art. 1360, art. 1361, art. 1363 și art. 1364 C.civ. prevăd cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei.

În consecință, nu poate fi vorba de incidența art. 1357 C.civ., aplicabile fiind exclusiv art. 538-539 C.pr.pen. și art. 96 din Legea nr. 303/2014, iar pe de altă parte, aspectele prezentate se înscriu între cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în general și între împrejurările care înlătură vinovăția, ca element constitutiv al răspunderii delictuale, în special.

Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că judecarea cauzei penale a reclamantei a trenat mai mult timp pe rolul instanțelor, durata putând fi influențată de complexitatea ridicată a cauzei.

De asemenea, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte că statul, prin Ministerul Public, a exercitat cu rea-credință căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor pronunțate în cauza penală și care ar fi condus nejustificat la prelungirea în timp a soluționării cauzei penale.

Pârâtul a mai precizat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind săvârșirea unei fapte ilicite de către MT, exercitarea dreptului de constituire ca parte civilă în procesul penal neputând, în niciun caz, fi considerată o cauză o duratei excesive a procedurii judiciare.

La data de 29.01.2020, reclamanta a depus răspuns la întâmpinări (f. 135-138 vol. I), prin care a solicitat respingerea excepțiilor și a apărărilor invocate de pârâți și admiterea acțiunii astfel cum a fost completată.

La termenul din data de 29.01.2020, instanța a calificat cererea reclamantei înregistrată la data de 31.12.2019, denumită precizare a cererii completatoare, ca fiind o cerere modificatoare în sensul art. 204 alin. 1 C.pr.civ..

Prin încheierea pronunțată la data 28.02.2020 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 28349/299/2019/a1, instanța a respins cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ca neîntemeiată.

La data de 03.02.2020, respectiv la data de 05.02.2020, reclamanta a depus precizări, precum și un set de înscrisuri (f. 142-143 vol. I, 1-140 vol. II).

La data de 26.02.2020, pârâtul MT a depus întâmpinare la cea de-a doua cerere modificatoare (f. 142-144 vol. II), prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității cererii completatoare, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea ei ca neîntemeiată.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a învederat că înțelege să invoce aceleași argumente detaliate pa larg în întâmpinarea depusă la prima cerere completatoare.

În plus, pârâtul a adăugat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 253 C.civ., invocate de reclamantă pentru daunele morale în cuantum de 25.000 lei, solicitate pentru onoare, demnitate, reputație și celelalte drepturi nepatrimoniale afectate. Astfel, art. 253 C.civ. prevede măsurile ce pot fi luate de instanță pentru protejarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 204 alin. 1 C.pr.civ..

La data de 06.03.2020, reclamanta a depus un set de înscrisuri (f. 1-162 vol. III, 1-103 vol. IV).

La data de 10.03.2020, reclamanta a depus precizări (f. 104-105 vol. IV), prin care și-a diminuat cuantumul pretențiilor în ceea ce privește daunele morale solicitate pentru durata excesivă a procesului penale, de la 16.250 euro, la 5.500 euro.

Reclamanta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente acestui capăt de cerere, în cuantum de 1.400 lei (f. 108 vol. IV).

La termenul din data de 11.03.2020, ca urmare a solicitării instanței, reclamanta a depus precizări (f. 109 vol. IV), prin care a arătat că solicită suma de 25.000 lei, reprezentând daune morale, după cum urmează: 24.900 lei, ca urmare a afectării demnității, reputației și onoarei și 100 lei, pentru celelalte drepturi patrimoniale aplicabile.

Reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 lei, aferentă capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 24.900 lei, respectiv în cuantum de 20 lei, pentru capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 100 lei, conform chitanțelor atașate la dosar (f. 89 vol. I și 110 vol. IV).

La termenul din data de 11.03.2020, instanța a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 41.020 lei reprezentând cheltuieli de judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 41.020 lei reprezentând cheltuieli de judecată, invocate de pârâtul SR prin MFP, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 41.020 lei reprezentând cheltuieli de judecată, excepția lipsei calității procesuale pasive a MT cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 16.250 euro, urmare a perioadei nerezonabile/duratei excesive a procedurii judiciare, respectiv la capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 25.000 lei și excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 16.250 euro, urmare a perioadei nerezonabile/duratei excesive a procedurii judiciare, respectiv a capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 25.000 lei, invocate de pârâtul MT.

La același termen, instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanta, și proba testimonială constând în audierea martorilor LD și DA.

La termenul din data de 24.06.2020, instanța a procedat la administrarea probei testimoniale, declarațiile martorilor LD și DA fiind consemnate și atașate la dosar.

La data de 06.07.2020, reclamanta a depus concluzii scrise.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 22.09.2009, reclamantei LL i s-a adus la cunoștință de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție că s-a dispus începerea urmăririi penale, în cadrul dosarului penal nr. 153/P/2006, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., constând în aceea că, în perioada noiembrie 2005-martie 2006, în calitate de șef serviciu juridic la CN, a semnat cinci acte adiționale cu S.C. L S.R.L., având ca obiect prestarea unor servicii de dezinfecție contra gripei aviare în puncte rutiere, astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit la acea dată (f. 6 vol. III).

Prin ordonanța din data de 24.03.2011 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, procurorul a respins cererea învinuitei LL de scoatere de sub urmărire penală.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție nr. 153/P/2006 din data de 08.04.2011, s-a dispus trimiterea în judecată a 14 inculpați, printre care și reclamanta LL.

Prin Sentința penală nr. 914 pronunțată la data de 04.06.2015 de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. 26183/3/2011* (f. 92-140 vol. II), instanța, printre altele, a respins ca nefondată cererea de excludere a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a părții civile MT, în baza art. 386 C.pr.pen., a schimbat încadrarea juridică pentru care inculpata LL a fost trimisă în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1869, în infracțiunea prevăzută de art. 297 alin. 1 Noul Cod penal, cu aplicarea art. 35, art. 309 și art. 5 Noul Cod penal, în baza art. 297 alin. 1 Noul Cod penal, cu aplicarea art. 35, art. 309 și art. 5 Noul Cod penal, a condamnat-o pe inculpata LL la pedeapsa de 3 ani închisoare, a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b Noul Cod penal pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei, în baza art. 65 alin. 1 Noul Cod penal, a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a și b Noul Cod penal pe durata executării pedepsei principale, în baza art. 91 Noul Cod penal, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii (impunându-i inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, o serie de obligații) și a menținut măsura asigurătorie luată în cursul urmăririi penale asupra bunurilor inculpatei LL.

De asemenea, în baza art. 397 și art. 19, art. 25 C.pr.pen., art. 1349 raportat la art. 1357, art. 1373, art. 1382 C.civ., a obligat-o pe inculpata LL la plata sumei de 34.027.880 lei către partea civilă MT, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat.

Totodată, în baza art. 249 alin. 4 și 5 C.pr.pen. raportat la art. 32 din Legea nr. 656/2002 (după 01.02.2014), a dispus luarea măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și a confiscării speciale dispuse, precum și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, asupra bunurilor mobile și imobile (altele decât cele asupra cărora există măsuri asigurătorii luate în cursul urmăririi penale) ale inculpatei LL.

Prin Decizia penală nr. 934/A pronunțată la data de 23.06.2017 de Curtea de Apel București în dosarul nr. 26183/3/2011*, instanța, în baza art. 421 pct. 2 lit. a C.pr.pen., a admis apelurile declarate de apelanții-inculpați AV, AA, BV, HM, IF, LL, MA, OS, PT, UAL, UT, VD, părțile responsabile civilmente S.C. A., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L. și Parchetul de pe lângă Î.C.C.J – D.N.A. împotriva Sentinței penale nr. 914 pronunțate la data de 04.06.2015 de Tribunalul București în dosarul nr. 26183/3/2011*, în baza art. 419 C.pr.pen. a extins efectele apelului și cu privire la inculpatul-decedat BA, a desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând, a dispus, printre altele, în baza art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.pr.pen., achitarea inculpatei Lupu Laura pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 309 C.pen. și la art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 C.pen. și ridicarea măsurii asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor inculpatei. De asemenea, a respins ca nefondat apelul formulat de partea civilă MT, a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă MT față de toți inculpații și a înlăturat dispoziția din sentința penală apelată referitoare la obligarea inculpatei LL la cheltuieli judiciare către stat (f. 16-70 vol. II), hotărârea fiind definitivă.

Prin Decizia penală nr. 51/RC pronunțată la data de 14.02.2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. 26183/3/2011*, instanța a respins, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de condamnatul BV împotriva Deciziei penale nr. 934/A pronunțată la data de 23.06.2017 de Curtea de Apel București – Secția I Penală în dosarul nr. 26183/3/2011* (f. 146-156 vol. I).

În prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, modificată și precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarele sume: 41.020 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în cadrul dosarului penal 26183/3/2011* (urmărire penală, fond și apel), 5.500 euro, reprezentând daune morale pentru durata excesivă a procedurilor judiciare din dosarul penal 26183/3/2011* și 25.000 lei, reprezentând daune morale, din care 24.900 lei, pentru atingerea adusă onoarei, reputației și demnităţii, și 100 lei, pentru afectarea celorlalte drepturi nepatrimoniale.

Analizând cu prioritate, în acest context, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepțiile invocate de cei doi pârâți, instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal nr. 26183/3/2011*, invocată de ambii pârâți, instanța constată, cu titlu prealabil, că reclamanta și-a întemeiat acest petit pe dispozițiile art. 276 alin. 5 și 6 C.pr.pen., art. 453 C.pr.civ. și art. 1357 și următoarele C.civ..

Pârâtul Statul Român prin MFP a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere prin raportare la prevederile speciale ale art. 538-539 C.pr.pen. și cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă apărările acestuia nu pot fi reținute de instanță, întrucât normele invocate se aplică doar în cazul reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.

Astfel, conform art. 538 alin. 1 C.pr.pen., „persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de  libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”.

De asemenea, potrivit art. 539 alin. 1 C.pr.pen., „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”.

Așa cum prevăd dispozițiile art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, erorile judiciare fiind definite de alineatul 3 al aceluiași articol.

Analizând parcursul procesului penal, așa cum a fost evidențiat în cele ce preced, instanța constată că reclamanta nu se află în niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii speciale, întrucât, pe de o parte, aceasta nu a fost condamnată definitiv și, pe de altă parte, nu a fost privată de libertate, iar în prezenta cauză nu solicită, în temeiul dreptului comun, repararea pagubei suferite ca urmare a incidenței uneia dintre cele două situații, ci acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul dosarului penal.

În consecință, susținerile pârâtului în sensul că angajarea răspunderii sale patrimoniale nu poate fi realizată decât în condițiile legii speciale, care nu au legătură cu speța de față, sunt lipsite de fundament juridic și urmează a fi înlăturate.

Pe de altă parte, pârâtul MT a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere raportat la temeiurile de drept indicate de reclamantă, arătând că acestea nu sunt aplicabile în cauză, cheltuielile de judecată efectuate în cadrul dosarului penal putând fi solicitate exclusiv în acel cadru procesual.

Conform art. 276 alin. 5 C.pr.pen., „în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă”, în timp ce alineatul 6 al aceluiași articol prevede că „în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”.

De asemenea, dispozițiile art. 453 alin. 1 prevăd că „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Din dispozițiile art. 276 alin. 5 și 6 C.pr.pen. nu rezultă obligativitatea solicitării cheltuielilor de judecată de către inculpatul achitat definitiv exclusiv în cadrul dosarului penal, iar prevederile art. 453 alin. 1 C.pr.civ. nu fac distincție după cum procesul pierdut este civil sau penal.

Prin urmare, instanța reține că nici argumentele invocate de pârâtul MT nu conduc la inadmisibilitatea acestui capăt de cerere.

Față de considerentele expuse, instanța va respinge excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal nr. 26183/3/2011*, invocată de ambii pârâți, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin MFP, referitoare la capătul de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal nr. 26183/3/2011*, instanța reține că, potrivit art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, însă existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța este ținută de cadrul procesual trasat prin conținutul cererii, astfel încât reclamantul este dator să justifice și calitatea procesuală a persoanelor chemate în judecată. Însă, această justificare nu trebuie să necesite un probatoriu excesiv, calitatea procesuală netrebuind a fi echivalată cu temeinicia pretențiilor, ci numai cu o aptitudine a pârâților de a putea răspunde pretențiilor reclamantului.

Instanța apreciază că această aptitudine este prezentă în cauză, întrucât, conform art. 14 alin. 1 C.pr.pen., acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Astfel, întrucât Statul Român este titularul acțiunii penale și are dreptul și obligația de a solicita instanțelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea unei infracțiuni, tot acesta este cel care trebuie să își asume responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de cel față de care a solicitat tragerea la răspundere penală, în speță de reclamantă, care a fost achitată în mod definitiv.

Față de considerentele expuse, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin MFP, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale ca urmare a duratei excesive a procesului penal, respectiv pentru afectarea dreptului la onorare, demnitate, reputație și a altor drepturi nepatrimoniale, invocată de pârâtul MT, instanța reține că existența procedurii speciale reglementate de Capitolul VI din Codul de procedură penală, în cazurile prevăzute de art. 538 și art. 539, care nu sunt incidente în cauză așa cum s-a arătat anterior, nu înseamnă că doar în aceste ipoteze persoana care se consideră prejudiciată are dreptul de a cere repararea pagubei suferite în baza răspunderii civile delictuale.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant că garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar și înlăturarea eventualelor încălcări ale autorităților naționale. Față de obligația statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, absența unei reglementări speciale în ordinea juridică internă, trebuie compensată prin recurgerea la dispozițiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv.

Astfel, neexistând nicio prevedere legală în raport de care să se constate inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, instanța va respinge excepția invocată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a MT, referitoare la capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale ca urmare a duratei excesive a procesului penal, respectiv pentru afectarea dreptului la onorare, demnitate, reputație și a altor drepturi nepatrimoniale, invocată de pârâtul MT, având în vedere temeiul juridic indicat de reclamantă, instanța reține că motivele invocate de pârât în susținerea acestei excepții, și anume că nu îi este imputabilă lui durata procedurii și că Statul Român, prin MFP, în calitatea de garant al legalității activității judiciare, este obligat să suporte eventualele daune morale, țin de întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv de fondul cauzei deduse judecății, și nu de calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Pe cale de consecință, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MT, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța apreciază că cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, modificată și precizată de reclamantă este întemeiată în parte, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 41.020 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în cadrul dosarului penal 26183/3/2011* (urmărire penală, fond și apel), instanța reține că, pentru asigurarea apărării în acel cadru procesual, reclamanta a contractat serviciile de specialitate ale unui avocat.

În drept, instanța reține că, potrivit art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aşa cum rezultă din dispozițiile art. 451 alin. 1 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorarii avocaţi sau experţi, sume cuvenite martorilor pentru deplasare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

De asemenea, conform art. 276 alin. 5 și alin. 6 C.pr.pen., „în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă”, iar „în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”.

Dispoziţiile legale care reglementează posibilitatea solicitării cheltuielilor de judecată efectuate cu soluţionarea unui anumit litigiu nu prevăd obligativitatea formulării unei cereri în acest sens doar în cadrul judecării procesului respectiv.

Pe cale de consecinţă, analizând prevederile legale în materia cheltuielilor de judecată prin prisma principiului de drept potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul acesteia nu trebuie să distingă, instanţa apreciază că, în lipsa unei limitări legale exprese în acest sens, cererea cu privire la cheltuielile de judecată poate fi formulată şi separat.

Instanţa reţine că temeiul acordării cheltuielilor de judecată, indiferent dacă acestea sunt solicitate în cadrul unui litigiu pendinte sau pe cale separată, este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, cheltuielile de judecată la care este îndreptăţită partea care a câştigat procesul având natura unei despăgubiri acordate acestei părţi pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Prin urmare, faţă de natura cheltuielilor de judecată, instanța nu poate primi apărările MT în sensul că cercetarea penală, trimitea în judecată și constituirea ca parte civilă în procesul penal sunt activități permise de lege, care înlătură caracterul ilicit al faptei.

În ceea ce privește modalitatea în care sunt probate cheltuielile de judecată, instanța reține că, potrivit art. 452 C.pr.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor.

Astfel, la data de 02.02.2011, reclamanta a încheiat cu Cabinetul de avocat Buneci Petre contractul de asistență juridică seria B nr. 040251/4/2011 (f. 41 vol. I), având ca obiect asigurarea asistenței juridice în cadrul dosarului nr. 153/P/2006 aflat pe rolul DNA – Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, în schimbul plății unui onorariu în cuantum de 10.000 lei (inclusiv TVA).

Reclamanta a achitat serviciile anterior menționate, în valoare de 10.000 lei, astfel cum rezultă din factura nr. 78/03.02.2011 și din chitanța nr. 52/03.02.2011 (f. 30 vol. I).

În ceea ce privește etapa fondului, reclamanta a încheiat două contracte de asistență juridică, respectiv, la data de 13.05.2011, cu Cabinetul de avocat BP, contractul seria B 040258/11/2011, având ca obiect asigurarea asistenței juridice în dosarul nr. 26183/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București, în schimbul plății unui onorariu în valoare de 5.000 lei + TVA (f. 42 vol. I) și, la data de 02.05.2011, cu Cabinetul de avocat OI, contractul de asistență juridică nr. 330336, având ca obiect asistență juridică și reprezentare în cadrul dosarului penal nr. 26183/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București (fond), în schimbul plății unui onorariu în cuantum de 10.000 lei + 2.400 lei TVA (f. 43 vol. I).

Reclamanta a achitat serviciile anterior menționate, în valoare de 6.200 lei, respectiv de 12.400 lei, astfel cum rezultă, pe de o parte, din factura nr. 87/20.05.2011 și chitanța nr. 59/20.05.2011 (f. 33 vol. I) și, pe de altă parte, din factura nr. 0000092/02.05.2011 și chitanța nr. 02.05.2011 (f. 31 vol. I).

În ceea ce privește etapa apelului, la data de 01.02.2016, reclamanta a încheiat cu S.C.A. B. contractul de asistență juridică nr. 1537254 (f. 44 vol. I), având ca obiect asigurarea asistenței juridice în dosarul nr. 26183/3/2011 aflat pe rolul Curții de Apel București (apel), în schimbul plății unui onorariu în valoare de 10.350 lei + TVA.

Reclamanta a achitat serviciile anterior menționate, în cuantum total de 12.420 lei, așa cum reiese din factura nr. 0000383/02.03.2016 și recipisa de depunere a acestei sume din data de 04.03.2016 (f. 32 vol. I).

Instanța reține că reclamanta a făcut dovada realității serviciilor de asistență juridică și reprezentare prestate, numele avocaților cu care aceasta a încheiat contractele de asistență juridică menționate în cele ce preced fiind regăsite atât în actele de urmărire penală, cât și în încheierile de ședință din dosarul nr. 26183/3/2011*, fond și apel.

De asemenea, instanța apreciază că valoarea totală a cheltuielilor de judecată, de 41.020 lei, este rezonabilă în raport de complexitatea deosebită a cauzei și durata procesului penal, neexistând niciun motiv pentru a face aplicarea prevederilor art. 451 alin. 2 C.pr.civ..

Luând în considerare modul în care dosarul penal nr. 26183/3/2011* a fost soluționat atât pe latură penală (pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.pr.pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală), cât și pe latură civilă (respingerea acțiunii civile formulate de partea civilă MT față de toți inculpații ca neîntemeiată), instanța apreciază că reclamanta este îndreptățită să solicite ambilor pârâți plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat efectuate în cadrul dosarului penal, respectiv atât Statului Român, în calitate de titular al acțiunii penale, în temeiul art. 453 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 276 alin. 6 C.pr.pen., cât și MT, în calitate de parte civilă, în temeiul art. 453 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 276 alin. 5 C.pr.pen..

Instanța nu poate reține că persoana vătămată, care s-a constituit și parte civilă, a provocat în integralitate cheltuielile judiciare efectuate de reclamantă, cu consecința suportării acestora în totalitate de către MT în baza art. 276 alin. 5 C.pr.pen., în contextul în care Ministerul Public s-a sesizat din oficiu, nu ca urmare a unei plângeri penale, și a pus în mișcare acțiunea penală. Or, în această ipoteză, ar însemna că o parte a prejudiciului suferit de reclamantă, prin suportarea cheltuielilor de judecată pentru a se apăra pe latura penală, să rămână neacoperit, fapt ce ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

În opinia instanței, prevederile art. 276 alin. 6 C.pr.pen., având un caracter general, acoperă și situația în care inculpatul a efectuate cheltuieli judiciare care nu se subsumează dispozițiilor art. 276 alin. 5 C.pr.civ., ci au fost determinate de către stat, prin Ministerul Public, și nu doar în cazul altor soluții ce pot fi pronunțate, cum ar fi încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților, cum în mod neîntemeiat a afirmat MT.

Astfel, în cazurile în care inculpatul a fost achitat, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate în integralitate persoanei vătămate sau părții civile, instanța apreciază că devin incidente prevederile art. 453 alin. 1 C.pr.civ., care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la SR, prin MFP, care suportă riscul de activitate a serviciului de înfăptuire a justiției, chiar dacă nu a avut calitate de parte sau de subiect procesual principal în procesul penal, în sensul art. 32 și art. 33 C.pr.pen.. De altfel, dispozițiile art. 224 C.civ., invocate de pârâtul Statul Român nu fac decât să confirme cele afirmate, în lipsa unui text de lege care să prevadă contrariul.

În ceea ce privește fundamentul răspunderii Statului Român, instanța reține că este vorba despre o răspundere obiectivă, întemeiată pe obligația de garanție ce îi revine, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, și nu calitatea de comitent al magistraților, așa cum în mod neîntemeiat a afirmat acesta.

În acest context, având în vedere că serviciile de asistență juridică și reprezentare contractate de reclamantă pentru asigurarea dreptului la apărare în cadrul dosarului penal au vizat atât latura civilă, cât și latura penală, fără a se putea stabili ponderea acestora în raport de cele două laturi, precum și fundamentul pretențiilor reclamantei, instanța va admite acest capăt de cerere și va obliga pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 41.020 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii de avocat) efectuate în cadrul dosarului penal nr. 26183/3/2011* (urmărire penală, fond şi apel).

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor morale ca urmare a duratei excesive a procedurii judiciare, instanța reține că, întrucât art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă oricărei persoane dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale, el are ca obiect, în materie penală, asigurarea faptului că persoanele acuzate nu fac obiectul unui capăt de acuzare o perioadă prea mare de timp și că se ia o decizie asupra temeiniciei acestuia.

În ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că aceasta începe în ziua în care persoana este pusă sub acuzare, în sensul că ea este notificată oficial, din partea autorităților competente, cu privire la suspiciunea de a fi săvârșit o infracțiune (cauza Deweer împotriva Belgiei) și se sfârșește odată cu pronunțarea hotărârii ce soluționează fondul acuzației (cauza Neumeister împotriva Austriei).

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, care impun o evaluare globală. Pentru a analiza dacă durata unei proceduri penale a fost rezonabilă, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au evidențiat o serie de criterii, precum complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și pe cel al autorităților administrative și judiciare competente (cauzele König împotriva Germaniei; Neumeister împotriva Austriei; Ringeisen împotriva Austriei; Pélissier şi Sassi împotriva Franţei; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei etc)..

În acest context, instanța reține că, la data de 22.09.2009, reclamantei i s-a adus la cunoștință de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție că s-a dispus începerea urmăririi penale, în cadrul dosarului penal nr. 153/P/2006, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. (f. 6 vol. III), iar la data 23.06.2017 instanța s-a pronunțat definitiv asupra fondului acuzației penale, prin Decizia penală nr. 934/A a Curții de Apel București, dispunând achitarea reclamantei, motivat de împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În analiza duratei procesului penal, instanța nu va lua în considerare data de 14.02.2019, dată la care a fost pronunțată Decizia penală nr. 51/RC de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. 26183/3/2011*, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA, întrucât acesta viza exclusiv soluționarea laturii civile și măsurile asigurătorii, nu și fondul acuzației penale aduse reclamantei, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel nu mai putea fi modificată.

Prin urmare, instanța reține că durata procesului penal a fost de 7 ani și 9 luni, timp în care s-a desfășurat urmărirea penală, judecata în primă instanță și judecata în apel.

În ceea ce privește complexitatea cauzei, instanța apreciază că aceasta a fost ridicată, raportat la numărul persoanelor implicate în procedură, 14 inculpați, cu multiple capete de acuzare (infracțiuni de abuz în serviciu, luare de mită, aderare/constituire grup infracțional organizat, efectuarea de operațiuni comerciale incompatibile cu funcția deținută, transmitere fictivă de acțiuni sau părți sociale, spălare de bani, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă etc), respectiv peste 100 de martori. De asemenea, instanța ia în considerare și faptul că în cauză au fost efectuate două expertize contabile complexe, una în etapa fondului (încuviințată prin încheierea din data de 30.09.2013 – f. 39-43 vol. IV) și una în etapa apelului (încuviințată prin încheierea din data de 07.09.2016 (f. 70-74 vol. III), iar la rapoartele de expertiză au fost formulate obiecțiuni.

În ceea ce privește comportamentul reclamantei, instanța apreciază că nu i se poate reproșa acesteia temporizarea procedurii judiciare, solicitările sale de amânare având la bază respectarea dreptului său la apărare și complexitatea deosebită a cauzei.

Astfel, la termenul din data de 17.02.2012, după o audiere întinsă pe o durată de 06:35 h a doi dintre inculpați, având în vedere și solicitarea apărătorilor aleși ai tuturor inculpaților, precum și orele înaintate, instanța a amânat cauza. Aceeași situație a fost regăsită și la termenul din data de 01.03.2012, când audierea unor inculpați a durat peste 5 ore.

De asemenea, reclamanta a fost audiată la termenul din data de 13.04.2012, în etapa fondului, și a solicitat să fie reaudiată în apel, audierea având loc la termenul din data de 08.04.2016. La același termen au fost reaudiați și alți inculpați care au solicitat acest lucru.

Totodată, proba cu expertiza contabilă a fost solicitată și de reclamantă, iar la raportul depus în primă instanță, inclusiv aceasta a formulat obiecțiuni, care au fost încuviințate în parte de către instanță. De asemenea, în etapa apelului, a fost solicită efectuarea unei noi expertize contabile.

În aceeași sferă, a respectării dreptului la apărare, consideră instanța că se regăsesc și cererile de amânare formulate de reclamantă la termenele din data de 15.01.2016, respectiv din data de 12.02.206, când aceasta a solicitat acordarea unui termen pentru a-și angaja un apărător, respectiv pentru a lua cunoștință de motivele de apel.

Referitor la comportamentul autorităților competente, instanța, analizând toate încheierile de ședință depuse la dosar, nu regăsește nicio perioadă de inactivitate semnificativă imputabilă acestora, durata procesului penal fiind cauzată exclusiv de complexitatea cauzei și de respectarea dreptului la apărare a tuturor celor implicați.

Astfel, în perioada 23.12.2011-12.12.2013, a fost audiat un număr considerabil de persoane, inculpați și martori, chiar reprezentanții inculpaților cerând uneori amânarea cauzei față de întinderea duratei audierilor, așa cum s-a arătat în cele ce preced. De altfel, chiar în cuprinsul unor încheieri instanța a invocat complexitatea ridicată a cauzei, numărul mare de persoane necesar a fi audiate și respectarea dreptului la apărare al părților (încheierile din data de 23.12.2011, 06.09.2013).

De asemenea, instanța constată că de la data încuviințării efectuării unei expertize contabile (30.09.2013) și până la data depunerii raportului de expertiză (după aproximativ 9 luni), nu au existat perioade de inactivitate completă, fiind audiați în acest interval și alți martori. După depunerea raportului de expertiză, părțile au formulat obiecțiuni, care au fost admise în parte, suplimentul la raportul de expertiză fiind depus la data de 12.12.2014.

Sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 04.06.2015 și, deși este adevărat că aceasta a fost redactată la data de 23.11.2015, intervalul de timp necesar redactării apare ca fiind justificat de complexitatea dosarului.

Etapa apelului a durat aproximativ 1 an și jumătate (de la data de 15.01.2016 și până la data de 23.06.2017, data pronunțării hotărârii definitive), timp în care nu se pot observa perioade de inactivitate, fiind reaudiați inculpații și efectuat un nou raport de expertiză contabilă.

În ceea ce privește faza de urmărire penală, instanța constată că nu au fost depuse înscrisuri din care să reiasă faptul că organelor de urmărire penală le este imputabilă durata de timp în care dosarul s-a aflat pe rolul Parchetului.

Luând în considerare și miza litigiului (cauza Abdoella împotriva Ţărilor de Jos), instanța constată că reclamanta nu a fost privată în niciun moment de libertate pe parcursul soluționării procesului penal.

Pe cale de consecință, analizând în ansamblu parcursul procesului penal din dosarul nr. 26183/3/2011*, instanța apreciază că durata acestuia, de aproximativ 7 ani și 9 luni (urmărire penală, fond și apel), a fost rezonabilă raportat la complexitatea crescută a cauzei și comportamentul celor implicați.

În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul că durata excesivă a procesului penal a fost reținută deja de instanțele penale, instanța o va înlătura, întrucât, deși este adevărat că în cuprinsul Sentinței penale nr. 914 pronunțate la data de 04.06.2015 de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. 26183/3/2011* s-a reținut acest aspect în analiza individualizării pedepsei aplicate (inclusiv) reclamantei (pagina 77), aceasta a fost modificată prin Decizia penală nr. 934/A pronunțată la data de 23.06.2017 de Curtea de Apel București în dosarul nr. 26183/3/2011*, dispunându-se achitarea. Împrejurarea că durata excesivă s-ar fi reținut în privința altor inculpați nu are relevanță în cauză, câtă vreme momentele de la care aceștia au fost puși sub acuzare pot fi diferite.

În Decizia penală nr. 934/A pronunțată la data de 23.06.2017 de Curtea de Apel București în dosarul nr. 26183/3/2011*, instanța nu a mai reținut aspecte legate de durata excesivă a procedurii în ceea ce o privește pe reclamantă, mențiunile de la paginile 67, 69 și 80 din deciziei făcând parte din expunerea celor reținute de instanța de fond și din motivele de apel ale Parchetului.

Față de considerentele expuse, constatând că nu a existat o durata excesivă a procesului penal în sensul art. 6 C.E.D.O., instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru acest motiv, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor morale ca urmare a afectării, pe de o parte, a onoarei, demnității și reputației și, pe de altă parte, a altor drepturi nepatrimoniale (viață de familie, sănătate), instanța constată că reclamanta și-a întemeiat acest petit pe dispozițiile art. 6 și art. 41 C.E.D.O., art. 1349, art. 1357, art. 1391 și art. 253 C.civ..

În acest context, instanța reține că, în conformitate cu prevederile art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, potrivit art. 1357 C.civ., cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Prin urmare, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Totodată, art. 253 alin. 1 și 4 C.civ. reglementează mijloacele de apărare pe care o persoană fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate sau amenințate le are la îndemână, prevăzând că aceasta poate cere oricând instanței, printre altele, despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Potrivit susținerilor reclamantei, afectarea drepturilor sale nepatrimoniale a fost determinată de faptul că a fost trimisă în judecată, în pofida tuturor informațiilor depuse la dosar cu privire la nevinovăția sa, de durata procesului penal și faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în casație.

În opinia instanței, aspectele învederate de reclamantă nu se circumscriu unei fapte ilicite, necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în lipsa existenței unei dispoziții legale care să fi fost încălcată de către aceștia.

Împrejurarea că s-a dispus trimiterea reclamantei în judecată și că persoana vătămată s-a constituit parte civilă, iar soluția definitivă a fost în sensul achitării și respingerii acțiunii civile, nu pot reprezenta fapte ilicite în sine, câtă vreme au avut loc într-un cadru legal, dispozițiile Codului de procedură civilă permițând acțiunile întreprinse, și nu au fost dovedite alte circumstanțe excepționale care să ateste caracterul ilicit al faptelor pârâților.

În lipsa unei fapte ilicite, instanța apreciază că este de prisos a fi analizate celelalte condiții necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Prin urmare, luând în considerare și că nu a fost reținută durata excesivă a procesului penal, instanța va respinge și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, dispozițiile art. 453 alin. 2 C.pr.civ. prevăd că atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și culpa parțială a pârâților, instanța îi va obliga pe aceștia, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.835,6 lei (chitanțe – f. 1, 38 vol. I), reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise în prezentul dosar, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare