Contestaţie la executare

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 20.02.2020, sub numărul 443/110/2020, persoana condamnatǎ C.I., încarcerat la momentul formulării cererii în Penitenciarul Spital Târgu Ocna, a formulat o contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând înlăturarea pedepsei prinicipale, a pedepselor complementare şi accesorii şi constatarea încetării consecinţelor juridice ale hotărârii de condamnare.

În cuprinsul cererii, contestatorul a arǎtat cǎ prin Sentinţa penală nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti a fost condamant la o pedeapsă rezultantă de 12 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni.

Contestatorul a arătat că la momentul trimiterii sale în judecată, în anul 2011, din dosarul nr. 155/D/P/2007 a fost disjuns dosarul nr. 195/D/P/2011, vizând acelaşi tip de infracţiuni şi aceeaşi perioadă pentru care a fost condamnat, respectiv 2006-2008. Arată că la data de 16.09.2019 i s-a comunicat soluţia de clasare cu privire la dosarul disjuns, procurorul reţinând că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale potrivit art. 153, alin. 1 raportat la art. 154, alin. 1, lit. d C. pen. având în vedere decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018.

Consideră că există o identitate de cauze, fapte, modalitate de săvârşire a infracţiunii, perioadă de timp, făptuitori, astfel încât ar fi fost incidente dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., fiind deja sancţionat cu pedeapsa închisorii în cadrul primului dosar.

Susţine că dacă Decizia Curţii Constituţionale a României s-ar fi aplicat la data rămânerii hotărârii de condamnare, la 14.04.2017, instanţa ar fi trebuit să dispună o soluţie de achitare în condiţiile art. 16, alin. 1, lit. f C. proc. pen., însă având în vedere că Decizia respectivă s-a publicat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, instanţa nu mai putea interveni în procedura de executare.

În continuare, face referire la Decizia CCR nr. 651/2018 susţinând că prin aceasta s-a stabilit că în cazul în care este constatată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare pentru cauze pendinte dar şi pentru cele definitiv judecate, instanţa, în aplicarea art. 595 C. proc. pen. cu referire la art. 4 C. pen., este obligată să înlăture eventuala neconstituţionalitate din pedepsele definitiv pronunţate, aceleaşi considerente fiind avute în vedere şi prin deciziile nr. 281/2019 şi 293/2019 ale Curţii Constituţionale.

Acesta a arătat că raportat la ultimul act material, calculul termenului de prescripţie prevăzut de art. 153, alin. 1 raportat la art. 154, alin. 1 C. pen., începe de la data de 31.05.2008, după cum urmează:

- pentru infracţiunea de delapidare, potrivit Deciziei nr. 1/2015 a  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, termenul de prescripţie era de 4 ani şi 8 luni şi s-a împlinit la 01.02.2013;

- pentru infracţiunea de constiuire a unui grup infracţional organizat, termenul de prescripţie era de 5 ani şi s-a împlinit la 01.06.2013;

- pentru infracţiunea de evaziune fiscală, termenul de prescripţie era de 8 ani şi s-a împlinit la 01.06.2016;

- pentru infracţiunea de spălarea banilor, termenul de prescripţie era de 8 ani şi s-a împlinit la 01.06.2016.

Petentul arată că prin prisma art. 187 C. pen. şi a Deciziei nr. 8/2014 a  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pedeapsa maximă prevăzută de lege este acea pedeapsă exprimată pentru fapta săvârşită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepselor, iar prin raportare la momentul în care termenul de prescripţie se consideră îndeplinit, în forma redefinită de Decizia nr. 297/2018 a CCR, la data rămânerii definitive a Deciziei penale nr. 576/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, nu se putea constata decât achitarea în temeiul art. 16, alin. 1, lit. f C. proc. Pen., întrucât operase o “dezincriminare”.

În susţinerea cererii formulate, contestatorul a depus la dosarul cauzei copia mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 6205/2015 emis de Tribunalul Bucureşti în baza Sentinţei penale nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti.

Din dispoziţia instanţei, la dosarul cauzei a fost ataşată fişa de cazier judiciar a contestatorului, copia Sentinţei penale nr. 12004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosar nr. 49963/3/2011 precum şi copia dispozitivului Deciziei penale nr. 576/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, a înaintat la dosarul cauzei, în format electronic, rechizitoriul nr. 195/D/P/2011.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti în dosar nr. 49963/3/2011, s-a dispus, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.I.:

„În temeiul art. 386 alin.1 Cod procedură penală respinge ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul C.I., prin apărător.

În temeiul art.386 alin.1 Cod de procedură penală, schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.I. din infracţiunile prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003, rap. la art.323 C.p.,  art. 26 C.pen. rap. la art.215 ind.1 al.1 şi 2 C.pen. cu aplic. art.41 al.2 C.pen., art.9 al.1 lit. a şi al.2  din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.41 al.2 C.pen, prev. de art.290 C.pen. cu aplic. art.41 al.2 C.pen., art.23 lit. a şi c din Legea nr. 656/2002, cu aplic. în final a art.33 lit. a C.pen. în infracţiunile prev. de art. 367 alin.1 noul Cod penal cu aplic. art. 5 alin.1 din noul Cod penal,  art. 48 alin.1 noul Cod penal rap. la art.295 alin.1 din noul Cod penal cu referire la art. 308 din noul Cod penal şi art.309 din noul Cod penal, cu aplic. art.35 alin.1 din noul Cod penal şi art.5 alin.1 din noul Cod penal, art.9 alin.1 lit.c şi alin.2 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.35 alin.1 din noul Cod penal şi art.5 alin.1 din noul Cod penal şi art. 29 alin.1 lit.a şi c din Legea nr. 656/2002 modificată prin art.111 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin.1 noul Cod penal privind concursul de infracţiuni.

În temeiul art. 367 alin.1 noul Cod penal cu aplic. art. 5 alin.1 din noul Cod penal condamnă pe inculpatul C.I., la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional, faptă din perioada 2006-2008.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.67 alin.1 şi 2 din noul Cod penal aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, care se va executa în condiţiile prev. de art.68 alin.1 lit.c din noul Cod penal.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.65 alin.1 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal pe durata executării pedepsei principale stabilite pentru fapta sus-menţionată.

În temeiul art. 48 alin.1 noul Cod penal rap. la art.295 alin.1 din noul Cod penal cu referire la art. 308 din noul Cod penal şi art.309 din noul Cod penal, cu aplic. art.35 alin.1 din noul Cod penal şi art.5 alin.1 din noul Cod penal condamnă pe inculpatul C.I. la pedeapsa principală de 6 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave şi în formă continuată, faptă din perioada 2006-2008.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.67 alin.1 şi 2 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condiţiile prev. de art.68 alin.1 lit.c din noul Cod penal.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.65 alin.1 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe durata executării pedepsei principale stabilite pentru fapta sus-menţionată.

În temeiul art.9 alin.1 lit.c şi alin.2 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.35 alin.1 din noul Cod penal şi art.5 alin.1 din noul Cod penal condamnă pe inculpatul C.I. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă agravată şi continuată.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.67 alin.1 şi 2 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condiţiile prev. de art.68 alin.1 lit.c din noul Cod penal.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.65 alin.1 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe durata executării pedepsei principale stabilite pentru fapta sus-menţionată.

În temeiul art.29 alin.1 lit.a şi c din Legea nr.656/2002 modificată prin art.111 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, cu aplic. art.5 alin.1 din noul Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa principală de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.67 alin.1 şi 2 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condiţiile prev. de art.68 alin.1 lit.c din noul Cod penal.

În temeiul art.12 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal rap. la art.65 alin.1 din noul Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe durata executării pedepsei principale stabilite pentru fapta sus-menţionată.

În temeiul art.38 lit.a din noul Cod penal rap. la art.39 alin.1 lit.b din noul Cod penal, aplică inculpatului C.I. pedeapsa cea mai grea, aceea de 8 ani închisoare, la care adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 4 ani şi 2 luni închisoare (1/3 din 12 ani şi 6 luni închisoare), în final inculpatul urmând să execute o pedeapsă principală rezultantă de 12 ani şi 2 luni închisoare, pe durata căreia, în temeiul art.45 alin.5 din noul Cod penal, inculpatul va executa şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal. 

În temeiul art.45 alin.1 din noul Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă de 12 ani şi 2 luni închisoare, se aplică şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.66 alin.1 lit.a, b şi g din noul Cod penal, pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condiţiile prev. de art.68 alin.1 lit.c din noul Cod penal.

În temeiul art.72 alin.1 din noul Cod penal, scade din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi a arestării preventive de la 08.10.2010 la 18.03.2011. (...)”

Ulterior, prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, acesta fiind încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 6205/2015 emis de Tribunalul Bucureşti.

Cu privire la situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea soluţiei de condamnare, instanţa a reţinut că inculpatul C.I., în perioada 2006-2008 a constituit un grup infracţional împreună cu inculpaţii D.T., P.I., N.M., M.S., A.Z., D.C.V., C.I. şi R.V., la care a aderat ulterior şi inculpatul Ş.G., grup care a acţionat în mod organizat, pe două paliere – unul reprezentat de inculpaţii din conducerea P. (coordonaţi de M.S. prin A.Z.) – iar celălalt prin inculpaţii care au înfiinţat ori s-au ocupat efectiv de SC C.V. SRL sau de societăţile cu care aceasta a subcontractat (coordonaţi de inculpaţii C.I. şi P.I.), legătura dintre cele două paliere fiind asigurată prin P.I., scopul urmărit fiind comiterea infracţiunii de delapidare; prin activitatea desfăşurată, legată de SC C.V. şi societăţile subcontractante, constând în implicarea în încheierea şi executarea contractului fictiv cu C.V. SRL, activitatea legată de înfiinţarea unor firme, furnizarea unor documente necesare inculpaţilor din conducerea P. să justifice cheltuielile cu serviciile şi să efectueze plăţile, i-a ajutat pe inculpaţii din conducerea P. în activitatea de însuşire a sumei de 19.787.925,20 lei din conturile SC P. SA; s-a sustras în calitate de administrator al SC I.M. SRL de la plata sumei totale de 456.161,36 lei, datorate bugetului de stat, prin evidenţierea de operaţiuni fictive în actele contabile ale societăţii şi întocmind şi depunând la organele fiscale bilanţuri anuale, deconturi de TVA, declaraţii privind obligaţiile de plată pe care le-a falsificat şi a transferat şi retras sume de bani, în vederea disimulării originii acestora, în calitate de administrator a cinci societăţi comerciale şi împuternicit pe cont pentru şapte societăţi comerciale.

Prin rechizitoriul nr. 195/D/P/2011 întocmit de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, înaintat la dosarul cauzei în format electronic, s-a dispus, printre altele:

- clasarea acţiunii penale, în baza art. 16 alin. 1 lit. i C. proc. pen. faţă de inculpaţii P.I., C.I. şi D.T. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 48 C.pen rap. la art. 9 alin. 1 lit.c şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005 (2 fapte), fiecare cu aplic. art. 35 alin 1 C.pen si art. 5 alin. 1 C.pen. şi spălare a banilor art. 49 alin. 1 lit. b din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. şi art. 5 alin. 1 C.pen.

- clasarea acţiunii penale în baza art. 16 alin. 1 lit. f C. proc. pen., faţă de inculpaţii P.I., C.I., D.T. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin.1 şi 2 C.pen. şi delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. 1 C.pen., raportat la art.308 - 309 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. și art. 5 alin. 1 C.pen. (2 fapte), întrucât a intervenit prescripţia potrivit art. 153 alin. 1 rap. art. 154 alin. 1 lit.  d C.pen., având învedere Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

În cuprinsul rechizitoriului, procurorul a reţinut că  „în ceea ce priveşte faptele de spălare a banilor reţinute în sarcina inculpaţilor P.I., C.I., D.T. şi N.M., aceştia au fost condamnaţi definitiv de către Curtea de Apel Bucureşti, în calitate de autori pentru comiterea în aceeaşi perioadă, respectiv 01.01.2006–31.12.2008, prin intermediul persoanelor juridice T.M. SRL, R.M.P. SRL şi I.M. SRL, iar subsecvent prin interpunerea şi a persoanelor juridice indicate în fila 58 din Decizia nr. 576A pronunţată la data de 14.04.2017 în dosarul penal nr. 49963/3/2011.” (pag 147).

Soluţia de clasare a fost dispusă în urma aplicării prinicipiului ne bis in idem, procurorul făcând referire directă la soluţia de condamnare dispusă prin Sentinţa penală nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti în dosar nr. 49963/3/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti şi apreciind aşadar că subzistă cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16, lit. i C. proc. pen. În rechizitoriu există o secţiune dedicată (p. 114-147), în cuprinsul căreia se efectuează o analiză a incidenţei principiului ne bis in idem în privinţa infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală şi spălare a banilor pentru care a fost cercetat inculpatul C.I. în cadrul dosarului disjuns, respectiv 195/D/P/2011.

Rezultă că sunt vădit nefondate susţinerile contestatorului C.I., în sensul că în ceea ce priveşte faptele pentru care s-a dispus condamnare, nu s-ar fi făcut aplicarea prinicipiului ne bis in idem. De altfel, conform art. 6 C. proc. pen. „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”, or textul de lege indicat nu îşi regăseşte aplicabilitatea în ceea ce priveşte situaţia juridică a contestatorului, întrucât acesta nu a fost urmărit/judecat pentru aceleaşi fapte.

Referitor la solicitarea petentului de a se constata intervenirea unei legi penale noi, instanţa apreciază că este neîntemeiată. În acest sens, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 595, alin. 1 C. proc. pen., instanţa are obligaţia de a face aplicarea prevederilor art. 4 şi art. 6 C. pen. referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în situaţia în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa.

Instanţa reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 651/2018 au fost admise excepţiile de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. 1 din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională, respectiv că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai ușoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci și de însăși o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare.

În ceea ce privește conceptul de lege, Curtea, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, a reținut că acesta are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal (lege emisă de Parlament, autoritate legiuitoare a țării) sau organic și cel material – are în vedere conținutul reglementării, respectiv natura relațiilor sociale reglementate.

Curtea a reţinut că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai ușoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci și de însăși o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare.

Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinței și opțiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, și care abrogă o normă care a beneficiat de prezumția de constituționalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât și asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curții Constituționale, care sancționează o normă de incriminare, constatând neconstituționalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluționate, cu consecința ca persoanele care cad sub incidența acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituțională.

Cu toate acestea, instanţa reţine că referirea inculpatului la Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilorart. 155  alin. 1 din Codul penal, este neconstituțională, nu are caracterul unei “legi noi” în sensul prevăzut de art. 595 C. pen. Atât dispoziţiile articolului indicat, cât şi Deciziile Curţii Constituţionale fac referire fie la dezincriminarea unei infracţiuni, fie la intervenirea unei legi penale noi ce prevede o pedeapsă mai uşoară, neputând fi extinsă prin analogie şi cu referire la termenele de prescripţie a răspunderii penale.

De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat prin Decizia nr. 3200/18.05.2006, care încă îşi regăseşte aplicabilitatea, că o contestaţie la executare întemeiată de prevederile art. 461, alin. 1, lit. d C. proc. pen. de la 1968 (corespondent al art. 598, alin. 1, lit. d C. proc. pen.) se poate formula numai atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingereori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării, iar aplicarea prevederilor art. 458, alin. 1 C. proc. pen. de la 1968 (corespondent art. 595 C. proc. pen.) este limitată la situaţiile când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea sau o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa.

Curtea Constituţională a României a reţinut că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai ușoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci și de însăși o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare. Astfel, dezincriminările intervin atât prin intermediul abrogării/modificării textelor legale preexistente, dar și prin intermediul deciziei Curții Constituționale prin care se admite excepția de neconstituționalitate a unei norme de incriminare, cu consecința constatării neconstituționalității întregului text de incriminare (a se vedea Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015) sau a unui/unor element/e constitutiv/e din conținutul normei de incriminare (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016). În acest din urmă caz, se produce o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, sens în care Curtea constată că prin efectele deciziei sale se pot reconfigura anumite infracțiuni.

Faptul că ulterior condamnării, printr-o decizie CCR s-a constatat neconstuţionalitatea unui text de lege ce vizează prescripţia răspunderii penale (în speţă, faptul că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție) nu poate fi asimilată unei legi penale noi, întrucât, pe de o parte, conform art. 147, alin. 3 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pe viitor, iar interpretarea dată de contestatorul C.I. dispoziţiilor legale indicate este eronată.

Deşi contestatorul nu a indicat în mod expres în cuprinsul cererii formulate, instanţa apreciază că unicul caz incident dintre cele prevăzute de art. 598, alin. 1 C. proc pen., în raport de motivele invocate, este cel prevăzut la lit. d, respectiv când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

În acest sens, instanţa reţine că susţinerile contestatorului, în sensul că la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, termenul de prescripţie a răspunderii penale ar fi fost împlinit, sunt nefondate.

Prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică. Aceasta are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse.

Astfel, potrivit art. 154, alin. 1 C. proc. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Prin sentinţa de condamnare, instanţa a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului C.I., astfel încât termenele de prescripţie a răspunderii penale, în raport de infracţiunile reţinute în sarcina sa sunt de 5 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 367, alin. 1 C.pen. cu aplic. art. 5 alin.1 din noul Cod penal, 8 ani pentru infracţiunea de complicitate la delapidare în formă continuată prevăzută de art. 48 alin.1 noul Cod penal rap. la art.295 alin.1 din noul Cod penal cu referire la art. 308 din noul Cod penal şi art.309 din noul Cod penal, cu aplic. art.35 alin.1 din noul Cod penal şi art.5 alin.1 din noul Cod penal, 8 ani pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art.9 alin.1 lit.c şi alin.2 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.35 alin.1 din noul Cod penal şi art.5 alin.1 din noul Cod penal şi 8 ani pentru infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art.29 alin.1 lit.a şi c din Legea nr.656/2002 modificată prin art.111 din Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, cu aplic. art.5 alin.1 din noul Cod penal.

Cu toate acestea, în cauză nu a intervenit pentru niciuna dintre infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea, prescripţia răspunderii penale, anterior acestui moment, întrucât organele de urmărire penală şi instanţa de judecată nu au rămas în pasivitate, în cauză fiind efectuate acte de procedură ce i-au fost aduse la cunoştinţă (începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materiulul de urmărire penală, trimiterea în judecată) care au întrerupt termenul de prescripţie. Nici termenul special de prescripţie prevăzut de art. 155, alin. 4 C. pen., ce constă în depăşirea cu încă o dată a termenelor indicate în cuprinsul art. 154 C. pen. nu s-a împlinit anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în raport de niciuna dintre infracţiunile reţinute în sarcina sa.

De altfel, practica şi doctrina sunt unanime în aprecierea că pe calea contestaţiei la executare nu poate fi invocată prescripţia răspunderii penale, ci doar prescripţia executării pedepsei, drept cauză care înlătură consecinţele condamnării.

În consecinţă, în raport de cele ce preced, instanţa va respinge ca inadmisibilă cererea de constatare a intervenerii unei legi penale noi, iar în temeiul art. 598 C. proc. Pen. va respinge contestaţia la executare formulată de contestatorul C.I., împotriva Sentinţei penale nr. 2004/20.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 546/14.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, ca neîntemeiat, urmând a îl obliga pe aceasta la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu va fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Domenii speta

Spete similare