Latura civilă a procesului penal. Obligația de citare. Repararea prejudiciului cauzat prin accident de circulație de către inculpat.

Decizie 496/Ap din 20.08.2021


Cuprins pe materii

•Drept procesual penal. Acțiunea civilă. Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente.

Index alfabetic

•Acțiunea civilă în procesul penal

•Introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal

•Citarea

•Inexistența obligației inculpatului de a repara prejudiciul

Rezumat

Obligația de citare există numai cu privire la persoanele care au calitatea de părți sau persoane vătămate (art. 353 Cod de procedură penală), calitate dobândită procedural (în termenele prevăzute de lege).

Inculpatul care are încheiat contract de asigurare RCA nu are obligația de a repara prejudiciul generat prin accidentul de circulație produs din culpa sa în situația în care asigurătorul nu este parte în procesul penal.

Constată că prin sentinţa penală nr.199 pronunţată în data de 21.10.2020, Judecătoria Zărneşti, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 23.10.2020, în baza art. 196 alin. 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, l-a condamnat pe inculpatul A., […], fără antecedente penale, la pedeapsa de un (1) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 67 alin. 1 Cod penal, a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. i) Cod penal, respectiv dreptul de a conduce autovehicule, în sensul art. 6 pct. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, pe o perioadă de trei ani, ce se execută de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe conform art. 68 alin. 1 lit. b) Cod penal.

În baza art. 91 şi 92 din Codul penal, a suspendat executarea pedepsei de 1 an închisoare pe durata unui termen de supraveghere de doi (2) ani, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal a obligat pe inculpat ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a)să se prezinte la Serviciul de Probaţiune B., la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c)să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d)să comunice schimbarea locului de muncă;

e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal, a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială, derulat de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, a stabilit ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul uneia dintre Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului din […], pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 96 din Codul penal, a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse sau stabilite de lege.

În baza art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

În baza art. 5 alin. 5 din Legea nr. 76/2008, a informat pe inculpat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.) a profilului genetic.

În baza art. 397 alin. 1, cu referire la art. 19 alin. 5 şi art. 25 alin. 1 Cod procedură penală şi art. 1357 din Codul civil, a admis în parte acţiunea civilă formulată de C., şi a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 10 000 de lei, cu titlu de daune materiale şi 50 000 de lei, cu titlu de daune morale.

În baza art. 397 alin. 1, cu referire la art. 19 alin. 5 şi art. 25 alin. 1 Cod de procedură penală, art. 1357 din Codul civil şi art. 320 din Legea nr. 95/2006 a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă D. şi a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 3665,62 lei, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 274 alin. 1 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata sumei de 2700 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 276 alin. 2 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata către partea civilă  C. a sumei de 9 000 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

 Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. xxx/P/2017 emis la data de 12.07.2019 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărneşti, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. 2, 3 din Codul penal, reţinându-se în esenţă, că la data de 24.07.2017, inculpatul A. a condus autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], pe DN […] în direcţia […], în zona km […], şi din cauza neadaptării vitezei de deplasare la condiţiile de drum, respectiv o curbă la dreapta, a pierdut controlul autoturismului, a pătruns pe contrasens şi a lovit autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], care circula regulamentar. Zona de drum pe care s-a produs accidentul de circulaţie era semnalizată cu indicatoare cu semnificaţia „curbe deosebit de periculoase”. Atât conducătorul autoturismului marca […] cu nr. de înmatriculare […] – E., cât şi suspectul A., au fost testaţi cu aparatul etilotest şi le-au fost prelevate probe biologice de sânge, rezultatul testului cu aparatul etilotest fiind 0,00 mg/l alcool pur în aerul respirat pentru ambii, analiza probelor de sânge recoltate confirmând faptul că niciunul dintre cei doi conducători auto nu se afla sub influenţa alcoolului (fl. 73-82).

Din concluziile Raportului de nouă Expertiză medico-legală nr. xx/7184/2018 (fl. 51-57) – avizat de către Comisia de Avizare şi control din cadrul I.N.M.L. – „Mina Minovici” (f. 60) reiese faptul că persoana vătămată C. a suferit în data de 24.07.2017 leziuni traumatice posibil produse în urma unui accident rutier, leziuni ce au necesitat un număr de 120-130 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fără a-i fi pusă în primejdie viaţa şi fără a suferi o infirmitate fizică sau un prejudiciu estetic grav şi permanent.

Cât priveşte leziunile traumatice suferite de către numita F., potrivit Raportului de expertiză medico-legală nr. xxxx/E/10.08.2017 (f. 67), aceasta a suferit leziuni traumatice ce s-au putut produce în data de 24.07.2017 în urma unui accident rutier şi care necesită un număr de 50-55 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Fiindu-i adusă la cunoştinţă calitatea de suspect, drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, suspectul A. nu a dorit să dea declaraţie în cauză prevalându-se de dreptul de a nu da declaraţii (f. 40). De asemenea, fiind audiat în calitate de inculpat (f. 41), acesta s-a prevalat de dreptul la tăcere, cu menţiunea că acesta are dubii cu privire la purtarea de către persoana vătămată a centurii de siguranţă în momentul producerii accidentului, nepurtarea centurii de siguranţă având un efect determinant asupra consecinţelor produse victimei ca urmare a accidentului de circulaţie.

În cursul judecăţii, la termenul din 21.07.2020, inculpatul a solicitat aplicarea procedurii recunoaşterii învinuirii, prevăzute art. 375 Cod de procedură penală. După ascultarea inculpatului, instanţa a admis cererea acestuia, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen  de judecată.

La acelaşi termen, instanţa a respins cererea inculpatului, de introducere în cauză a S.C. G. S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, ca inadmisibilă, precum şi cererea cu acelaşi obiect, formulată de partea civilă, ca tardivă, pentru considerentele expuse în respectiva încheiere de şedinţă.

În cursul cercetării judecătoreşti simplificate, au fost administrate următoarele mijloace de probă: înscrisuri privind situaţia financiară a inculpatului, înscrisuri în circumstanțiere.

Pe latură civilă, instanţa a încuviinţat : proba cu martorii H. şi I. (audiaţi la termenul din data de 06.10.2020, declaraţiile regăsindu-se la fila 178-179), precum şi proba cu înscrisuri.

Au fost avute în vedere probele administrate în cursul urmării penale, respectiv: proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşă fotografică (fl. 18-35), declaraţia persoanei vătămate  C. (filele. 39-40), declaraţie de inculpat a lui A.  (fila 41), declaraţia martorului E. (fila 42), declaraţia martorei F. (filele 43-44), declaraţia martorului J. (filele.45-46), raportul de nouă Expertiză Medico-Legală nr. xx/7184/2018 (filele 51-57), avizul Comisiei de Avizare şi control din cadrul I.N.M.L. – „Mina Minovici” (f. 60), certificate medico-legale şi rapoarte de expertiză medico-legală iniţiale (63-66), raport de expertiză medico-legală nr. xxxx/E/10.08.2017 (f. 67), fişe decont ale Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă D. (filele 70-72), bonuri aparat etilotest (filele 73-74), buletine de analiză toxicologică şi procese-verbale de recoltare a mostrelor biologice (filele 75-82), înscrisuri medicale privind diagnosticul şi starea persoanei vătămate (filele 86-98).

Analizând ansamblul materialului probator administrat pe parcursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti simplificate, instanţa a reţinut:

În fapt, în data de 24.07.2017, inculpatul A. a condus autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], pe DN [… în direcţia […], în zona km […], şi din cauza neadaptării vitezei de deplasare la condiţiile de drum, respectiv o curbă la dreapta, a pierdut controlul autoturismului, a pătruns pe contrasens şi a lovit autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], care circula regulamentar. Zona de drum pe care s-a produs accidentul de circulaţie era semnalizată cu indicatoare cu semnificaţia „curbe deosebit de periculoase”.

Aceste aspecte reies din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică aferentă (fila 18-35 dosar urmărire penală), dar şi din declaraţia persoanei vătămate C. (fila 36 dosar urmărire penală). De asemenea, martorul E. – conducătorul autoturismului marca […] cu nr. de înmatriculare […] – a declarat că în data de 24.07.2017, în jurul orei 09:00, în timp ce se deplasa pe DN […], în zona km […], a fost lovit în partea stânga a autoturismului de către autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], care a pătruns pe sensul său de mers (fila 42 dosar urmărire penală). Modul de producere a accidentului de circulaţie a fost descris şi de către martorii F. (fila 43-44 dosar urmărire penală) şi J. (fila 45-46 dosar urmărire penală), ambii pasageri ai autoturismului marca […] cu nr. de înmatriculare […]. Cei doi martori au declarat că autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], care circula din sens opus, a pătruns pe sensul de mers pe care se afla autoturismul marca […] în care se aflau şi a lovit în partea stânga faţă autoturismul în care se aflau.

Din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală nr. xx/7184/2018 (fila 51-57 dosar urmărire penală) – avizat de către Comisia de Avizare şi control din cadrul I.N.M.L. – „Mina Minovici” (f. 60) reiese faptul că persoana vătămată C. a suferit în data de 24.07.2017 leziuni traumatice posibil produse în urma unui accident rutier, leziuni ce au necesitat un număr de 120-130 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fără a-i fi pusă în primejdie viaţa şi fără a suferi o infirmitate fizică sau un prejudiciu estetic grav şi permanent.

Inculpatul A. a recunoscut în faţa instanţei cele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare (fila 104 dosar instanţă), respectiv că în data de 24.07.2017, din cauza neadaptării vitezei la condiţiile de trafic, a intrat în coliziune cu autoturismul în care se afla persoana vătămată, producând acesteia leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 120-130 de zile de îngrijiri medicale.

Prima instanţă a stabilit că în drept, fapta inculpatului A., care în data de 24.07.2017 a condus autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], pe DN […] în direcţia […], în zona km […], şi din cauza neadaptării vitezei de deplasare la condiţiile de drum, respectiv o curbă la dreapta, a pierdut controlul autoturismului, a pătruns pe contrasens şi a lovit autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], care circula regulamentar, în urma accidentului persoana vătămată C. suferind leziuni traumatice ce au necesitat un număr de 120-130 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă  prevăzută de art. 196  alin. 2, alin. 3 Cod penal.

Cât priveşte nerespectarea de către inculpat a dispoziţiilor legale şi măsurilor de prevedere pentru exercitarea activităţii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, instanţa de fond a apreciat că acesta a încălcat dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.” Astfel, acesta a circulat cu o viteză care nu i-a permis efectuarea în siguranţă a manevrei de virare la dreapta, pierzând controlul asupra autovehiculului şi intrând pe contrasens, unde a intrat în coliziune cu autovehiculul în care se afla persoana vătămată, ce circula în mod regulamentar.

Prima instanţă a stabilit că elementul material al infracţiunii de vătămare corporală din culpă constă în acţiunea inculpatului, care, ca urmare a pierderii controlului autoturismului într-o curbă, a pătruns pe sensul de mers al autoturismului în care se afla victima, şi a intrat în coliziune cu acesta.

Acţiunea a fost săvârşită cu ocazia efectuării unei activităţi - aceea de conducere a unui autoturism pe drumurile publice, pentru exercitarea căreia sunt stabilite reguli prin acte normative - O.U.G. nr.195/2002 şi H.G. nr.1391/2006.

Totodată, acţiunea este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale pentru efectuarea activităţii de conducere a unui autoturism - art. 48 din O.U.G. nr.195/2002 : „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.”

Acţiunea inculpatului a avut ca rezultat vătămarea corporală unei persoane, a victimei C., căreia i-au fost produse leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 120-130 de zile de îngrijiri medicale.

Legătura de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi leziunile victimei a fost stabilită prin raportul de constatare medico-legală depus la dosarul cauzei, potrivit căruia: „Leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire de corpuri dure proeminente ale habitaclului autovehiculului, posibil în condiţiile unui accident rutier produs la data de 24.07.2017, cu victima ocupantă a locului stânga spate” (fila 57 dosar urmărire penală).

În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpatul a săvârşit fapta din culpă, conform dispoziţiilor art. 16 alin. 4 lit. b) din Codul penal, întrucât nu a avut reprezentarea consecinţelor acţiunii sale, deşi trebuia şi putea să prevadă producerea stării de pericol.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin.1, alin. 2 din Codul de procedură penală, întrucât fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune dincolo de orice îndoială rezonabilă, instanţa a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii analizate mai sus.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere scopul pe care îl îndeplinesc pedepsele precum şi dispoziţiile art. 74 din Codul penal, potrivit cu care stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Instanţa a reţinut că pericolul social concret al faptei săvârşite de inculpat este sporit, întrucât aceasta afectează integritatea fizică a persoanei şi poate afecta psihic persoana vătămată în mod iremediabil.

De asemenea, cu privire la modul de comitere, s-a reţinut că inculpatul, deşi circula pe un drum prevăzut cu indicatoare rutiere care semnalizau existenţa curbelor deosebit de periculoase, nu a adaptat viteza la condiţiile de drum, pierzând într-o curbă la dreapta controlul autoturismului şi pătrunzând pe contra-sens.

Apoi, infracţiunea a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale a persoanei vătămate. De asemenea, martorul F. a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 50-55 de zile de îngrijiri medicale (fila 67 dosar urmărire penală).

Totodată, din analiza fişei de cazier contravenţional (f. 156 dosar instanţă) a inculpatului, instanţa a reţinut că acesta nu este o persoană tocmai echilibrată în trafic. Astfel, după săvârşirea faptei care face obiectul prezentei cauze, inculpatul a fost sancţionat nu mai puţin de cinci ori pentru nerespectarea normelor referitoare la siguranţa traficului rutier. Instanţa a reţinut că unele dintre aceste abateri – folosirea telefonului mobil în timpul condusului, depăşirea limitei de viteză cu peste 50 km/h, respectiv cu 21-30 km/h, nerespectarea regulilor privind depăşirea, a regulilor privind mersul înapoi - relevă că procesul penal nu a constituit pentru inculpat un factor de natură să inhibe nerespectarea normelor rutiere de către acesta.

Astfel, deşi a produs un accident cu urmări grave, pe fondul neadaptării vitezei, inculpatul a continuat să conducă cu nerespectarea limitelor de viteză. Mai mult decât atât, instanţa a  reţinut că şi cu ocazia dezbaterilor din faţa instanţei (inculpatul având ultimul cuvânt), acesta nu a conştientizat pe deplin gravitatea unei conduite nediligente în trafic, acuzând că fapta a produs asemenea urmări graţie nepurtării centurii de siguranţă de către persoana vătămată.

Pentru toate aceste argumente, instanţa nu a putut da curs cererii inculpatului, de a renunţa la aplicarea pedepsei şi nici chiar de a amâna aplicarea acesteia, având în vedere că fapta acestuia este gravă, nu este conştientizată pe deplin şi nici nu prezintă caracter izolat.

Pe de altă parte, instanţa a constatat că inculpatul este integrat în societate, (potrivit caracterizărilor depuse în circumstanţiere, la filele 220-225), fiind perceput ca o figură emblematică a artei muzicale naţionale, cu o carieră ca dirijor în cadrul Filarmonicii din K. şi L., precum şi director artistic al formaţiilor muzicale din cadrul […].

De asemenea, inculpatul nu are antecedente penale de niciun fel (cazier judiciar, fila 99 dosar urmărire penală).

De asemenea, în faţa instanţei acesta a avut o atitudine de recunoaştere a faptei săvârşite.

În consecinţă, instanţa a considerat că pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte penale şi formarea unei atitudini corecte faţă stat şi de ordinea de drept, este necesară stabilirea şi aplicarea pedepsei închisorii.

În ce priveşte cuantumul acestei pedepse, instanţa are în vedere că inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii, acesta beneficiind de reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul închisorii şi cu o pătrime în cazul amenzii, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală.

Prin urmare, instanţa a stabilit pedeapsa închisorii între limitele speciale (6 luni-3 ani), reduse cu o treime, şi anume: patru luni – 2 ani. Având în vedere criteriile analizate mai sus, instanţa a aplicat o pedeapsă orientată spre mediu: l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

A fost admisă solicitarea reprezentantului Ministerului Public, de aplicare a pedepsei complementare prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. i) din Codul penal, privind interzicerea dreptului de a conduce autovehicule, instanţa reţinând că inculpatul continuă să săvârşească abateri la regimul circulaţiei pe drumurile publice, ignorând cele mai elementare reguli de circulaţie şi punând în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la traficul rutier.

Deşi prezentul proces penal era în curs şi inculpatului i-au fost admise cererile de prelungire a dreptului de circulaţie, acesta a persistat în încălcări ale normelor rutiere, în fiecare an consecutiv săvârşirii faptei penale. Aşa fiind, evaluând în ansamblu această persistenţă a conduitei antisociale (incriminată fie contravenţional, fie penal), instanţa a reţinut că se justifică excluderea acestuia din traficul rutier, cu titlu de sancţiune complementară.

În consecinţă, în baza art. 67 alin. 1 Cod penal i s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. 1 lit. i) Cod penal, respectiv dreptul de a conduce autovehicule în sensul art. 6 pct. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, pe o perioadă de trei ani, de la rămânerea definitivă a sentinţei.

Individualizând şi modalitatea de executare în concret a pedepsei stabilite, instanţa a apreciat că, faţă de conduita procesuală a inculpatului, caracterizată de recunoaştere a faptei, faţă de posibilităţile sale de îndreptare, ţinând cont şi de vârsta acestuia (72 de ani) şi de integrarea sa în societate, executarea imediată a pedepsei ar avea un impact negativ asupra reeducării acestuia.

Instanţa a considerat că aplicarea unei pedepse îndeplineşte pentru inculpat o funcţie suficient de aflictivă, astfel încât să îl determine să conştientizeze gravitatea conduitei sale şi să îl responsabilizeze pentru viitor.

Astfel, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege – pedeapsa aplicată situată sub 3 ani de închisoare, inexistenţa altor condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de un an, acordul inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii -, instanţa, în baza art. 91 şi 92 din Codul penal, a suspendat executarea pedepsei pentru un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin urmare, în baza art. 91, 92 din Codul penal, instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei de un an închisoare, sub supraveghere, stabilind  un termen de supraveghere de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal a obligat pe inculpat ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune B., la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Instanţa a considerat că integrarea inculpatului în societate trebuie sprijinită de stat în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. În consecinţă, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 93 alin (2) lit. b) din Codul penal, a impus acestuia obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială, derulat de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, instanţa de fond a stabilit că inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul […], în cadrul […], în cadrul […], în cadrul […], în cadrul […], sau în cadrul [...], pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 583 din Codul de procedură penală şi art. 96 din Codul penal, instanţa a atras atenţia inculpatului asupra revocării suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse sau stabilite de lege.

În baza art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2008, instanţa a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat. În baza dispoziţiilor art. 14 din aceeaşi lege, profilul genetic obţinut de la inculpatul condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, introdus în S.N.D.G.J., vor fi şterse după trecerea unei perioade de 5 ani de la decesul acestuia.

În baza art. 5 alin. 5 din Legea nr. 76/2008, instanţa a informat pe inculpat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.) a profilului genetic.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În cauză, s-au constituit părţi civile în procesul penal:

- C., pentru suma de 10 000 lei daune materiale şi 960 000 lei daune morale (fila 62 dosar instanţă).

- Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă D. pentru suma de 3665,62 lei – daune materiale (fila 70 dosar urmărire penală).

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale care revine fiecărei persoane pentru faptele sale, declanşată de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Potrivit art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care având discernământ şi încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Potrivit art. 1357 alin. 1 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare iar în completare, alin. 2 precizează că autorul prejudiciului răspunde pentru culpa cea mai uşoară.

Interpretarea prevederilor legale menţionate conduce la concluzia că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite anumite condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa unei fapte ilicite imputabilă inculpatului, existenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi prejudiciul cauzat, precum si a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Instanţa a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile, în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite şi a vinovăţiei inculpatului, având în vedere că, în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii penale, instanţa a constatat că fapta acestora constituie infracţiune şi a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte prejudiciul, pentru obligarea inculpatului la repararea acestuia se cer a fi îndeplinite două condiţii cumulative: prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat.

În ceea ce o priveşte pe partea civilă C., instanţa a reţinut că aceasta a depus în dovedirea daunelor materiale chitanţe şi bonuri (filele 188-219 dosar instanţă), prin care dovedeşte achitarea sumei de 8000 lei, reprezentând contravaloare medicamente, unguente, pansamente, cârje, costuri ale expertizelor medico-legale, precum şi alimente din perioada spitalizării.

Potrivit art. 1387 Cod Civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1388 şi 1389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

Cu privire la acordarea echivalentului câştigului în muncă, de care a fost lipsită partea civilă, instanţa a redat dispoziţiile art. 1388 Cod civil, care prevede că despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2)Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3)Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

Potrivit raportului de nouă expertiză medico-legală nr. xx/7184/2018 (fila 51 dosar urmărire penală), partea civilă s-a aflat în incapacitate temporară de muncă de la data de 24.07.2017, până la 20.12.2017 (conform biletului de ieşire din spital, regăsit la fila 90 dosar urmărire penală, persoana vătămată s-a externat cu recomandarea de a nu călca pe piciorul operat timp de 6 săptămâni).

Având în vedere adeverinţa depusă la fila 181, instanţa a admis în parte cererea părţii civile, şi a constatat că aceasta este îndreptăţită să primească, cu titlu de lucrum cesans, echivalentul câştigului din muncă nerealizat, constând în suma de 3580,75 lei, reprezentând salariul de care a fost lipsită în perioada 24.07.2017-24.10.2017.

Cu privire la perioada ulterioară, instanţa a reţinut că potrivit aceluiaşi raport de expertiză, coroborat cu biletul de ieşire din spital de la fila 86 dosar urmărire penală, în intervalul 24-27.11.2017, partea civilă a suferit o nouă intervenţie chirurgicală. Din acest din urmă înscris, reiese, însă diagnosticul W19, cădere nespecificată, iar această împrejurare, coroborată cu depoziţia martorului H., care a precizat că la aproximativ 4 luni de la accident, a surprins-o pe persoana vătămată târându-se în casă, fundamentează concluzia că această perioadă de recuperare ulterioară, este datorată şi unor cauze străine de fapta reţinută în sarcina inculpatului.

Prin urmare, însumând daunele materiale cuvenite părţii civile, instanţa a reţinut că acestea se compun din suma de 8000 de lei şi suma de 3580 de lei. Faţă de principiul disponibilităţii, care guvernează acţiunea civilă, precum şi faţă de cuantumul solicitat de parte, 10 000 de lei, instanţa urmează să admită acest petit, în limitele investirii, şi să oblige inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 10 000 de lei, cu titlu de daune materiale.

Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa a reţinut că, în genere, repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincţie, după cum prejudiciul este material sau moral. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate). Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate. Repararea prejudiciului moral trebuie să fie realizată printr-o compensare echitabilă, aceasta presupune că nu se poate ignora natura valorilor lezate dar nici nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, pentru că s-ar deturna finalitatea acordării daunelor morale, care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral. Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. Cu toate acestea, cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.

Aprecierea cuantumului daunelor morale se realizează în echitate, păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. În cauză prejudiciul moral adus persoanei vătămate vizează valori sociale ce ocrotesc integritatea şi securitatea fizică.

Aşa fiind, apreciind în echitate prin raportare la practica judiciară cristalizată în domeniu, instanţa a reţinut că potrivit Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale, ediţia 2012, media generală a despăgubirilor morale acordate pentru fiecare zi de îngrijiri medicale necesare vindecării este de 344 de lei/zi, astfel că, strict aritmetic, pentru  de zile de îngrijiri medicale, contraechivalentul mediu al daunelor morale ar fi de 44720 de lei, studiu ce a fost avut în vedere de instanţă drept criteriu facultativ şi orientativ. Însă, în aprecierea daunelor morale, instanţa nu poate ignora suferinţele fizice inerente pe care victima a fost nevoită să le îndure ca urmare a intervenţiilor chirurgicale suferite, atât la gambă cât şi la cot.

De asemenea, tot prin folosirea unui alt reper, instanţa a constatat că, de principiu, potrivit jurisprudenţei, se acordă daune morale în cazuri cu consecinţe similare (vătămare corporală cu circa 100 de zile de îngrijiri medicale ) sume cuprinse între 10 000 de euro , şi 20 000 de euro , fără a avea în vedere excepţiile de rigoare sau speţele particulare.

Raportând aceste criterii la cauza dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că este incontestabil că partea civilă a suferit o vătămare prin comiterea infracţiunii, vătămare constând în suferinţele provocate ca urmare a accidentului suferit dar şi în faptul că a necesitat 110-130 de zile îngrijiri medicale.

C. a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul Clinic de Urgenţă D., unde a fost internată cu diagnosticul fractură 1/3 medie tibie dreaptă deschisă tip I Gustilo-Anderson, fractură olecran drept cu deplasare (bilet de ieşire din spital, fila 88 dosar urmărire penală).

Aceasta a suferit două intervenţii chirurgicale în zonele cu fractură, (osteosinteză cu tijă Kuntscher şi osteosinteză cu broşe şi hobanaj sârmă), fiind imobilizată în aparat gipsat.

Conform concluziilor raportului de nouă Expertiză Medico-Legală nr. xx/7184/2018 (f. 51-57 dosar urmărire penală) avizat de Comisia de Avizare şi control din cadrul I.N.M.L. – „Mina Minovici” (f. 60 dosar urmărire penală), gravitatea leziunilor este evaluată prin 110-130 de zile de îngrijiri medicale, fără punerea în primejdie a vieţii şi fără cauzarea vreunei infirmităţi.

Examenul actual a relevat la acel moment (31.07.2018) că partea civilă prezenta echimoze, tumefacţii, urmare a intervenţiilor chirurgicale, precum şi o deficienţă funcţională globală uşoară, cu incapacitate adaptativă de 20%. Fracturile erau consolidate.

Actele medicale se coroborează sub aspectele de mai sus cu declaraţia martorilor H. şi I., care au relatat dificultăţile fizice cu care s-a confruntat aceasta, respectiv: timp de câteva luni aceasta se putea mişca doar ajutată, nu putea coborî scări sau merge era necesar să fie transportată cu targa la controalele medicale, folosea pamperşi. În prezent, partea civilă poate merge, mânca, însă nu mai este la fel de activă. De asemenea, nu mai poate căra cumpărături fără ajutor, şchiopătează, are un defect la mână.

Totodată, partea civilă a resimţit dureri la mâini, picioare, imediat după accident.

Pe plan emoţional, partea civilă a manifestat anxietate, nelinişte, teama de a nu se mai putea mobiliza, fiind speriată când aude zgomote puternice.

Potrivit art. 1391 Cod Civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Instanţa a reţinut că fapta ce face obiectul acţiunii penale a marcat, cel puţin temporar, componenta vieţii sociale a părţii civile. Astfel, este firesc ca viaţa acesteia să fie afectată de accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost şi care o pune în dificultate în realizarea activităţilor ce în trecut reprezentau o normalitate.

Pe de altă parte, însă, instanţa a reţinut că deşi vindecarea părţii civile a survenit lent,  datorită complicaţiilor şi reinternărilor, aceasta nu a rămas cu infirmităţi, iar viaţa nu i-a fost pusă în primejdie.

Cu privire la complicaţiile survenite, instanţa a argumentat supra o formă a culpei concurente a părţii civile, care în luna noiembrie 2017 a fost internată cu diagnosticul cădere nespecificată, aspect confirmat de martorul H., care a relatat că a văzut-o personal pe partea civilă târându-se pe jos.

Cu privire la susţinerea inculpatului, în sensul că tot o formă de culpă concurentă ar reprezenta-o şi nepurtarea centurii de siguranţă de către partea civilă, instanţa a reţinut că nici această împrejurare factuală şi nici modul în care nepurtarea centurii ar fi intervenit în lanţul cauzal nu au fost dovedite în speţă, motiv pentru care nu le-a reţinut.

În lumina tuturor acestor considerente, instanţa a apreciat că suma de 50.000 de lei, cu titlu de daune morale ce îşi extrag seva dintr-o infracţiune de vătămare corporală din culpă, este o sumă ce poate acoperi, într-o măsură echitabilă suferinţele fizice (dureri, dificultăţi de deplasare) şi psihice (teamă, anxietate) pe care victima le-a suferit ca urmare a accidentului de circulaţie provocat de inculpat.

Faţă de aceste împrejurări, în baza dispoziţiilor art. 397 alin. 1 Cod de procedură penală cu referire la art. 19 alin. 5 şi 25 alin. 1 Cod procedură penală şi art. 1357 din Codul civil, a admis în parte acţiunea civilă formulată în procesul penal de partea civilă C., în limita învestirii şi a dovezilor de la dosar şi a obligat inculpatul să achite acesteia suma de 10 000 de lei daune materiale şi 50 000 lei daune morale.

Partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă D. a depus deconturi potrivit filelor 44-45 d.i., în justificarea daunelor materiale solicitate.

Potrivit art. 320 din Legea 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată de furnizorii de servicii medicale, aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, persoanelor cărora le-au fost aduse daune sănătăţii prin fapta altor persoane sunt recuperate de către furnizorii de servicii medicale de la persoanele care răspund potrivit legii şi au obligaţia reparării prejudiciului produs. Cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată nu pot fi recuperate de la victimele agresiunilor sau ale accidentelor cu autor neidentificabil, fiind decontate din fond.

 (2)Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.

Constatând caracterul întemeiat al pretenţiilor, în baza dispoziţiilor art. 397 alin. 1 Cod de procedură penală, cu referire la art. 19 alin. 5 şi art. 25 alin. 1 Cod procedură penală, art. 1357 din Codul civil şi art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, a admis acţiunea civilă formulată în procesul penal de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă  D. şi a obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 3665,62 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloare îngrijiri medicale acordate persoanei vătămate C..

În final, având în vedere soluţia de condamnare, în temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa a obligat pe inculpat la plata sumei de 2700 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

La stabilirea cheltuielilor judiciare, instanţa a avut în vedere cheltuielile din cursul urmăririi penale (2100 lei), numărul de termene de judecată (şase termene), citaţiile, corespondenţa cu instituţii etc.

Conform art. 276 alin. 1 şi 2 Cod de procedură penală, în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

Cercetând actele depuse la dosarul cauzei, instanţa a observat înscrisurile ce atestă efectuarea unor cheltuieli de către partea civilă, ocazionate de desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal (cheltuieli judiciare, definite de art. 272 alin. (1) Cod de procedură penală), respectiv chitanţele de plată a onorariului de avocat (fila 184-185 dosar instanţă – 9000 lei).

Având în vedere soluţia de admitere în parte dată acţiunii civile, instanţa, reţinând culpa procesuală a inculpatului, l-a obligat pe acesta să plătească suma de 9000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă C..

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal inculpatul A. care a criticat soluţia instanţei de fond atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi a legalităţii acesteia, şi a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei fondului având în vedere necesitatea pronunţării asupra acţiunii civile faţă de asigurător, respectiv cu citarea şi obligarea asigurătorului G. S.A. la plata despăgubirilor materiale şi morale având în vedere că riscul asigurat s-a produs, şi în subsidiar, admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii atacate atât pe latură penală, cât şi pe latura civilă, solicitând instanţei de apel să facă o reapreciere asupra situaţiei de fapt şi de drept şi să dispună în esenţă următoarele:

Pe latură penală, în principal, renunţarea la aplicarea pedepsei, cu aplicarea unui avertisment, raportat la gravitatea redusă a infracţiunii şi la circumstanţele personale ale inculpatului, apreciind că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună în cazul său din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra sa şi a soţiei sale imobilizate la pat.

În subsidiar, a solicitat amânarea executării pedepsei, cu stabilirea unui termen de supraveghere, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale în acest sens în cazul său.

În situaţia în care s-ar menţine condamnarea s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 74 Cod penal referitoare la criteriile generale de individualizare a pedepsei, aplicarea circumstanţelor atenuante şi a art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, respectiv reducerea cu 1/3 a pedepsei aplicate şi orientarea acesteia către minimul special de 4 luni, raportat la lipsa antecedentelor penale şi la circumstanţele sale personale.

Pe latură civilă, respingerea pretenţiilor/daunelor materiale şi daunelor morale faţă de inculpat şi obligarea asigurătorului G. S.A. la plata despăgubirilor materiale şi morale ce vor fi stabilite de instanţă, având în vedere ca riscul asigurat s-a produs şi coexistă temeiul delictual al reparării prejudiciul prevăzut de Codul civil cu cel contractual al asigurătorului în virtutea contractului încheiat în baza dispoziţiilor Legii nr. 132/2017 în vigoare la data săvârşirii faptei; reducerea cuantumului despăgubirilor materiale şi morale faţă de societatea de asigurări, parte responsabilă civilmente, ca urmare a lipsei dovezilor privind suma de 10.000 lei solicitată cu titlu de despăgubiri materiale şi ca urmare a constatării existentei unei culpe concurente/culpe proprii a părţii civile C. în proporţie de 50 % pentru nepurtarea centurii de siguranţă, omisiune/obligaţie nerespectată prevăzută de art. 99 alin. (1) pct. 8 din OUG 195/2002, aplicabilă la data producerii accidentului - 24.07.2017, omisiune care a condus la agravarea rezultatului negativ sub aspectul sănătăţii şi securităţii acesteia, atât sub aspect penal, cât şi civil, în opinia inculpatului, aspectul nepurtării centurii rezultând din actele medicale aflate la dosarul cauzei din care nu reiese că partea civilă ar fi avut urme pe corp în zona pieptului, urme care s-ar fi produs în urma accidentului dacă purta centura de siguranţă; reducerea cuantumului onorariului de avocat acordat avocatului părţii civile raportat la activitatea concretă a acestuia în cauză.

A mai susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind exagerat de aspră, atât din perspectiva soluţiei date pe latură penală, cât şi a celei date pe latură civilă, prin raportare şi la concluziile raportului medico-legal care arată că partea civila nu a rămas cu sechele, prejudiciu de agrement/estetic, nu a rămas cu vreo infirmitate, capacitatea de muncă fiind nealterată, partea civilă fiind recuperată integral şi nici nu i s-a pus viaţa în pericol.

 S-a mai solicitat reducerea cuantumului onorariului avocatului părţii civile, arătându-se că este disproporţionat faţă de aportul adus la reprezentarea, asistarea şi redactarea apărărilor.

În dezvoltarea motivelor de apel, inculpatul prin apărător ales a mai arătat în esenţă următoarele:

Soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică sub aspectul lipsei citării în fata instanţei de fond a asigurătorului S.C. G. S.A., prin raportare la art. 20 alin. 1 teza I, art. 21 alin. 1, 4, art. 32 alin. 1, 2, art. 353 alin. 1 tezele I, II, art. 421 pct. 2 lit. b), art. 96, art. 87 alin. 1, 2, toate articole din Codul de procedură penală apreciindu-se că instanţa a nesocotit drepturi şi obligaţii, atât ale părţii responsabile civilmente, dar şi ale inculpatului, ducând la golirea de conţinut a protecţiei acestuia pe latura civila în calitate de titular al poliţei de asigurare RCA.

A mai susţinut că sunt aplicabile prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) Cod de procedură penală care impun trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond raportat la dispoziţiile Legea 132/2017 şi ale Deciziei 1/2016 a ICCJ, având în vedere că atât din cadrul rechizitoriului, cât şi din cadrul argumentelor instanţei lipseşte orice referire la asigurător şi la deţinerea unei poliţe de asigurare de către inculpat, şi având în vedere că judecata în fata instanţei de fond a avut loc fără legala citare a părţii responsabile civilmente S.C. G. S.A..

Pe latură penală, pe fond, a susţinut că instanţa de fond, judecătorul de cameră preliminară, dar şi procurorul în faza de urmărire penală, au încălcat dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, întrucât nu au luat act de concluziile, dar şi de argumentele/expozeul tuturor rapoartelor/certificatelor medico-legale referitoare la faptul că partea civilă C. nu a suferit niciun fel de leziuni la nivelul zonei de contact a centurii de siguranţa cu corpul, şi nu au administrat probe din care să se convingă dincolo de orice îndoială ca partea civilă nu a purtat centura de siguranţă, acestea fiind aspecte determinante şi cu repercusiuni directe asupra stării de sănătate a părţii civile, implicit asupra încadrării juridice ca infracţiune, precum şi asupra cuantumului pretenţiilor civile.

A mai arătat că instanţa de fond nu a făcut o aplicare concretă, corectă şi transparentă a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, că a nesocotit şi a încălcat dispoziţiile art. 375 alin. 2 Cod de procedură penală, admiţând în mod nelegal proba cu martori pentru partea civilă, în ciuda faptului că judecarea cauzei s-a făcut în procedura simplificată, astfel că se impune înlăturarea declaraţiilor martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond, că nu a ţinut cont de circumstanţele sale personale şi de întreaga sa conduită înainte de şi după producerea incidentului, de situaţia medicală a soţiei sale, care impune ca inculpatul să desfăşoare deplasări cu autoturismul în vederea asigurării îngrijirilor necesare acesteia, astfel neprelungirea dovezii dreptului de a circula este o soluţie extrem de severă, de neînţeles.

Pe latură civilă, pe fond, inculpatul a solicitat respingerea pretenţiilor materiale şi morale faţă de el, cuantumul despăgubirilor materiale şi morale acordate părţii civile, eventualele despăgubiri urmând a fi plătite de către asigurător S.C. G. S.A., având în vedere ca riscul asigurat s-a produs, iar inculpatul deţinea Poliţa Asigurare RCA nr. xxxxxx cu valabilitate 14.07.2017 - 13.07.2018, şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 132/2017.

A mai arătat că motivarea instanţei este lapidară, superficială, fără temei legal si netemeinică, nemotivată în fapt şi în drept, prin neluarea în considerare a culpei victimei însăşi la producerea rezultatului negativ prin nepurtarea centurii, care rezultă din probatoriul administrat, cu atât mai mult cu cât a indicat acest aspect atât în faza camerei preliminarii, cât şi în faza de judecată, că instanţa de fond în mod greşit nu a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 132 /2017 şi a Codului civil, nepronunţându-se asupra faptului că inculpatul avea încheiată poliţa de asigurare RCA cu societatea de asigurări G. S.A., respectiv nu a dispus obligarea asigurătorului la plata integrală a despăgubirilor materiale şi morale, şi nu a dispus citarea societăţii de asigurări G. S.A. prin care aceasta să-şi asume obligaţiile legale, în acţiunea civilă, în vederea apărării drepturilor acesteia în raport de partea civilă, asigurătorul fiind obligat să acopere orice pretenţii civile materiale şi morale pe care instanţa ar putea să le acorde părţii civile, în temeiul prevederilor art. 1349 şi art. 1357 alin. 1 Cod civil, art. 1381 alin. 1 şi 2 raportat la art. 253 alin. 4 Cod civil, art. 1371alin. 1 Cod civil, art. 11 alin. 1, art. 13 alin. 1 şi art. 14 alin. (4) din Legea 132/2017.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat apel în termen legal şi partea civilă C., care, prin mandatar, a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul laturii civile şi a solicitat instanţei de apel într-o primă teză, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate  în ceea ce priveşte latura civilă, şi urmare a rejudecării, majorarea cuantumului daunelor morale acordate la suma solicitată de 960.000 de lei, iar într-o teză subsidiară, potrivit art. 421 alin. 2 lit. b) Cod de procedură penală, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, întrucât judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citată, respectiv a asigurătorului G., impunându-se obligarea acestuia în solidar cu inculpatul A. la plata daunelor morale şi materiale.

În dezvoltarea motivelor de apel, partea civilă a susţinut în esenţă că instanţa în mod eronat a reţinut că perioada de recuperare ulterioară a părţii civile este datorată şi unor cauze străine de fapta reţinută în sarcina inculpatului, acest fapt contrazicând concluziile Raportului de Nouă Expertiză Medico-Legală nr. xx/7184/2018, astfel, susţinerea inculpatului, în sensul că aceasta reprezintă o culpă concurentă, este nefondată şi complet eronată.

Partea civilă a apreciat că prejudiciul suferit este îndeosebi moral şi constă în suferinţa morală generată de jena faţă de cei care îl ajutau să efectueze activităţile elementare,  în privarea de plăcerile vieţii normale, daunele acordate nefiind proporţionale cu suferinţa încercată în urma accidentului.

Cu privire la cea de-a doua teză, partea civilă a arătat că în faza de urmărire penală, asigurătorului G. i s-a adus la cunoştinţă despre accidentul produs, vătămarea corporală a părţii civile Avizul INML Mina Minovici Bucureşti şi Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală nr. xx/7184/2018, iar în faza de judecată s-a solicitat citarea asigurătorului, introducerea acestuia în cauză, iar Judecătoria Zărneşti a cerut acestuia să îi comunice dacă a achitat despăgubirile.

În apel nu s-au administrat probe noi.

Analizând apelurile declarate de către inculpatul A., precum şi apelul declarat de partea civilă C., prin prisma motivelor invocate, precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod de procedură penală, Curtea reţine următoarele:

În ceea ce priveşte cadrul procesual şi solicitarea ambilor apelanţi de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru motivul că judecarea cauzei a avut loc în lipsa asiguratorului care nu a fost legal citat:

Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b teza I Cod procedură penală „instanţa, judecând apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.”

Curtea reţine că inculpatul A. avea încheiată o poliţă de asigurare de răspundere civilă delictuală, RCA nr. xxxxx emisă de G. S.A. valabilă de la data de 14.07.2017 până la 13.07.2018 (aflată în copie la fila 111 din dosarul de urmărire penală).

Poliţa de asigurare a fost depusă în copie la dosarul de urmărire penală, persoana vătămată C. a cunoscut calitatea G. S.A. de asigurator de răspundere civilă delictuală şi nu a formulat cerere de introducere a acestuia în cauză. Curtea subliniază că persoana vătămată a beneficiat de asistență juridică calificată, având avocat ales atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cameră preliminară (în faza de cameră preliminară au fost depuse la dosar concluzii scrise solicitându-se să se dispună începerea judecăţii fără a se face vreo referire la latura civilă sau cadrul procesual: filele 37-42 dosar xxxx/338/2019/a1 – Judecătoria Zărneşti).

Din declaraţia martorei F. (filele 43-44 dosar de urmărire penală) rezultă că atât martora cât şi soţul acesteia au fost despăgubiţi de G. S.A., însă C. „nu a dorit să facă acest lucru”.

 Potrivit art. 21 Cod procedură penală introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (asigurătorului) poate avea loc la cererea părţii îndreptățite potrivit legii civile, în termenul prevăzut de la art. 20 alin. 1 Cod procedură penală, respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti. Prin decizia nr. 257/26.04.2017 Curtea Constituțională a stabilit că sintagma "în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)" din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât această manieră de reglementare stabileşte posibilitatea excluderii acestei părţi de la procedura de cameră preliminară prin voinţa exclusivă a părţii civile ce are interese contrare cu cele ale părţii responsabile civilmente, astfel încât se aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente şi liberului acces la justiţie al acestei părţi.

Rezultă din interpretarea deciziei 257/2017 a Curţii Constituţionale că partea civilă îşi poate exercita dreptul de a introduce în procesul penal partea responsabilă civilmente numai până la finalul procedurii de cameră preliminară, doar prin posibilitatea participării părţii responsabile civilmente la procedura în cadrul căreia se analizează legalitatea probelor fiind asigurat exerciţiul drepturilor fundamentale ale acestei părţi. Declararea ca neconstituţională a sintagmei „în termenul prevăzut la art. 20 alin. 1” din cuprinsul art. 21 alin. 1 din Codul de procedură penală a avut loc înainte de declanşarea prezentului proces penal.

În prezenta cauză partea civilă nu a solicitat introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente nici în faza de urmărire penală şi nici în faza de cameră preliminară, iar din oficiu nu este posibilă introducerea în cauză a acestei părţi, latura civilă a procesului penal fiind guvernată de principiul disponibilităţii. (art. 21 alin. 1 Cod procedură penală).

Partea civilă a solicitat introducerea în cauză a S.C. G. S.A. la data de 08.06.2020, (dată la care a fost trimisă prin e-mail cererea conform înscrisurilor de la filele 67-68 dosar fond) după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a finalizat procedura de cameră preliminară dispunându-se începerea judecăţii (încheierea a rămas definitivă în ianuarie 2020 prin necontestare, fiind pronunţată la 17.12.2019 şi comunicată inculpatului la 19.12.2019 –fila 59 dosar cameră preliminară şi părţii civile la 14.01.2020 – fila 70 dosar cameră preliminară), astfel încât în mod corect prima instanţă a respins cererea de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente prin încheierea din 21.07.2020 (filele 140 – 141 dosar fond), cerere analizată şi din perspectiva deciziei nr. 671/2018 a Curţii Constituţionale (prin care este respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 Cod procedură penală cu referire la sintagma "la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii" reţinându-se în motivare că "partea îndreptăţită potrivit legii civile” să solicite introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este  persoana vătămată care se constituie parte civilă în procesul penal).

Asigurătorul neavând calitatea de parte în procesul penal nu exista obligaţia organelor judiciare de a asigura citarea acestuia, motiv pentru care nu sunt aplicabile prevederile art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală şi Curtea constată că prima instanţă a soluţionat cauza în cadrul procesual fixat prin rechizitoriu în acord cu opţiunea exercitată de partea civilă.

În ceea ce priveşte soluţia stabilită prin sentinţa atacată cu apel de inculpat şi partea civilă

Referitor la latura penală

Prima instanţă a admis în mod corect cererea de soluţionare a cauzei potrivit procedurii de recunoaştere a învinuirii, în acord cu prevederile art. 375 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, raportat la art. 374 alin. 4 Cod procedură penală, ţinând seama de natura infracţiunii (acţiunea penală nu viza o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă) şi de poziţia procesuală a inculpatului care a recunoscut că „la data de 24.07.2017 a condus autoturismul marca […] şi din cauza neadaptării vitezei la condiţiile de drum (curbă la dreapta) a pierdut controlul autoturismului, pătrunzând pe contrasens şi lovind autoturismul persoanei vătămate marca […] care circula regulamentar rezultând pentru persoana vătămată leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 120 – 130 zile de îngrijiri medicale”. În declaraţia dată potrivit art. 375 alin. 1 Cod procedură penală (fila 103 dosar fond) inculpatul a arătat expres că „recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare şi solicită ca judecarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care le cunoaşte, şi le însuşeşte în totalitate şi nu solicită administrarea altor probe”.

În sentinţa atacată sunt analizate şi interpretate corespunzător probele existente la dosar, situaţia de fapt fiind stabilită în acord cu materialul probator şi poziţia procesuală exprimată de inculpat. Astfel, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică aferentă (f. 18-35 dosar urmărire penală), se coroborează cu declaraţia persoanei vătămate C. (f. 36 dosar urmărire penală), cu declaraţiile martorilor E. – conducătorul autoturismului marca […] cu nr. de înmatriculare […] – F. (f. 43-44 dosar urmărire penală) şi J. (f. 45-46 dosar urmărire penală), - ambii pasageri ai autoturismului marca […] cu nr. de înmatriculare […] şi cu declaraţiile inculpatului, probele convergând spre concluzia că în data de 24.07.2017 inculpatul a condus autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], pe […] în direcţia […] şi în zona km […],  din cauza neadaptării vitezei de deplasare la condiţiile de drum, respectiv o curbă la dreapta, a pierdut controlul autoturismului, a pătruns pe contrasens şi a lovit autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], care circula regulamentar, în urma impactului  persoana vătămată […] suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 120 – 130 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală nr. xx/7184/2018 (f. 51-57 dosar urmărire penală) – avizat de către Comisia de Avizare şi control din cadrul I.N.M.L. – „Mina Minovici” (f. 60).

 Zona de drum pe care s-a produs accidentul de circulaţie era semnalizată cu indicatoare cu semnificaţia „curbe deosebit de periculoase”.

Aceste aspecte nu sunt contestate în apel.

Faptele astfel reţinute întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă  prevăzută de art. 196  alin. 2, alin. 3 Cod penal.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii constă în conducerea autovehiculului cu viteza neadaptată condiţiilor de drum cu consecinţa pierderii controlului asupra autovehiculului, pătrunderii de contrasens, şi intrării în coliziune cu autovehiculul în care se afla persoana vătămată.

Urmarea imediată a constat în producerea de leziuni persoanei vătămate pentru a căror vindecare au fost necesare 120 – 130 de zile de îngrijiri medicale.

Legătura de cauzalitate între fapta inculpatului de a provoca impactul dintre autovehicule prin pătrunderea pe contrasens şi urmarea imediată este stabilită de raportul de expertiză medico-legală.

Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului sub forma  culpei fără prevedere (art. 16 alin. 4 lit. b Cod penal), întrucât acesta nu a prevăzut rezultatul neadaptării vitezei la condiţiile de drum, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Fapta fiind săvârşită în timpul desfăşurării de către inculpat a activităţii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, activitate reglementată legal (O.U.G. nr. 195/2002 şi regulamentul de aplicare a ordonanţei aprobat prin  H.G. nr.1391/2006) prin încălcarea prevederilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, sunt incidente prevederile art. 196 alin. 3 Cod penal.

Inculpatul a susţinut că prima instanţă nu a dat relevanţă culpei concurente a persoanei vătămate C. care nu a purtat centura de siguranţă, aspect care în opinia sa rezultă cu evidenţă din probele administrate.

Curtea constată că nu există probe din care să rezulte că persoana vătămată nu ar fi purtat centura de siguranţă în timpul deplasării în calitate de pasager pe bancheta din spate (stânga) în autovehiculul marca […] cu nr. de înmatriculare […], în acest sens fiind doar susţinerile inculpatului (consemnate în procesul verbal de cercetare la faţa locului şi în declaraţiile acestuia). Niciunul dintre martorii audiaţi nu a dat declaraţii cu privire la acest aspect şi în actele medico-legale nu există menţiuni cu privire la purtarea sau nepurtarea centurii de siguranţă de către persoana vătămată. Lipsa menţiunilor din actele medico-legale privind existenţa unor leziuni specifice purtării centurii de siguranţă nu poate fi interpretată ca o dovadă a faptului că centura nu a fost purtată, neputând fi exclusă ipoteza purtării centurii la momentul impactului  fără producerea de leziuni în zona de contact cu corpul persoanei vătămate.

În lipsa unor date obiective instanţa nu poate specula asupra elementului factual al purtării sau nepurtării centurii de siguranţă de către persoana vătămată C. şi în nici un caz nu poate determina consecinţele unei eventuale culpe a persoanei vătămate constând în încălcarea obligaţiei de a purta centura de siguranţă.

 Curtea remarcă, însă, faptul că nepurtarea centurii de siguranţă nu se înscrie în lanţul cauzal, (accidentul s-a produs ca urmare a pătrunderii autovehiculului condus de inculpat pe contrasens), iar o eventuală culpă concurentă a persoanei vătămate nu exclude răspunderea penală a inculpatului pentru fapta proprie, cu atât mai mult cu cât în lipsa acţiunii inculpatului, nepurtarea centurii de siguranţă de către persoana vătămată nu avea abilitatea de a genera urmarea socialmente periculoasă şi probele administrate nu sprijină concluzia că ar fi concurat la producerea urmării imediate;  chiar dacă ar fi contribuit la agravarea leziunilor, nu se poate determina în ce măsură a influenţat gravitatea leziunilor sau dacă numărul de zile de îngrijiri medicale s-ar fi situat în afara limitelor prevăzute de art. 196 alin. 2 raportat la art. 194 alin. 1 lit. b Cod penal). În acest sens Curtea arată exemplificativ că în aceeaşi şedinţă de judecată în care au avut loc dezbaterile în prezenta cauză au fost puse concluzii şi în dosarul penal nr.xxxxx/197/2020 având ca obiect infracţiunea de ucidere din culpă, iar în dosarul de urmărire penală în cauza respectivă se regăseşte  raportul de expertiză medico-legală autopsie nr. xx/29.01.2018 unde sunt indicate semnele de violenţă constatate la examenul extern al cadavrului, victimă a unui accident rutier,  printre care nu se regăsesc excoriaţii sau echimoze de-a lungul toracelui pe traiectul centurii de siguranţă, printre leziunile cadavrului se regăsesc fracturi ale membrelor şi leziuni la nivelul capului, (în prezenta cauză existând leziuni în aceleaşi regiuni anatomice), iar printre concluziile raportului figurează menţiunea: „având în vedere morfologia şi topografia leziunilor externe constatate este posibil ca victima să fi purtat centura de siguranţă”. Prin urmare, în dosarul indicat exemplificativ există o victimă a unui accident rutier decedată, care prezenta leziuni în aceleaşi zone anatomice ca victima din prezentul dosar şi care, potrivit concluziilor medicului legist, este posibil să fi purtat centura de siguranţă, şi cu toate acestea rezultatul letal s-a produs, situaţie care lipseşte de conţinut susţinerile apărării în prezenta cauză legate de caracterul evident al nepurtării centurii de siguranţă de către persoana vătămată, în condiţiile în care probele administrate nu dovedesc această omisiune. De asemenea sunt lipsite de conţinut speculaţiile privind influenţa purtării centurii de siguranţă asupra leziunilor persoanei vătămate.

Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că inculpatul a optat pentru procedura recunoaşterii învinuirii, asumându-şi culpa pentru vătămarea corporală a persoanei vătămate, ca element constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 196 alin. 2, 3, Cod penal. Prima instanţă, constatând în mod corect ca fiind admisibilă procedura abreviată prevăzută de art. 375 Cod procedură penală,  nu putea să administreze alte probe în afară de înscrisuri (art. 375 alin. 2 Cod procedură penală, art. 377 Cod procedură penală). Semnificaţia opţiunii inculpatului pentru procedura recunoaşterii învinuirii este tocmai aceea a asumării răspunderii pentru fapta comisă, necontestarea aspectelor de fapt şi a celor subiective expuse în rechizitoriu, or consecinţele faptei culpabile a inculpatului (leziunile produse persoanei vătămate pentru vindecarea cărora au fost necesare 120 – 130 zile de îngrijiri medicale), vinovăţia acestuia (culpa constând în neadaptarea vitezei la condiţiile de drum şi pătrunderea pe contrasens), legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi consecinţa produsă asupra persoanei vătămate sunt elemente de fapt descrise în rechizitoriu şi asumate de inculpat prin declaraţia dată în condiţiile art. 375 alin. 1 Cod procedură penală, iar această poziţie procesuală este irevocabilă, astfel încât contestarea acestor elemente imediat după declararea ca admisibilă a procedurii recunoaşterii învinuirii este lipsită de efecte.

Prin urmare prima instanţă a reţinut corect că fapta imputată inculpatului există, este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu forma de vinovăţie impusă de lege, este nejustificată şi imputabilă inculpatului, astfel încât se impune atragerea răspunderii penale.

Individualizarea pedepsei aplicate inculpatului s-a realizat cu valorificarea corespunzătoare a criteriilor prevăzute de art. 74 Cod penal, instanţa de fond analizând în detaliu situaţia concretă a inculpatului pe baza criteriilor legale, astfel încât critica privind lipsa de corectitudine şi transparenţă a aplicării prevederilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală este vădit nefondată.

Pedeapsa prevăzută de art. 196 alin. 2, 3, Cod penal este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, iar ca urmare a reducerii limitelor de pedeapsă potrivit art. 396 alin. 10 Cod procedură penală pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 2 ani sau amenda. Prima instanţă a motivat respingerea cererilor inculpatului de renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei, opţiunea pentru pedeapsa închisorii şi cuantumul pedepsei orientat spre mediu prin gravitatea faptei inculpatului, faptul că acesta nu a conştientizat pe deplin consecinţele unei conduite nediligente în trafic, (acuzând că fapta a produs asemenea urmări graţie nepurtării centurii de siguranţă de către persoana vătămată) şi împrejurarea că fapta nu are un caracter izolat, aspect reţinut pe baza cazierului contravenţional al inculpatului. Pedeapsa de 1 an închisoare este corect individualizată ţinând seama de faptul că în condiţiile existenţei unor indicatoare de avertizare cu semnificaţia „curbe deosebit de periculoase” inculpatul a circulat cu viteză, pierzând controlul asupra autovehiculului şi pătrunzând pe contrasens, creând un pericol ridicat pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, materializat în producerea unui accident rutier soldat nu doar cu vătămarea corporală a persoanei vătămate C. care a suferit leziuni vindecabile în 120-130 zile de îngrijiri medicale, dar şi vătămarea corporală a altei persoane, pasagera F. care a suferit leziuni vindecabile în 50-55 zile de îngrijiri medicale (sub limita prevăzută de art. 196 alin. 2 raportat la art. 194 alin. 1 lit. b pentru a constitui infracţiune) şi producerea de pagube materiale, lipsind orice justificare a comportamentului imprudent în trafic al inculpatului; în mod corect a fost avut în vedere şi faptul că inculpatul obişnuieşte să încalce normele care reglementează circulaţia pe drumurile publice şi chiar în perioada desfăşurării prezentului proces penal, a fost sancţionat contravenţional de 5 ori pentru abateri de la normele referitoare la siguranţa traficului rutier pentru folosirea telefonului mobil în timpul condusului, depăşirea limitei de viteză cu peste 50 km/h, depăşirea limitei de viteză cu 21-30 km/h, nerespectarea regulilor privind depăşirea, a regulilor privind mersul înapoi. În aceste condiţii, nivelul ridicat de educaţie, vârstă, situaţia familială şi socială nu par a se fi repercutat pozitiv asupra atitudinii şi comportamentului inculpatului în raport cu valorile sociale ocrotite de lege afectate prin fapta pentru care este judecat în prezenta cauză, datele cauzei relevând faptul că procesul penal nu a constituit pentru inculpat un factor de natură să determine respectarea  normelor rutiere de către acesta.

Perseverenţa în încălcarea acestor norme justifică pe deplin aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a conduce autovehicule pe o durată de 3 ani şi a pedepsei accesorii cu acelaşi conţinut.

Elementele favorabile  rezultate din caracterizările depuse la dosar de către inculpat, lipsa antecedentelor penale şi împrejurarea că a fost urmată procedura recunoaşterii învinuirii au justificat individualizarea modalităţii de executare a pedepsei principale, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării, cu stabilirea măsurilor şi obligaţiilor corespunzătoare.

În concluzie soluţia dată de prima instanţă cu privire la latura penală a procesului este corectă şi se impune a fi menţinută.

Referitor la latura civilă:

Curtea reţine că potrivit deciziei nr. 1/15 februarie 2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.”

Decizia menţionată stabileşte nu doar calitatea în care participă în procesul penal asigurătorul de răspundere civilă delictuală,  - în situaţia în care acesta este introdus în cauză cu respectarea prevederilor art. 21 Cod procedură penală şi anume la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, a persoanei vătămate prin accidentul rutier în cazul de faţă şi înainte de finalizarea procedurii de cameră preliminară – dar şi faptul că societatea de asigurare are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite de contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, dispoziţie din care rezultă că inculpatul nu poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, decât în situaţia în care acest  prejudiciu depăşeşte limita stabilită prin contractul de asigurare sau dispoziţiile legale.

Împrejurarea că persoana vătămată nu şi-a exercitat în termenul legal (termenul prevăzut de art. 21 Cod procedură penală astfel cum a fost cenzurat prin decizia nr. 257/2017 a Curţii Constituţionale, astfel cum s-a arătat mai sus) dreptul de a solicita introducerea în cauză a societăţii de asigurare în calitate de parte responsabilă civilmente nu are semnificaţia înlăturării obligaţiei acesteia de a repara singură prejudiciul produs prin infracţiune şi nici nu are efectul naşterii în sarcina inculpatului a obligaţiei de a repara acest prejudiciu.

Dispoziţiile art. 1349, 1357 Cod civil reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, însă în cazul prejudiciilor create prin accidente de circulaţie de către conducători auto care au încheiată poliţa de răspundere civilă delictuală obligaţia de dezdăunare a autorului prejudiciului este preluată de societatea de asigurare care răspunde singură în limitele arătat mai sus, cu excluderea posibilităţii ca asiguratul să fie obligat la despăgubiri în aceste limite.

Constituirile de parte civilă în cauză se încadrează în limitele contractului de asigurare şi ale legii, astfel încât inculpatul nu are obligaţia de despăgubire.

Prin urmare se impune admiterea apelului inculpatului sub aspectul soluţiei date laturii civile în baza art. 421  pct. 2 lit. a Cod procedură penală, desfiinţarea sentinţei sub aspectul obligării inculpatului la plata de despăgubiri către părţile civile şi în rejudecare înlăturarea din sentinţă a menţiunilor privind aceste obligaţii stabilite în sarcina inculpatului şi respingerea pretenţiilor formulate de părţile civile C. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă D., acestea având posibilitatea de a se adresa instanţei civile pentru valorificarea pretenţiilor faţă de societatea de asigurare. 

În ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă C., ţinând seama de faptul că pretenţiile sunt formulate împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă (inculpatul) şi de faptul că cererea de introducere în cauză a persoanei responsabile civilmente a fost formulată tardiv, Curtea va respinge apelul declarat de această parte în temeiul art. 421pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Referitor la cheltuielile judiciare

Potrivit art. 276 alin. 1, 2,  Cod procedură penală „în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.  Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.”

Ţinând seama de faptul că C. are calitatea atât de persoană vătămată cât şi de parte civilă şi că există o soluţie de condamnare, dar pretenţiile civile vor fi respinse în întregime, Curtea constată că se impune reducerea sumei la plata căreia a fost obligat inculpatul cu titlul de cheltuieli judiciare către persoana vătămată – parte civilă C., de la 9000 lei la 4500 lei, onorariul avocatului găsindu-şi justificarea numai în ceea ce priveşte asistenţa acordată cu privire la latura penală.

Nu pot fi acordate părţii civile cheltuieli judiciare în apel, ţinând seama de soluţia de respingere a apelului declarat de această parte şi de împrejurarea că asistenţa juridică a vizat exclusiv latura civilă a cauzei, concluziile cu privire la apelul declarat de inculpat fiind rezumate la solicitarea de respingere a căii de atac promovate de acesta.

În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală partea civilă C. va fi obligată la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare din apel.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în apel pentru soluționarea apelului declarat de inculpat vor fi lăsate în sarcina statului.