Păstrarea soluţiei primei instanţe de către instanţa de apel prin înlocuirea considerentelor. Netemeinicia cazului de casare privind nemotivarea deciziei din apel, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod de procedură civilă. Inaplicabilitatea principiului

Păstrarea soluţiei primei instanţe de către instanţa de apel prin înlocuirea considerentelor. Netemeinicia cazului de casare privind nemotivarea deciziei din apel, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod de procedură civilă. Inaplicabilitatea principiului disponibilităţii asupra soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de apel, conform art. 480 Cod de procedură civilă.

 - art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 5 Cod de procedură civilă

Păstrarea de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe prin substituirea propriilor considerente pe fond celor ale primei instanţe reprezintă o soluţie legală faţă de dispoziţiile exprese ale art. 476 alin. 1 Cod de procedură civilă care reglementează efectul devolutiv al apelului.

Conform art. 488 pct. 6 din Cod de procedură civilă, o hotărâre este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conţine o soluție contrară. Atât timp cât în cuprinsul considerentelor, instanța de apel a motivat netemeinicia acţiunii şi a cererii de apel iar dispozitivul conține o soluţie conformă acestor considerente, apelul fiind respins în contextul în care şi cererea de chemare în judecată a fost respinsă motivul de casare analizat nu este întemeiat şi nu este de natură să susţină casarea deciziei instanţei de apel. Ignorarea de către recurentă în argumentarea acestei critici a considerentelor  instanţei de apel din care rezultă analiza fondului raportului juridic litigios, cu scopul vădit de a crea aparenţa unei neconcordanţe între motivare şi dispozitivul soluţiei atacate denotă o apărare sprijinită numai pe valorificarea acelor considerente care sunt favorabile poziţiei procesuale a părţii şi nu poate fi validată în sensul solicitat de recurentă, instanţa de recurs fiind datoare să verifice modalitatea în care instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale şi a stabilit starea de fapt, aşadar întregul raţionament logico-judiciar iar nu doar fragmente din acesta.

 Nici încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă de către instanţa de apel nu poate conduce la admiterea recursului, aceasta fiind invocată de recurentă în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.5 Cod procedură civilă.

Art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă reglementează ca motiv de casare a hotărârii orice încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă reglementează soluţiile pe care le poate dispune instanţa de apel şi îşi produce efectele recunoscute de lege la epuizarea acestei faze procesuale.

Prin dispoziţiile art.480 alin.3 Cod procedură civilă, în condiţiile în care nu s-a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, legiuitorul a derogat de la principiul dublului grad de jurisdicţie în cazul în care prima instanţă a soluţionat greşit procesul, fără a intra în judecata fondului.

Această derogare este justificată de asigurarea celerităţii judecăţii cauzei, scurtându-se durata procesului şi evitându-se tergiversarea lui prin reluarea judecăţii din motive imputabile primei instanţe, cu economie de resurse materiale şi timp pentru părţi.

Soluţia dispusă de instanţa de apel nu reprezintă un motiv de casare ci chiar obiectul căii de atac, fiind dispoziţia obligatorie de care părţile în litigiu pot fi ori nu mulţumite şi în funcţie de care acestea pot opta pentru formularea recursului.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 645/Ap/29.04.2021 a Tribunalului Braşov a fost respinsă cererea de apel formulată de apelanta reclamantă A. S.A. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român prin MF, Municipiul B. prin Primar şi S.C. C. S.A. (fostă D. S.A.) împotriva sentinţei civile nr. 9080/11.10.2019 pronunţată de Judecătoria Braşov.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta prin care a evidenţiat succint parcursul procedurii în faţa Judecătoriei Braşov, care a respins acţiunea ca inadmisibilă  iar apoi a redat soluţia instanţei de apel, formulând critici pe care le-a încadrat în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6, pct. 5 şi pct. 8 Cod procedură civilă.

S-a arătat că decizia contestată cuprinde considerente contradictorii în condiţiile în care în paragraful 7 din pagina 4 se arată că în cauză nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii, în condiţiile art. 35 Cod procedură civilă iar soluția de respingere a apelului contrazice aceste considerente.

S-a susţinut că soluția pronunţată încalcă şi normele de procedură, în sensul cazului de casare prevăzut de ar. 488 pct. 5 Cod procedură civilă, contravenind prevederilor art.480 alin. 3 Cod procedură civilă. Recurenta a arătat că prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, nesoluţionând fondul şi că de vreme ce în considerente, instanţa de apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii era neîntemeiată, ar fi trebuit să admită apelul şi să rețină cauza pentru rejudecarea fondului iar nu să analizeze fondul fără a-i da posibilitatea să formuleze apărări ori să propună probe, mai ales că una din criticile din apel a vizat refuzul administrării probei cu expertiză topografică pentru identificarea imobilului, apreciată de parte esenţială.

În final, recurenta a argumentat aplicarea eronată a normelor materiale de către instanţa de apel, învederând că în mod greşit a apreciat că simpla indicare a textului legal reprezentat de art. 255 Cod procedură civilă pentru respingerea probei cu expertiză de către prima instanţă reprezintă o motivare a respingerii probei cu expertiză, fără ca aceasta să arate de a considerat că nu este admisibilă.

S-a susţinut că instanţa de apel a adăugat nepermis la lege atunci când a apreciat contrar prevederilor evocate, H.G. nr. 834/1991 şi Criteriilor nr. 2665/1992, că pentru clarificarea regimului juridic al terenului în litigiu era necesară iniţierea procedurii de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. S-a argumentat că art. 32 ind. 1 alin. 3 din O.U.G. nr. 88/1997 trebuie interpretat, faţă de claritatea sa, în sensul că stabilirea regimului juridic presupune numai determinarea terenului ca fiind în domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale sau al statului iar nu alte condiţii.

Recurenta a mai arătat că nu a invocat în susţinerea pretenţiilor dispoziţiile H.G. nr. 391/1995 şi nici modul particular de dobândire prevăzut de acest act normativ, pe care l-a analizat pe larg instanţa de apel ci doar dobândirea dreptului de folosinţă, motiv faţă de care acest drept nu se regăseşte în protocolul de predare-primire a patrimoniului transferat de la C. S.A. către reclamantă. S-a arătat că titlul cu care a fost transferată construcţia de la pârâta C. a fost cel de proprietar, conform art. 65 alin. 1 din Legea. nr. 31/1990 şi că art. 894 Cod civil nu este aplicabil speţei, faţă de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 287/2009 şi împrejurarea că toate actele de transmitere invocate sunt anterioare anului 2011, al intrării în vigoare a Noului Cod civil.

În final, s-a arătat că pentru cazul particular al primei înscrieri a imobilului în cartea funciară este aplicabil art. 34 din Legea nr. 7/1996 şi că reclamanta a dovedit că a dobândit cu titlul de proprietar imobilul construcţie, solicitându-se admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, art. 488 alin. 1 pct. 6, 5 şi 8 Cod procedură civilă.

Recursul a fost legal timbrat cu taxa judiciară de timbru de 1307,20 lei.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că acesta nu este fondat.

Primul motiv de recurs invocat şi prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, vizează, în opinia recurentei reclamante, o pretinsă contrarietate între considerentele și soluția dispusă de instanța de apel.

Din analiza hotărârii atacate, Curtea reţine că instanţa de apel a stabilit că acţiunea reclamantei este admisibilă, sens în care s-a procedat ulterior la examinarea fondului raportului juridic.

A fost infirmată concluzia primei instanţe în sensul că reclamanta avea la dispoziţie o acţiune în realizare, care a determinat respingerea ca inadmisibilă a cererii deduse judecăţii în temeiul art. 35 Cod procedură civilă.

Curtea observă că instanţa de apel a analizat probele administrate şi a concluzionat, în lipsa unor înscrisuri doveditoare, în sensul că, reclamanta nu a dovedit că în patrimoniul Întreprinderii E. B. se afla dreptul de proprietate asupra magazinului nr. xx/22150, situat în B., F., nr.x şi nici dreptul de folosinţă asupra terenului aferent acestuia.

Aceeași concluzie a fost prezentată şi cu privire la inexistenţa dreptului de proprietate şi folosinţă în patrimoniul S.C. G. S.A., în lipsa unui protocol din care să rezulte preluarea spaţiului şi terenului fără plată de către G. S.A., conform art. 4 alin. 1 din H.G. nr. 391/1995.

În consecinţă, instanţa de apel a stabilit că aceste drepturi nu puteau fi transmise prin absorbţia de către D. S.A. a S.C. G. S.A. şi, în consecinţă, nici de către D. S.A., la momentul divizării ei, către reclamantă, ca societate rezultată din această divizare.

Instanţa de apel a analizat mai multe dispoziţii legale care reglementau transformarea fostelor unităţi economice de stat în societăţi comerciale, cu relevanţă asupra modalităţii de constituire şi de determinare a conţinutului patrimoniului acestora din urmă, precum art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 1353/1990, art. 19 din Legea nr. 15/1990, art. 1 din şi art. 4 alin. 2 din H.G. nr. 834/1991, art. 4 din H.G. nr. 391/1995, Criteriile nr.2665/1992.

După redarea conţinutului acestor texte, instanţa de apel a concluzionat că art. 32 ind. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 88/1997 recunoaşte dreptul de folosinţă asupra terenului numai acelor societăţi care au iniţiat demersuri pentru stabilirea terenului necesar desfăşurării activităţii, în concordanţă cu dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile nr.2665/1992.

Din considerentele deciziei şi mai ales din paragraful final al deciziei atacate, rezultă cu claritate că respingerea apelului a fost dispusă ca urmare a rejudecării fondului de către instanţa de apel, care a constatat că cererea nu este întemeiată atât timp cât din probe nu a rezultat transmiterea succesivă a dreptului de proprietate şi folosinţă, invocată în speţă, de la autorii reclamantei la reclamanta înseși.

Practic, instanţa de apel a păstrat soluţia primei instanţe substituind propriile considerente pe fond celor ale Judecătoriei Brașov, soluţie legală faţă de dispoziţiile exprese ale art. 476 alin. 1 Cod procedură civilă care reglementează efectul devolutiv al apelului.

Curtea reţine că în baza art. 488 pct. 6 din noul Cod de procedură civilă, o hotărâre este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conţine o soluție contrară.

În speță, s-a constatat că în cuprinsul considerentelor instanța de apel a motivat netemeinicia acţiunii şi a cererii de apel iar dispozitivul conține o soluţie conformă acestor considerente, apelul fiind respins în contextul în care şi cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

În consecinţă, motivul de casare analizat nu este întemeiat şi nu este de natură să susţină casarea deciziei instanţei de apel.

Curtea observă suplimentar că recurenta în argumentarea acestei critici ignoră considerentele instanţei de apel din care rezultă analiza fondului raportului juridic litigios, cu scopul vădit de a crea aparenţa unei neconcordanţe între motivare şi dispozitivul soluţiei atacate.

O atare apărare sprijinită numai pe valorificarea acelor considerente care sunt favorabile poziţiei procesuale a părţii, nu poate fi validată în sensul solicitat de recurentă, instanţa de recurs fiind datoare să verifice modalitatea în care instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale şi a stabilit starea de fapt, aşadar întregul raţionament logico-judiciar iar nu doar fragmente din acesta.

 Nici încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă de către instanţa de apel nu poate conduce la admiterea recursului, aceasta fiind invocată de recurentă în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

Prin dispoziţiile art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, în condiţiile în care nu s-a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, legiuitorul a derogat de la principiul dublului grad de jurisdicţie în cazul în care prima instanţă a soluţionat greşit procesul, fără a intra în judecata fondului.

Această derogare este justificată de asigurarea celerităţii judecăţii cauzei, scurtându-se durata procesului şi evitându-se tergiversarea lui prin reluarea judecăţii din motive imputabile primei instanţe, cu economie de resurse materiale şi timp pentru părţi.

Art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă reglementează ca motiv de casare a hotărârii orice încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă reglementează soluţiile pe care le poate dispune instanţa de apel şi îşi produce efectele recunoscute de lege la epuizarea acestei faze procesuale.

 Soluţia dispusă de instanţa de apel nu reprezintă un motiv de casare ci chiar obiectul căii de atac, fiind dispoziţia obligatorie de care părţile în litigiu pot fi ori nu mulţumite şi în funcţie de care acestea pot opta pentru formularea recursului.

Instanţa de apel a rejudecat fondul, la solicitarea expresă a reclamantei care nu a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare iar soluţia pronunţată este susţinută de considerentele deciziei atacate.

Cenzurarea soluţiei este posibilă numai în măsura în care nu are suport în argumentele instanţei de judecată, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, faptul că instanţa de apel a respins apelul după evocarea fondului şi constatarea caracterului neîntemeiat al acţiunii,  în loc să admită apelul, să anuleze sentinţa  şi apoi să dispună respingerea ca neîntemeiată a acţiunii nu reprezintă un viciu procedural apt să conducă la casarea deciziei întrucât soluţia la care se ajunge pe fondul acţiunii este aceeaşi în ambele ipoteze procedurale.

Reclamanta nu a suferit vreo încălcare a unui drept procedural în acest context, cu consecinţa că nu se va reţine de instanţa de recurs caracterul fondat al criticii examinate.

Recurenta a arătat că, prin faptul că instanţa de fond a respins apelul, evocând fondul i s-a încălcat dreptul de a propune probe noi , de a face apărări şi a pune concluzii asupra fondului.

Probele noi se propun prin cererea de apel, conform art. 470 alin. 1 lit. d  Cod procedură civilă iar din examinarea acestei cereri rezultă că reclamanta a solicitat proba cu expertiză topografică pentru identificarea cotei de teren aferentă construcţiei deşi respingerea acestei probe de către prima instanţă a constituit şi un motiv distinct de apel.

Proba nouă propusă în apel a fost respinsă ca neutilă de Tribunalul Brașov la termenul din 02.04.2021, luându-se act că nu au fost propuse alte probe noi (f.43 T.Bv).

Prin concluziile orale, în acord cu solicitările cuprinse în cererea de apel, reclamanta a solicitat instanţei de apel să schimbe soluţia atacată, în sensul admiterii acţiunii pe fond, exprimându-şi astfel punctul de vedere asupra litigiului.

În consecinţă, argumentele recurentei reclamante nu se susţin faţă de actele dosarului, ele având de altfel un caracter pur formal, în absenţa individualizării unor apărări sau concluzii pe care reclamanta le-ar fi putut formula în speţă în faza rejudecării fondului.

Recurenta a mai criticat, în baza art.488 alin. 1 pct. 8 şi art. 255 Cod procedură civilă, păstrarea de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe de respingere a probei cu expertiza topografică, deşi s-a argumentat prin cererea de apel că nu a fost motivată respingerea probei.

Curtea constată că acest motiv de casare nu priveşte încălcarea unei norme de drept material ci aplicarea eronată a unei dispoziţii de procedură, care reglementează obligaţia instanţelor de a motiva măsurile luate.

Raportat la caracterul devolutiv al apelului, respingerea unei probe fără motivarea acestei soluţii nu conduce la desfiinţarea hotărârii primei instanţe, această neregularitate putând fi acoperită în etapa rejudecării fondului.

În măsura în care proba este apreciată ca utilă, ea poate fi administrată direct în faza apelului, în măsura în care partea o solicită, conform art. 479 alin. 2 Cod procedură civilă.

Cu referire la aplicarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 32  ind. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 88/1997, Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 32 ind. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost invocate de reclamantă pentru a justifica dreptul propriu de folosinţă asupra terenului.

Cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei, reclamanta a invocat transmiterea succesivă a acestuia de la autorii săi: G. S.A. şi D. S.A..

Pretenţiile reclamantei de constatare a dreptului de proprietate asupra construcţiei cu destinaţia de spaţiu comercial şi de constatare a dreptului de folosinţă asupra terenului aferent acestuia (cotă parte dintr-un teren nedezmembrat), urmate de înscrierea folosinţei în cartea funciară au ca scop constituirea unui titlu asupra imobilului construcţie şi teren.

În cadrul acţiunii în constatare, reclamanta are obligaţia să prezinte titlul deja invocat iar Curtea reţine că o dispoziţie generală a legii nu ţine loc de titlu pentru simplul motiv că nu individualizează bunul.

Atât timp cât existenţa acestor drepturi nu a fost probată în patrimoniul autoarei reclamantei, anume Întreprinderea de morărit şi panificaţie şi mai apoi G. S.A., este evident că în mod întemeiat instanţa de apel a stabilit că aceleaşi drepturi nu au putut fi transmise reclamantei.

Faţă de obiectul recursului, definit de art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă, starea de fapt stabilită pe baza probelor administrate nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs, fiind stabilită în mod definitiv, o soluţie contrară fiind de natură a permite contrar dispoziţiilor menţionate şi un control de temeinicie al hotărârilor atacate, iar nu doar de legalitate.

Regimul juridic al societăţilor invocate drept autoare ale reclamantei a fost corect observat de instanţa de apel.

G. S.A. a fost înfiinţată ca societate pe acţiuni în industria alimentară, prin preluarea activului şi pasivului Întreprinderii E. B.,  patrimoniul ei fiind supus unor reglementări specifice, derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, întreprinderile de stat au fost transformate în societăţi pe acţiuni, cu capital de stat iar preluarea patrimoniului presupunea atât inventarierea acestuia cât şi întocmirea unui protocol de predare-primire, în acord cu prevederile art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 1353/1990.

Situaţia terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat a fost reglementată prin H.G. nr. 834/1991, cum corect a reţinut instanţa de apel, acest text stabilind obligaţia determinării suprafeţelor de teren necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate, în speţă de către ministerul de resort ca urmare a înfiinţării G. S.A. prin hotărâre de Guvern şi evaluarea lor.

Această determinare se realiza ca urmare a parcurgerii procedurii obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, sens în care art. 4 alin. 2 din H.G. nr. 834/1991 prevede expres că numai terenurile pentru care nu s-a obţinut certificatul arătat se predau de societăţile astfel constituite către fondul special destinat realizării de investiţii sau desfăşurării unor activităţi economice, administrat de autorităţile administraţiei publice locale.

Instanţa de apel a analizat prevederile H.G. nr. 391/1995 tocmai pentru a verifica susţinerea reclamantei privind calitatea G. S.A. de proprietară a  imobilului construcţie şi teren în litigiu, în condiţiile în care şi prima instanţă a avut în vedere aceste dispoziţii în soluţionarea litigiului.

Instanţa de apel a reţinut că protocolul de predare-primire dintre D. şi reclamantă nu dovedeşte şi calitatea de proprietar, astfel că în mod corect instanţa de fond a verificat regimul juridic al bunurilor prin raportare la dispoziţiile legale incidente, H.G. nr. 391/1995 operând transmiterea drepturilor de proprietate, fără plată, între patrimoniile societăţilor comerciale cu capital de stat.

Împrejurarea că reclamanta nu şi-a justificat drepturile invocate pe baza acestei hotărâri de Guvern, nu oprea instanţa de apel să încerce, în baza rolului activ, să clarifice regimul juridic al bunurilor în scopul justei soluţionări a cauzei.

Curtea observă că O.U.G. nr. 88/1997 a fost adoptată în vederea accelerării procesului de privatizare, reclamanta neintrând sub incidenţa acestei norme, fiind înfiinţată în anul 2007 în urma divizării D. S.A. iar ambele societăţi având capital privat.

Art. 32 ind. 1 a fost introdus prin Legea nr. 99/26.05.1999, care în acelaşi scop al accelerării privatizării a completat O.U.G. nr. 88/1997, definind clar la art. 3 din ordonanţă societăţile avute în vedere drept acele societăţi constituite în baza Legi nr. 15/1990, nefiind cazul reclamantei ori al autoarelor ei până la G. S.A..

În acest context, corect a concluzionat instanţa de apel, în urma analizei coroborate a dispoziţiilor legale citate, că pentru clarificarea regimului juridic al imobilului era necesară prezentarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În măsura în care O.U.G nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 şi invocată de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale, nu este aplicabilă reclamantei, analiza considerentelor care au condus la neaplicarea textului nu are relevanţă.

Curtea are în vedere că aceste dispoziţii puteau fi incidente în privinţa autoarei reclamantei, G. S.A., dar numai în situaţia în care la intrarea lor în vigoare această societate nu clarificase regimul juridic al magazinului şi terenului prin obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate iar terenul făcea parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţii administrativ-teritoriale.

Pentru înțelegerea efectelor dispoziţiei invocate de reclamantă, se impune analiza coroborată a prevederilor de la alin. 1 şi alin. 3.

Astfel, dispoziţiile cuprinse în art.321 alin.(1) şi (3) din ordonanţă cuprind trei ipoteze.

Prima ipoteză stabileşte că societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic.

Cea de-a doua ipoteză se referă la terenurile al căror regim juridic a fost clarificat, terenuri care au fost clasificate ca aparţinând proprietăţii publice a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale şi care rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă pentru perioada maximă prevăzută de lege. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, metoda, procedura şi documentaţia necesare pentru acordarea concesiunilor vor fi prevăzute de normele metodologice emise în aplicarea acestei ordonanţe.

Cea de-a treia ipoteză se referă la terenurile clasificate ca aparţinând proprietăţii private a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, care, după caz, pot fi concesionate, închiriate sau oferite societăţilor comerciale spre a fi cumpărate.

Aşadar, clarificarea regimului juridic presupunea determinarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului şi apartenenţa la domeniul public ori privat.

Dacă terenul era inclus în domeniul public, acesta putea fi concesionat iar dacă se afla în domeniul privat putea fi concesionat, închiriat sau cumpărat.

Aşadar, reclamanta în virtutea acestor dispoziţii, după stabilirea proprietarului terenului are posibilitatea să solicite constituirea unui titlu de folosinţă autorităţilor competente, titlu ce poate fi un contract de concesiune, închiriere ori vânzare-cumpărare.

Atât timp cât în speţă nu s-a dovedit de reclamantă că imobilele în litigiu au aparţinut autoarelor sale, prin prezentarea unui titlu care să legitimeze proprietatea sau folosinţa asupra lor, ea înseşi nu are un atare titlu iar în acţiunea în constatare nu se poate constitui ci doar constata existenţa unui atare titlu, Curtea validează soluţia instanţei de apel de respingere a acţiunii în constatare ca nefondată.

Nici criticile privind respingerea petitului accesoriu privind înscrierea drepturilor de proprietate şi folosinţă în cartea funciară nu se mai impun analizei instanţei de recurs, de vreme ce soluţia dată de instanţa de apel capetelor principale ale acţiunii este corectă.

În consecinţă, recursul promovat de reclamantă va fi respins în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă iar decizia instanţei de apel menţinută.

Domenii speta

Spete similare