Pretentii. Raspundere civila delictuala.

Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.04.2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 11529/299/2019, reclamanta T. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul forțat A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 11.005,82 lei, reprezentând despăgubirea aferentă autovehiculului cu numărul de înmatriculare B 483 CRS, precum și a sumei de 22,01 lei, reprezentând penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate în perioada 16.04.2019-17.04.2019, la care se adaugă penalitățile de întârziere ce vor fi calculate în continuare până la data achitării efective a debitului principal. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru.

În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 28.11.2018, intervenientul forțat, în timp ce se deplasa cu autovehiculul marca Dacia Logan, cu numărul de înmatriculare B .. DEC, a produs din culpa sa un accident auto în urma căruia a fost avariat autovehiculul marca Dacia Logan, cu numărul de înmatriculare B .. CRS, aparținând numitului M.G.

Întrucât deținătorul autovehiculului al cărui conducător este vinovat de producerea accidentului avea încheiată la societatea pârâtă asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube cauzate terților prin accidente de autovehicule, în temeiul art. 11 din Legea nr. 132/2017, aceasta răspunde pentru pagubele provocate de asigurații săi.

Astfel, a fost deschis dosarul de daună nr. RCA/CON/3320/2018, având ca obiect cererea de despăgubire pentru avariile produse autoturismului anterior menționat.

În baza constatării efectuate, s-a întocmit un deviz estimativ de către reclamantă, conform sistemului Audatex, și s-a stabilit valoarea reparațiilor la suma de 9.193,45 lei. După efectuarea constatării, autoturismul a fost reparat de societatea reclamantă.

Pe perioada reparației, reclamanta a închiriat proprietarului un autovehicul.

Pentru efectuarea reparației, reclamanta a emis factura seria TLA nr. 69080/2019, iar pentru închirierea autoturismului, factura seria TLAM nr. 1839/2019.

Ulterior, reclamanta a încheiat un contract de cesiune de creanță, prin care proprietarul autoturismului, numitul MG, i-a cedat dreptul său de creanță asupra debitorului cedat, societatea pârâtă, în sumă totală de 11.005,82 lei (9.193,45 lei reparații și 1.812,37 lei contravaloarea închirierii mașinii).

Conform susținerilor reclamantei, important de subliniat este faptul că reparația autoturismului a fost efectuată și că a depus toate documentele solicitate de către aceasta, inclusiv cererea de despăgubire, conform borderoului semnat de către pârâtă la data de 06.03.2019.

Potrivit art. 21 alin. 5 din Legea nr. 132/2017, pârâta avea obligația ca în termen de 40 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, însoțită de dovada efectuării reparației (deviz și factură), să achite suma solicitată sau să notifice motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Cu toate acestea, pârâta, în mod nejustificat, nu a efectuat plata nici până în prezent, deși termenul de 40 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, din data de 06.03.2019, s-a împlinit la data de 16.04.2019.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 și următoarele C.pr.civ., ale Legii nr. 132/2017, precum și cele ale Normei ASF nr. 20/2017.

În probațiune, reclamanta a depus un set de înscrisuri (f. 5-28 vol. I).

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 655,3 lei, conform chitanței atașate la dosar (f. 36 vol. I).

La data de 27.06.2019, pârâta a depus întâmpinare (f. 42-46 vol. I), prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, pârâta a învederat că în datele de 10.05.2019 și 14.05.2019 a achitat suma totală de 7.839,95 lei.

În continuare, pârâta a arătat că, la data de 28.11.2018, a avut loc un accident între autoturismul cu numărul de înmatriculare B .. DEC și autoturismul cu numărul de înmatriculare B … CRS. În urma evenimentului, a fost încheiat formularul constatare amiabilă, potrivit căruia vinovat de producerea acestuia este conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare B … DEC, asigurat la societatea sa, valabilă la data accidentului.

În baza avizării de daună, a fost deschis dosarul de daună RCA/CON/3320/2018, în cadrul căruia persoana prejudiciată a depus la data de 06.03.2019 o cerere de despăgubire prin care a solicitat plata sumei de 11.005,82 lei (9.193,45 lei contravaloare reparații și 1.812,37 lei lipsa de folosință – contravaloare servicii de închiriere auto) în contul unității reparatoare – reclamanta din prezenta cauză, depunând un deviz de reparație și factura aferentă emisă de reclamantă, împreună cu contractul de cesiune de creanță.

În urma verificărilor efectuate de personalul de specialitate din cadrul S.-C., s-au constatat o serie de nereguli la întocmirea devizului și a facturii aferente pentru repararea autoturismului cu numărul de înmatriculare B … CRS.

Astfel, a fost facturat un preț nejustificat de mare pentru ora de manoperă (atât raportat la prețul pieței, cât și la prețul manoperei din alte devize emise de reclamantă). Aceasta a facturat ora de manoperă cu 240 lei + TVA, iar pârâta a acceptat la plată 130 lei + TVA/oră, în concordanță cu ora de manoperă folosită de reclamantă în emiterea altor devize.

De asemenea, a fost facturat nejustificat un adaos de 49% la prețul de referință maximal al pieselor folosite în repararea autoturismului, dar și raportat la alte devize emise reclamanta din prezenta cauză.

Din suma facturată de reclamantă, respectiv 11.005,82 lei, pârâta a acceptat la plată și achitat suma de 7.466,62 lei (5.654,25 lei reparații, 1.812,37 lei lipsa de folosință), diferența neacceptată fiind motivată de concluziile personalului de specialitate SAR C.. De asemenea, a achitat și suma de 373,33 lei, cu titlu de penalități de întârziere.

În continuare, pârâta a arătat că, prin adaosul de 49% folosit de către reclamantă, s-a crescut artificial atât prețul materialelor, cât și timpii necesari vopsitoriei. Devizele de reparații sunt efectuate în sisteme de specialitate, Audatex în speță, sisteme care sunt în permanentă legătură cu producătorii autovehiculelor și cu furnizorii de piese, tarifele generate fiind la nivelul maxim recomandat. Tarifele generate de aceste sisteme au deja adaosurile comerciale incluse, dând însă posibilitatea utilizatorului de a-și adăuga prețurile recomandate, manual.

De asemenea, pârâta a precizat că unitatea reparatoare nu comercializează piese auto astfel încât să obțină profit din astfel de operațiuni, prin aplicarea unui adaos comercial, aceasta făcând profit din reparații prin aplicarea tarifului orei de manoperă. Mai mult, adaosul comercial se aplică prețurilor de intrare (prețul la care s-a achiziționat piesa respectivă de către reclamantă de la furnizorul de piese), nicidecum la prețul de referință (prețurile specificate în devizele de reparații fiind prețuri de referință).

Pârâta a susținut că a transmis la data de 25.03.2019, atât persoanei prejudiciate, cât și unității reparatoare, adresa nr. 5610, prin care a contestat adaosul procentual aplicat prețurilor, de 49%.

Conform susținerilor pârâtei, practica unităților reparatoare de a crește artificial prețurile necesare reparațiilor autoturismelor care urmează a fi decontate de către asigurătorii RCA aduc o gravă atingere drepturilor consumatorilor, din caza sistemului bonus/malus și a prevederilor legale privind acest sistem, precum și dreptului asiguratului RCA de a beneficia de o clasă de bonus/malus superioară prin achitarea contravalorii daunei provocate.

Pârâta a precizat că, în cazul reparațiilor decontate de către asigurător în baza poliței RCA, prețul reparației este crescut artificial fără nicio bază legală și morală de către unitatea reparatoare. Astfel, raportat la prevederile legale enunțate, devine o certitudine că aceste practici aduc atingere asiguraților RCA, persoane vinovate de producerea accidentului, prin îngrădirea drepturilor acestora privind posibilitatea răscumpărării daunei.

De asemenea, pârâta a constatat că unitățile reparatoare practică adaosurile comerciale la prețurile maximale recomandate de furnizorii de piese , iar în alte dosare adaosul comercial este 0, fapt ce naște întrebarea dacă există o activitate ilicită conform Legii nr. 12/1990.

În opinia pârâtei, prin astfel de practici se poate ajunge la destabilizarea pieței de asigurări din România, iar în final cei afectați sunt consumatorii de produse RCA, aceștia fiind nevoiți să suporte costuri mărite pentru primele de asigurare.

Este de notorietate că pe piața asigurărilor a apărut o practică a unităților reparatoare de a folosi o valoare nejustificat de mare a prețului manoperei aferente reparațiilor efectuate și de a pune adaos comercial la prețul maximal recomandat de distribuitorii de piese auto în cazul reparațiilor autoturismelor în baza polițelor RCA. De altfel, și Consiliul Concurenței a constatat aspectele anterior menționate.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 și următoarele C.pr.civ., Norma ASF nr. 20/2017, Legea nr. 132/2017, Legea nr. 12/1990, Legea nr. 11/1991, precum și Directiva nr. 2005/29/CE privind protecția consumatorilor.

Legal citat, intervenientul forțat nu a depus întâmpinare.

În probațiune, pârâta a depus un set de înscrisuri (f. 47-65, 73-111 vol. I).

La data de 13.11.2019, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (f. 123-125 vol. I), prin care a solicitat să se ia act de plată parțială efectuată de pârâtă și să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 3.539,20 lei, reprezentând diferență despăgubire, la care se adaugă penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, aferente debitului în valoare de 3.539,20 lei, ce se vor calcula începând cu data de 16.04.2019 și până la data plății efective. De asemenea, a solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei potrivit cărora nu datorează diferența de despăgubire.

La termenul din data de 15.11.2019, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă și de pârâtă.

La data de 06.02.2020, pârâta a depus o cerere prin care a invocat excepția nulității absolute a contractului de cesiune de creanță încheiat între reclamantă și persoana prejudiciată, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată (f. 135-136 vol. I).

În motivare, pârâta a arătat că, analizând contractul de cesiune depus la dosar, rezultă în mod indubitabil că cesiunea de creanță s-a făcut cu titlu oneros, prețul acestuia reprezentându-l contravaloarea reparațiilor efectuate de către reclamanta-cesionară, și a închirierii autoturismului pus la dispoziția cedentului pe perioada reparațiilor, conform devizului de reparații și facturilor emise ulterior încheierii contractului.

Astfel, cumpărând creanța persoanei păgubite pe care aceasta o avea față de asigurător, al cărei preț este stabilit chiar de către cesionar, în mod evident operează interdicția prevăzută de art. 1654 alin. 1 lit. c teza finală C.civ. și sancțiunea nulității absolute prevăzută de alineatul 2 al aceluiași articol.

De asemenea, la aceeași dată, pârâta a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale  a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. 3 din Legea nr. 132/2017 (f. 137-141 vol. I).

La data de 20.05.2020, pârâta a depus o cerere de suspendare a judecății până la soluționarea dosarelor nr. 248D/2020, 249D/2020, 268D/2020, 269/2020 și 270D aflate pe rolul Curții Constituționale (f. 159-160 vol. I).

La data de 21.05.2020, reclamanta a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea excepției de neconstituționalitate, precum și a excepției nulității contractului de cesiune (f. 161-162 vol. I).

Prin încheierea din data de 16.06.2020, instanța, în temeiul art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, a sesizat Curtea Constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. 3 din Legea nr. 132/2017, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății și a calificat excepția nulității absolute a contractului de cesiune ca fiind o apărare de fond.

La termenul din data de 11.09.2020, instanța a încuviințat pârâtei proba cu expertiza în specialitate autovehicule și circulație rutieră și a stabilit onorariul provizoriu de expert în cuantum de 1.000 lei în sarcina pârâtei.

La data de 15.09.2020, pârâta a depus dovada achitării onorariului provizoriu de expert în cuantum de 1.000 lei (f. 7-10 vol. II).

La data de 24.11.2020, expertul judiciar C.M. a depus raportul de expertiză (f. 17-26 vol. II).

La data de 09.12.2020, pârâta a depus o cerere de completare a raportului de expertiză, cerere care a fost respinsă la termenul din data de 16.12.2020.

La data de 29.12.2020, pârâta a depus concluzii scrise.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 28.11.2018, intervenientul forțat A. a condus autovehiculul cu numărul de înmatriculare B .. DEC și, întrucât nu a păstrat o distanță corespunzătoare față de autovehiculul care circula în fața sa, a intrat în coliziune cu autoturismul cu numărul de înmatriculare B .. CRS, condus de numita FC, care efectua un viraj la dreapta, astfel cum rezultă din constatarea amiabilă de accident (f. 5 vol. I).

La data producerii evenimentului rutier, vehiculul cu numărul de înmatriculare B .. DEC era asigurat RCA la Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A., cu polița seria RO/25/C25/HP nr. 011143099 din data de 05.07.2018, valabilă în perioada 06.07.2018-05.01.2019 (f. 6 vol. I), motiv pentru care pârâta a deschis dosarul de daună RCA/CON/3320/2018, în cadrul căruia a întocmit un proces-verbal de constatare a avariilor suferite de autoturismul cu numărul de înmatriculare B … CRS  – bara spate - spartă (f. 22 vol. I).

Autovehiculul cu numărul de înmatriculare B … CRS, aparținând numitului MG (certificat de înmatriculare – f. 9 vol. I), a fost reparat de societatea reclamantă, iar, conform devizului de reparații emis în sistemul de evaluare specializat Audatex și facturii seria TLA nr. 69080/20.02.2019 emise de unitatea reparatoare, valoarea reparațiilor a fost de 9.193,45 lei (f. 14-17, 19 vol. I).

De asemenea, pe durata reparațiilor, reclamanta i-a închiriat persoanei păgubite un alt autoturism, sens în care a emis factura seria TLAM nr. 1839/26.02.2019, în valoare de 1.812,37 lei, modul de calcul al sumei fiind explicitat în anexa facturii (f. 18, 20 vol. I).

La data de 26.02.2019, numita FC, în calitate de cedent, și reclamanta Top Lac Auto S.R.L., în calitate de cesionar, au încheiat un contract de cesiune de creanță, având ca obiect cedarea, cu titlu oneros, de către cedent a dreptului său de creanță asupra debitorului Asigurare Reasigurare C. S.A., în sumă totală de 11.005,82 lei, reprezentând creanța neachitată din dosarul de daună nr. RCA/CON/3320/2018, aferentă autovehiculului cu numărul de înmatriculare B … CRS (f. 23 vol. I).

Astfel, conform art. 2 din contract, „creanța prevăzută la art. 1.1 se transmite, în totalitate, definitiv, astăzi, data semnării prezentului contract, cesionarului cu toate garanțiile și accesoriile sale, inclusiv cu penalitățile de întârziere/majorările/dobânzile ce cad în sarcina debitorului cedat, așa cum există în patrimoniul cedentului”.

De asemenea, potrivit art. 3 din contract, „debitul cedentului față de T.S.R.L., în sumă  de 11.005,82 lei se stinge în totalitate și definitiv, prin compensare cu creanță cedată prin prezentul contract și nu mai sunt pretenții reciproce derivând din creanța cedată”.

Prin cererea înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 5674/06.03.2019, reclamanta i-a solicitat pârâtei plata despăgubirii în valoare totală de 11.005,82 lei, aceasta fiind aferentă dosarului de daună deschis pentru autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare B 483 CRS (f. 26-28 vol. I).

Prin adresa nr. 5610/25.03.2019, comunicată atât persoanei păgubite, cât și reclamantei, pârâta a arătat că, în urma analizării solicitării privind plata despăgubirii, a acceptat la plată suma de 5.654,25 lei, reprezentând contravaloare reparații, respectiv suma de 1.812,37 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autovehiculul avariat (f. 82-83 vol. I).

În motivare, pârâta a arătat că, pe de o parte, nu este de acord cu valoarea facturii unității reparatoare deoarece tariful de manoperă prezentat de aceasta în devizul de reparație, în valoare de 240 lei fără TVA, depășește cu mult atât unitățile multimarcă, cât și oferta altor unități de specialitate, acestea fiind reprezentanțe ale producătorului mărcii Dacia Logan în România.

Pe de altă parte, pârâta a învederat că unitatea reparatoare a introdus un adaos suplimentar la materialele de vopsitorie de 49% diferența de preț față de costurile reprezentanțelor producătorului în România și care nu se justifică a di despăgubită, autovehiculul nefiind vopsit cu materiale speciale. Totodată, unitatea reparatoare a introdus un adaos procentual de 49% la prețurile pieselor înlocuite care depășește atât oferta altor unități de specialitate, cât și ofertele principalilor furnizori de piese.

Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul instanței, la data de 10.05.2019, pârâta a achitat reclamantei suma de 5.654,25 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor, respectiv suma de 1.812,37 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință (f. 76-78 vol. I), fapt ce a determinat-o pe reclamantă să-și precizeze acțiunea, solicitând cu titlu de debit principal suma de 3.539,20 lei, reprezentând diferență de despăgubire pentru reparațiile efectuate.

Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul (cedent) transmite o creanţă a sa unei alte persoane (cesionar), iar, din momentul realizării acordului de voinţe, creanţa trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului, cesionarul devenind creditor în locul cedentului prin preluarea tuturor drepturilor acestuia, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1566 şi următoarele C.civ..

Instanţa reţine că pârâta a înţeles să invoce excepţia nulităţii absolute a contractului de cesiune în raport de faptul că reclamanta a cumpărat creanţa persoanei păgubite pe care aceasta o avea faţă de asigurător, al cărei preţ este influențat chiar de către cesionar, operând interdicţia prevăzută de art. 1654 alin. 1 lit. c C.civ. și art. 1655 C.civ..

Potrivit art. 1246 alin. 1 C.civ., orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune. De asemenea, conform art. 1248 alin. 1 C.civ., contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil.

Aşadar, nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, în timp ce nulitatea relativă este sancţiunea care intervine, în cazul în care, la încheierea unui act juridic civil, nu sunt respectate dispoziţiile referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic instituite pentru ocrotirea unui interes privat, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.

Conform art. 1567 alin. 3 C.civ., „Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.”

Prin urmare, având în vedere că, aşa cum reiese din cuprinsul art. 3 din contractul de cesiune, cesiunea de creanţă a fost cu titlu oneros, instanţa constată că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile din materia contractului de vânzare-cumpărare, deci şi cele referitoare la incapacităţile de a cumpăra/înstrăina o creanţă.

Potrivit art. 1654 alin. 1 lit. c C.civ., invocat de pârâtă, sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică, funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează. Astfel, nerespectarea acestei interdicţii se sancţionează cu nulitatea absolută, conform alineatului 2 al aceluiaşi articol.

Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa constată că, în cauză, nu este aplicabilă interdicţia anterior menţionată, întrucât, la încheierea contractului de cesiune, reclamanta, unitate reparatoare și care prestează servicii de închiriere auto, nu a avut niciuna dintre calitățile prevăzute de art. 1654 alin. 1 lit. c C.civ., astfel încât este lipsit de relevanță faptul că aceasta ar fi determinat în vreun fel prețul cesiunii.

Pe de altă parte, nu se poate reține că reclamanta ar fi urmărit o cauză ilicită la încheierea contractului de cesiune, întrucât, conform art. 1236 alin. 2 C.civ., cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. Or, nu există nicio dispoziție legală care să fi fost încălcată la încheierea contractului de cesiune, prin care reclamanta, unitatea care a reparat autoturismul și a prestat servicii de închiriere, a dobândit creanța pe care persoana prejudiciată o deținea împotriva societății de asigurare.

Astfel, având în vedere respectiva creanţă nu a fost declarată prin lege sau de către părţi ca netransmisibilă (art. 1569 şi art. 1570 C.civ.), nu există niciun temei legal care să sancţioneze contractul de cesiune ce face obiectul prezentei cauze cu nulitatea absolută, susţinerile în sens contrar ale pârâtei fiind vădit neîntemeiate.

Cu privire la opozabilitatea cesiunii de creanţă, instanţa reţine că, potrivit art. 1578 alin. 1 C.civ., debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanţa constată că respectivul contract de cesiune a fost comunicat pârâtei, conform borderoului înregistrat sub nr. 5674/06.03.2019 (f. 28 vol. I)

Pe cale de consecinţă, având în vedere toate aceste considerente, instanţa reţine că reclamanta, în calitate de cesionar, este îndreptăţită să solicite pârâtei (debitorului cedat) contravaloarea despăgubirilor.

În continuare, instanța reține că din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză rezultă că persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului este intervenientul forțat Arsene Bogdan Ionuț, fiind întrunite în persoana sa condiţiile pentru angajarea răspunderii delictuale.

Conform art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, instanţa reţine că, potrivit art. 1357 C.civ., cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Astfel, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane. Din constatarea amiabilă de accident rezultă că intervenientul, conducând autoturismul cu numărul de înmatriculare B … DEC, nu a păstrat o distanță regulamentară în trafic și a intrat în coliziune cu autoturismul cu numărul de înmatriculare B 483 CRS, care efectua un viraj la dreapta. Așadar, fapta ilicită constă în nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la circulația pe drumurile publice.

În ceea ce priveşte vinovăţia, potrivit art. 1357 alin. 2 C.pr.civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, accidentul care a cauzat avarii autoturismului cu numărul de înmatriculare B 483 CRS  a fost produs din culpa intervenientului forţat A., împrejurare necontestată în prezenta cauză.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv şi trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

 În acest context, instanța constată că divergențele părților din prezenta cauză privesc întinderea despăgubirilor pentru reparațiile efectuate la vehiculul avariat. Astfel, pârâta a contestat valoarea orei de manoperă și adaosul comercial practicate de unitatea reparatoare, raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul C.M. confirmând că diferența de preț dintre cele două devize, cel prezentat de reclamantă și cel de care s-a prevalat pârâta, provine din costul orei de manoperă și adaosul comercial de 49% la prețurile pieselor înlocuite practicat de reclamantă (f. 17-24 vol. II).

Instanța reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 132/2017 (în vigoare începând cu data de 12.07.2017), prin raportare la prevederile art. 39 alin. 3 din acest act normativ și la data emiterii poliței RCA.

Astfel, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 132/2017, în baza unei prime unice, asigurarea RCA acoperă prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și de tramvaie, iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA.

Totodată, art. 11 alin. 1 din Legea nr. 132/2017 prevede că asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, iar despăgubirile sunt acordate, printre altele, așa cum prevede alineatul 2 lit. c, pentru costurile privind readucerea vehiculului la starea dinaintea evenimentului asigurat, dovedite cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condițiile legii.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 132/2017 prevede că despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA, în timp ce, potrivit alineatului 3 ale aceluiași articol, valoarea reparației se stabilește folosind sistemele de evaluare specializate sau documente emise în condițiile legii în care unitatea reparatoare auto își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată.

Pe de altă parte, art. 23 alin. 1 lit. a din Norma ASF nr. 20/2017 prevede că la stabilirea ofertei de despăgubire după identificarea vehiculelor și evidențierea complexității structurii de echipare, a dotărilor de serie și opționale, se iau în considerare, pentru evaluarea costurilor de readucere a vehiculului la starea anterioară producerii evenimentului, piese și materiale noi care pot fi utilizate legal în procesele de reparație în România și statele membre, respectiv manopera aferentă reparației și cea aferentă operațiilor necesare din punct de vedere tehnic și tehnologic, conform tehnologiei producătorului. De asemenea, conform alineatului 2 al aceluiași articol, la stabilirea ofertei de despăgubire sunt luate în considerare modificările structurii de echipare a vehiculului survenite între data comercializării și cea a producerii accidentului.

Totodată, art. 24 alin. 1 lit. a din Norma ASF nr. 20/2017 prevede că în cazul daunelor la vehicule, despăgubirea are în vedere acoperirea costurilor privind readucerea la starea anterioară producerii accidentului, iar conform alineatului 4, evaluarea acestui cost conține costul reparațiilor părților componente sau pieselor avariate sau costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicule.

Având în vedere cadrul normativ expus, instanța reține, în primul rând, că societatea T. S.R.L., care a reparat autovehiculul, este o persoană juridică autorizată să desfășoare comerț cu amănuntul de piese și accesorii pentru autovehicule și activități de întreținere și reparare a autovehiculelor, fiind așadar o unitate specializată, împrejurare necontestată în cauză.

Totodată, instanța reține că nu poate fi limitat dreptul persoanei păgubite de a alege service-ul în care își repară autoturismul, câtă vreme această alegere se face pe criterii de calitate și performanță, criterii pe care unitatea reparatoare le-a îndeplinit, acest aspect nefiind contestat în cauză. În acest sens, instanța are în vedere că pârâta nu a înțeles să conteste soluțiile tehnologice avute în vedere la repararea autovehiculului.

Prin urmare, costurile reparațiilor se stabilesc în raport de prețurile practicate de unitățile de specialitate, iar nu prin raportare la o evaluare sau calcul propriu al asigurătorului, iar unitatea reparatoare nu se poate îmbogăți fără justă cauză, câtă vreme serviciile de reparație au fost efectiv prestate, există documente justificative, în sensul prevederilor anterior citate, respectiv s-a emis o factură fiscală și se plătesc taxele și impozitele aferente.

În al doilea rând, instanța constată că, deși pârâta a invocat nerespectarea cerințelor impuse de Legea nr. 132/2017, aceasta nu a indicat niciun temei legal concret în baza căruia poate refuza achitarea diferenței de despăgubire reprezentând manoperă și adaos practicate de către unitatea reparatoare, având în vedere că au fost respectate prevederile art. 14 alin. 3 din Legea nr. 132/2017, valoarea reparației fiind stabilită prin utilizarea unui sistem de evaluare specializat (sistemul Audatex).

Astfel, deşi art. 22 alin. 2 din Legea nr. 132/2017 prevede că, pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza preţurilor de referinţă pe piaţă la data producerii riscului asigurat, totuşi nu limitează sau plafonează cuantumul acestora din urmă. De altfel, utilizatorii sistemelor de evaluare specializate pot modifica şi majora valorile standard de referinţă furnizate de sistemul de evaluare, fiind posibilă emiterea unui deviz de reparaţie cu majorarea preţurilor de referinţă atât pentru piesele de schimb cât şi pentru materialele de vopsitorie.

Așadar, preţurile de referinţă sunt reprezentate de cele practicate de unităţile service reparatoare şi, chiar în cazul existentei unei diferenţe valorice între acestea, urmează a fi avut în vedere preţul practicat de unitatea service ce a efectuat reparaţiile solicitate de persoana prejudiciată, de vreme ce legislaţia în vigoare nu permite în relaţiile dintre profesionişti transmiterea de prețuri recomandate sau maximale, iar instrucţiunile emise de Consiliul Concurentei sunt în sensul evitării acordurilor care fixează adaosul comercial (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 21/1996).

Cu toate că dispoziţiile art. 22 alin. 2 din Legea nr. 132/2017 se refera la preţul de referinţă de pe piaţă, totuşi nu limitează nivelul acestora la un anumit cuantum şi nici nu impun o anumită modalitate de determinare, astfel încât urmează a fi avut în vedere preţul practicat de unitatea reparatoare autorizată în acest sens, căreia persoana prejudiciată i se adresează pentru efectuarea reparaţiilor. Pe de altă parte, pârâta nu a invocat vreo dispoziţie legală care să oblige proprietarul autoturismului avariat a se adresa unei anumite unităţi reparatoare, în raport de preţurile practicate de aceasta.

Totodată, instanţa reţine că valoarea reparaţiei se stabilește în mod alternativ, folosind sisteme de evaluare specializate ori documente emise în condiţiile legii, potrivit art. 14 alin. 3 din Legea nr. 132/2017. Or, noţiunea de „documente emise în condiţiile legii” nu este definită de legislația aplicabilă în materia RCA şi, mai mult decât atât, nu există o definiţie strictă şi limitativă din perspectiva reglementării despăgubirii.

Astfel, în speţă, instanţa apreciază ca factura fiscală și devizul de reparații fac dovada cuantumului despăgubirii, nefiind necesară completarea probatoriului cu înscrisurile solicitate de pârâtă pentru a dovedi valoarea manoperei și adaosului comercial, cu atât mai mult cu cât, prin efectuarea unei plăţi parţiale, pârâta a recunoscut împrejurarea că autovehiculul a fost reparat în unităţile deţinute de reclamantă.

Pe cale de consecință, față de motivele expuse, instanța apreciază că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei referitoare la valoarea orei de manoperă și a adaosului practicate de reclamantă, acestea neconstituind argumente justificate pentru diminuarea despăgubirii.

Instanţa constată că şi cea din urmă cerinţă a angajării răspunderii civile delictuale, aceea a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, este îndeplinită în cauză, întrucât, aşa cum rezultă din înscrisurile administrate, avariile produse autoturismului cu numărul de înmatriculare B 483 CRS au fost cauzate de faptul că intervenientul forțat nu a păstrat o distanță corespunzătoare în trafic.

Dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 132/2017 prevăd că, în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

De asemenea, alineatul 2 al aceluiași articol prevede că dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

Pe cale de consecință, constatând că în mod nejustificat pârâta nu a achitat în termenul prevăzut de lege, în integralitate, despăgubirea datorată pentru reparația autovehiculului, instanța va admite capătul principal de cerere astfel cum a fost precizat și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.539,20 lei, reprezentând diferență despăgubire.

În ceea ce privește capătul accesoriu de cerere, dispozițiile art. 21 alin. 4 din Legea nr. 132/2017 prevăd că despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. 1 lit. a sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

De asemenea, conform alineatului 5 al aceluiași articol, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. 4 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată.

Astfel, luând în considerare dispozițiile legale anterior menționate, instanța apreciază că penalitățile de întârziere au început să curgă din ziua următoare datei expirării termenului de 40 zile (30+10), calculat din momentul comunicării cererii de despăgubire (06.03.2019 – f. 28 vol. I), și anume din data de 16.04.2019, împrejurare recunoscută implicit de societatea pârâtă, care a achitat parțial penalitățile de întârziere solicitate inițial de reclamantă (373,33 lei la data de 14.05.2019).

Instanța nu poate reține interpretarea potrivit căreia penalitățile de întârziere sunt datorate în acest caz începând cu expirarea termenului de 10 zile calculat de la data comunicării hotărârii judecătorești. Penalitățile de întârziere sunt datorate de societatea de asigurare de la acel moment doar în ipoteza în care întinderea despăgubirilor este stabilită de instanță, ceea ce în mod evident nu este cazul în situația dedusă judecății, în care pârâtei i s-a solicitat repararea unui prejudiciu cert, dovedit cu documente justificative.

O altă interpretare ar permite societăților de asigurare să formuleze de fiecare dată o notificare formală de refuz la plată a despăgubirilor solicitate, obținând astfel o exonerare de la plata penalităților de întârziere datorate pentru un interval mare de timp, ceea ce nu poate fi de conceput, intenția legiuitorului prin instituirea penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi fiind aceea de a determina societățile de asigurare să plătească despăgubirile cuvenite.

În atare circumstanțe, constatând că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a diferenței de despăgubire și aplicând dispozițiile anterior menționate, instanța reține că reclamanta este îndreptățită la acordarea penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, ce se vor calcula asupra sumei de 3.539,20 lei, începând cu data de 16.04.2019 și până la data achitării efective.

Pentru considerentele expuse, instanța va admite capătul accesoriu de cerere astfel cum a fost precizat și va obliga pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, ce se vor calcula asupra debitului principal începând cu data de 16.04.2019 și până la data achitării efective.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, dispozițiile art. 453 alin. 1 C.pr.civ. prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și a făcut dovada achitării sumei de 655,3 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru (chitanță – f. 36 vol. I), precum și a sumei de 3.094 lei, reprezentând onorariu de avocat (factura nr. 980/12.11.2019 și ordinul de plată aferent – f. 231 vol. I).

Față de soluția ce urmează a fi pronunțată și de culpa procesuală a pârâtei, care a înțeles să achite doar parțial debitul pe parcursul soluționării prezentului litigiul, instanța o va obliga pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 3.749,3 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe de altă parte, întrucât reclamanta este partea care a câștigat procesul, instanța va respinge cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare