Executarea contractelor de achiziţii publice. Calea de atac prevăzută de lege – recurs. Apel inadmisibil.

Litigiile decurgând din executarea contractelor de achiziţie publică se soluţionează, potrivit art. 53 alin. 11 din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, de instanţa civilă de drept comun în circumscripţia căreia se află sediul autorităţii contractante, iar hotărârea pronunţată se atacă potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 101/2016 cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

Prin prisma modificării intervenite prin Legea nr. 212/2018, ce a modificat Legea nr. 101/2016 şi Legea nr. 554/2004, introducând competenţa în primă instanţă la instanţa civilă, articolul 55 alin. 3 se impune a fi interpretat corelat cu modificarea, în sensul că recursul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii în complet specializat de achiziţii publice atunci când este formulat în litigiile vizând materia stabilită de art. 53 alin. 1 şi de instanţa ierarhic superioară instanţei civile în situaţia în care litigiul se referă la materia executării contractelor administrative stabilită de art. 53 alin.11.

În contextul în care calea de atac prevăzută de lege este recursul în termen de 10 zile de la comunicare, ce se depune la instanţa civilă a cărei hotărâre se atacă şi se judecă la instanţa civilă ierarhic superioară celei care a judecat în primă instanţă, apelul este inadmisibil.

Prin sentinţa nr. 25 din data de 5 martie 2019, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul SCPSRL în contradictoriu cu pârâtul UAT MM.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat următoarele:

Reclamantul, în calitate de furnizor și pârâtul, în calitate de achizitor, au  încheiat contractul  de furnizare nr. 409/06.01.2017,  modificat prin actele adiționale  nr. 1/19.07.2017 şi nr. 2/2017.

Conform art. 4.1 din contractul părților, ,,furnizorul se obligă să  furnizeze la destinația  finală, să monteze și să pună în funcțiune echipamentele ce fac obiectul prezentului contract. De asemenea, furnizorul va întocmi documentația tehnică în vederea obținerii autorizației de construcție, va executa  lucrările  de construcție ale halei în care vor fi instalate  echipamentele și va  instrui  personalul  beneficiarului care utilizează  acest echipament.”

 Potrivit art. 4.3 din contract prețul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil furnizorului de către achizitor este de 767.356 lei plus TVA în sumă de 145.799,35 lei. Conform art. 4.4 valoarea ,,diverselor și  neprevăzutelor” este de maxim 34.629,45 lei plus 6.579,51 lei TVA. Același articol definește noțiunea ,,diverse și neprevăzute” ca fiind  orice lucrare, produs sau serviciu care nu au fost cuprinse în caietul de sarcini și care devin absolut necesare a se realiza pentru îndeplinirea  contractului. 

Potrivit art. 1350 cod civil ,,(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.”

Instanța a constatat că pretențiile reclamantului se întemeiată pe  răspunderea contractuală ce derivă din contractul  nr 409/06.01.2017. Astfel, reclamanta furnizor a solicitat obligarea pârâtei achizitor la plata sumei de 387.675,87 lei, reprezentând facturi neachitate: factura  nr 993/2018 - reprezentând  c/val lucrări  mentionate în situație lucrări din luna martie, factura nr 1003/2018 - reprezentând  lucrări  diverse și neprevăzute și o diferență de plată evidențiată în  fișa de partener emisă de reclamant. Reclamanta a susținut că pârâta a recepționat întreaga investiţie, care cuprinde şi „diversele si neprevăzutele", însă acest fapt a fost infirmat de către pârâtă, această dovedind  prin anexa 2 la procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor, (fila 124), că acceptă la decontare ,,doar valoarea maximă a lucrărilor contractate, respectiv de 767.365 lei, la care se adaugă TVA, întrucât până la data recepției la finalizarea lucrărilor nu s-au întocmit documentele financiare care să constituie o eventuală majorare a valori contractului. Prin aceeași anexă la procesul verbal, pârâta a menționat că nu decontează valoarea  neprevăzutelor - 34629,45 lei fără TVA, întrucât nu au fost  întocmite documentele aferente. Totodată, instanța a constatat că, pe parcursul derulării contractului, a existat o corespondență între părți,  prin care  pârâta i-a comunicat reclamantei că nu acceptă cheltuieli suplimentare față de valoarea prețului contractului (adresa nr 23552/12.07.2017 emsiă de Primăria Motru). Așadar, chiar dacă instanța a reținut că  reclamanta a  efectuat cheltuieli suplimentare față de pretul initial al contractului, totuși, aceste cheltuieli nu pot fi puse în sarcina în condițiile în care clauzele contractuale au stabilit clar un preț total al contractului și totodată și o limită maximă a cheltuielilor ,,neprevăzute și necesare”, iar reclamanta nu a dovedit că pârâta și-ar fi dat acordul cu privire la suplimentarea lucrărilor menționate în contractul nr. 409/06.01.2017. Așadar, având în vedere art. 1350 Cod civil, instanța a respins  cererea reclamantului privind obligarea  pârâtei la plata sumei de 387.675,87 lei, apreciind că  aceste pretenții nu iși au temei în contractul  părților care a prevăzut expres o valoarea maximă a prețului contractului, inclusiv a ,,diverselor și neprevăzute”.

Instanta a apreciat ca neîntemeiată și cererea reclamantului privind restituirea garanției de  bună executie, apreciind că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 10.6 din contract ce condiționeză restituirea acestei garanții de îndeplinirea tuturor obligațiilor  asumate prin contract. Or, constatând că potrivit art. 4.1, furnizorul s-a obligat și la ,,instruirea personalului care utilizează” echipamentul ce face obiectul contractului, însă nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul procesului verbal de terminare a lucărirlor nr. 257/10.07.2018, pct. 9, s-a recomandat ,,efectuarea instructajului personalului de exploatare”, instanța a apreciat ca la momentul formulării cererii de restituire a garanției nu s-a făcut dovada că furnizorul și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, așa cum prevede art 10.6 din contract.

Având în vedere soluția dată asupra  cererilor principale cuprinse în acțiune, instanța a respins ca neîntemeiate și cererile accesorii, vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Pentru considerentele de  fapt și de drept mai sus expuse, apreciind că nu s-a dovedit neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă, în temeiul art. 1350 Cod civil,  a fost respinsă acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SCPSRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de apel, apelanta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că întreaga sumă solicitată excede valorii contractului, întrucât în realitate pretenţiile formulate prin petitul 1 al cererii de chemare în judecată sunt incluse în valoarea contractului şi doar suma de 32.335,54 lei reprezintă cheltuieli suplimentare, care depăşeşte valoarea contractului.

A precizat apelanta că preţul convenit de părţi pentru produse livrate, servicii prestate şi lucrări executate este potrivit art. 4 din contract de 954.373,31 lei (preţul iniţial convenit 913.164,35 lei, valoarea diverselor şi neprevăzutelor 41.209,05 lei, valoarea maximă a contractului inclusiv a diverselor şi neprevăzutelor 954.373,31 lei), că din preţul contractului intimata a achitat 599.032,98 lei şi că valoarea produselor livrate, a serviciilor şi a lucrărilor executate efectiv de către apelantă şi facturate este 988.708,85 lei, astfel încât restul de plată neachitat este de 387.675,87 lei.

Apelanta a arătat că din valoarea neachitată de 387.675,87 lei intimata a recunoscut soldul de 276.398,30 lei cu excepţia facturii nr.1003/2018 în valoare de 111.277,57 lei, aşa cum rezultă din adresele nr. 49/21.01.2019 şi nr. 4823/07.02.2019.

În opinia apelantei, din factura nr. 1003/2018 în valaore de 111.277,57 lei refuzată la plată de către intimată doar suma de 32.335,54 lei reprezintă cheltuieli suplimentare faţă de preţul iniţial al contractului, iar suma de  78.942,03 lei intră în valoarea iniţială a contractului.

Apelanta a invocat clauzele contractuale prevăzute în art. 8.3, art. 16.2 şi art. 4 din contract, precizând că documentele pentru decontarea situaţiei de lucrări 3 şi documentele justificative au fost comunicate dirigintelui de şantier (borderoul general cu situaţiile de lucrări NR şi NCS, precum şi devizele pe tipul de lucrări), care, după ce le-a verificat şi avizat, a restituit adresa de înaintare a documentelor nr. 103/02.03.2018.

Prin motivele de apel apelanta a criticat şi soluţia sub aspectul penalităţilor de întârziere, susţinând că, în contextul în care nu a fost achitată la timp contravaloarea lucrărilor, este îndreptăţită la plata penalităţilor de 0,1% pe fiecare zi de întârziere în cuantum total de 114.183,16 calculate de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data înregistrării acţiunii.

Apelanta a solicitat, totodată, obligarea intimatei pârâte la restituirea garanţiei de bună-execuţie, respectiv de blocare a sumei de 41.550,82 lei reţinută cu titlu de garanţie, arătând că şi-a îndeplinit toate obligaţiile stabilite prin contract, inclusiv aceea de instruire a personalului care utilizează echipamentul, aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire nr. 5911/08.08.2018, adresa nr. 5933/09.08.2018, procesul-verbal de instruire nr. 214/31.08.2018, procesul-verbal de probe nr. 6470/31.08.2018.

La data de 28.05.2019, intimata pârâtă UATMM a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării  intimata pârâtă a susţinut că lucrările diverse şi neprevăzute trebuiau acceptate de către beneficiar şi că, aşa cum rezultă din adresa nr. 22330/11.06.2018, adresa nr. 19488/21.05.2018 şi adresa nr. 29338/10.08.2018, nu a acceptat la plată lucrările suplimentare care exced valorii maxime a lucrărilor contractate.

A subliniat intimata pârâtă că valoare diverselor şi neprevăzutelor în sumă de 34.629,45 lei fără tva nu poate fi decontată, deoarece până la data recepţiei nu au fost întocmite documentele legale aferente.

Cu privire la restituirea garanţiei de bună-execuţie, intimata pârâtă a arătat că, în condiţiile în care facturile nu au fost acceptate la plată şi nu au fost achitate, garanţia de bună-execuţie nu a fost constituită.

Referitor la penalităţile de întârziere, intimata pârâtă a solicitat respingerea acestui capăt de cerere având în vedere că facturile nu au fost acceptate la plată, astfel încât nu se pune problema achitării cu întârziere şi nici a curgerii penalităţilor.

Verificând, din oficiu, legalitatea căii de atac, Curtea a invocat şi a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii apelului, soluţionând cauza pe excepţie conform dispoziţiilor art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Astfel, Curtea a reţinut că, în dispozitivul sentinţei atacate s-a menţionat drept cale de atac apelul în 30 de zile de la comunicare, deci calea de atac prevăzută de Codul de procedură civilă în art. 468.

Această menţiune din dispozitivul hotărârii primei instanţe este inexactă, deoarece în cauza de faţă, având ca obiect pretenţii ce decurg din executarea contractului administrativ de achiziţie publică (contractul nr. 409 din data de  06.01.2017 încheiat în temeiul Legii nr. 98/2016 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică), sunt incidente dispoziţiile art. 55 alin. 3 coroborate cu dispoziţiile art. 53 alin. 11 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Calea de atac formulată în cauză a fost declarată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat litigiul privind executarea contractului nr. 409/2017 încheiat între MM în calitate de achizitor şi SCPRSRL în calitate de furnizor, având ca obiect furnizarea la destinaţia finală, montarea şi punerea în funcţiune a echipamentelor descrise în contract.

Litigiile decurgând din executarea contractelor de achiziţie publică se soluţionează, potrivit art. 53 alin. 11 din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, de instanţa civilă de drept comun în circumscripţia căreia se află sediul autorităţii contractante (raportat la valoarea pretenţiilor-Tribunalul Gorj), iar hotărârea pronunţată se atacă potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 101/2016 cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

Deşi art. 55 alin. 3 prevede competenţa material procesuală a instanţei care soluţionează calea de atac a recursului, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, prin prisma modificării intervenite prin Legea nr. 212/2018, ce a modificat Legea nr. 101/2016 şi Legea nr. 554/2004, introducând competenţa în primă instanţă la instanţa civilă, articolul 55 alin. 3 se impune a fi interpretat corelat cu modificarea, în sensul că recursul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii în complet specializat de achiziţii publice atunci când este formulat în litigiile vizând materia stabilită de art. 53 alin. 1 şi de instanţa ierarhic superioară instanţei civile în situaţia în care litigiul se referă la materia executării contractelor administrative stabilită de art. 53 alin.11.

În concluzie, în speţă fiind vorba de un litigiu din materia executării contractului de achiziţie publică, calea de atac prevăzută de lege este recursul în termen de 10 zile de la comunicare, ce se depune la instanţa civilă a cărei hotărâre se atacă şi se judecă la instanţa civilă ierarhic superioară celei care a judecat în primă instanţă.

Ca urmare, având în vedere dispoziţiile art. 457 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care stabilesc că hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, Curtea a constatat că în cauză se pune problema inadmisibilităţii căii de atac a apelului.

Curtea a  reţinut că reclamanta PSRL prin administrator SA a formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe, cale de atac neprevăzută de lege, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 457 alin. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins apelul ca inadmisibil, comunicând hotărârea părţilor în vederea declarării căii de atac prevăzute de Legea nr. 101/2016, respectiv recursul.

Domenii speta

Spete similare